Din prefata cartii "LA PORŢILE DISPERĂRII, ÎNCEPUTUL SPERANŢEI"
"Florica Baţu e o scriitoare în puterea cuvîntului, şi e o scriitoare autentică nu pentru că doar scrie cărţi bune, ci pentru că le şi trăieşte... Eufemistic, cancerul e numit „boala care nu iartă", o boală despre care medicul european nu vorbeşte mai niciodată în faţa pacientului, totul fiind lăsat pe seama unei macabre conspiraţii cu membrii familiei. Mai pragmatic, medicul americano-canadian îi comunică pacientului teribilul diagnostic în convingerea că moartea se cere gospodărită cu tot atîta grijă ca şi viaţa. Aşa se face că Florica Baţu, mamă a şase copii, dintre care ultimul încă ne-nţărcat, află că are leucemie şi că de-acuma va trebui să se pregătească pentru o moarte relativ apropiată. Totul invită la disperare.
Numai că osîndita are două puternice scuturi de rezistenţă: pe de-o parte, dîrzenia neamului ei de macedoneni (poate că cei mai curaţi pogorîtori ai nemuritorilor traci) şi, pe de alta, credinţa creştină suptă odată cu laptele mamei şi-ntreţinută de împrejurarea că între timp devenise soţia preotului Dumitru Ichim, el însuşi poet de seamă, eseist şi gazetar, păstor al uneia din cele două parohii româno-canadiene din Kitchener, provincia Ontario. Groaznicul diagnostic, confirmat printr-o comisie de specialişti şi prin toate probele de laborator, îi descumpăneşte la început pe amîndoi soţii. Se pare că disperarea nu-i va ierta. Iată însă că-şi aduc aminte de unica soluţie; de fapt, unica şansă, soluţia disperării: Dumnezeu. Odată cu această redescoperire, totul devine limpede, tot mai limpede şi mai senin. Rugăciune continuă, pelerinaj la una dintre faimele toposului sacru, acolo unde psihologia credinţei devine, într-un fel, supraconfesională; tragicul deznodămînt pare a se amîna de la sine... şi-n loc să se dea de ceasul morţii, Florica Baţu se apucă şi scrie o carte.
Despre carte, deocamdată, nu mai trebuie scris, căci ea se cere mai întîi citită. De la primele pagini, ea se recomandă singură.
Jurnal? Confesiune? Poem?
O carte frumoasă şi adevărată, cum nu se scriu multe în dulcele grai românesc". Sfintele Paşti, 1994 Valeriu Anania
Sentinţa
„Cel din urmă vrăjmaş care va fi nimicit este moartea" I Corinteni 15,26
Întîi a venit oboseala.
Si somnul.
Ca mamă, eram obişnuită cu „neodihna": oricît de mult mi-aş fi dorit să mă odihnesc, copiilor trebuia să le dau de mîncare, vasele trebuiau spălate, hainele schimbate, bubele oblojite; pune-le comprese reci pe vînătăi şi scoală-te noaptea cînd îi doare urechea. Mă obişnuisem cu toate, aveam doar şase copii; cel mai mare, Toma, de unsprezece ani, cel mai mic, Mateiu, de zece luni, şi alţi patru între ei: Cristina-Victoria, Iulian, Gloria şi Christopher.
Şi totuşi, acum era parcă prea mult. Intr-o zi am socotit: „Ieri am dormit opt ore. Pe bucăţi, dar au fost opt. Alaltăieri am dormit opt ore..."
Apoi au venit ameţelile.
M-am dus la doctor, m-a trimis să-mi fac analizele.
- E ceva în neregulă cu sîngele, a zis el cînd a primit rezultatele analizelor: numărul globulelor albe în loc să scadă a crescut. Cred că ai leucemie. Te-am programat la un doctor de specialitate peste zece zile.
- Şi pînă atunci ce fac?
- O să rezişti.
Habar n-aveam ce-i aia „leucemie". Mă simţeam rău. El vorbea mai departe, nu-mi amintesc ce mi-a spus. Am reţinut doar finalul:
- Şi eu am avut un frăţior care a murit de leucemie. Dar a fost demult. Medicina face progrese...
Am mulţumit şi m-am scos trupeşte din cabinet. Totuşi gîndurile îmi rămăseseră acolo, mergeam pe stradă şi creierul repeta mereu şi mereu şi mereu cuvintele doctorului. „Leucemie" nu mă speria prea mult, semăna cu „anemie", şi anemie avusesem destulă. încercam să-mi spun că nu e important, dar fiinţa din mine primise un semnal de alarmă. Era o nelinişte, o teamă instinctuală, probabil ceea ce simt cîinii cînd vine cutremurul...
Şi asemenea lor simţeam nevoia să plec, să umblu aşa, de una singură. După un timp am intrat într-un magazin. Era în preajma Crăciunului, peste tot atmosferă de sărbătoare: globuri albastre, roşii, galbene, albe, pomi împodobiţi, beteală, jucării... Am zîmbit, gîndindu-mă la copii, şi am cumpărat un pom de plastic într-o cutie mare de carton pe care abia puteam să o car.
La amiază am ajuns şi eu acasă, foarte bine dispusă, fericită că am luat pom de Crăciun. Toma, Victori ţa şi Iulian veniseră deja de la şcoală.
- De ce ai întîrziat? m-a întrebat Mitrei scuturînd de zăpadă cizmele copiilor.
- Doctorul a spus că am leucemie.
- Şi ce-i cu asta?
Nici el nu ştia. Ne-am apucat de treabă. Intre douăsprezece şi unu e ca uraganul în casă. Copiii „mari" scapă de la şcoală la unsprezece patruzeci şi cinci. Ia copiii de la şcoală, atenţie cum trec strada, repede acasă, dezbrăcarea de hainele groase de iarnă, mîncarea pe masă, cine mai vrea?, ştergeţi-vă la gură!, aţi terminat?, fuga la closet, trageţi-vă pantalonii de zăpadă peste pantalonii de trening, hainele de zăpadă, căciula, mănuşile, cizmele, atenţie cum treceţi strada, să fiţi cuminţi, la revedere! La ora unu sună clopoţelul, pentru că, după sistemul canadian, copiii merg la şcoală de două ori pe zi, cu o pauză mică la prînz.
Reintram în vîrtejul treburilor zilnice, n-aveam timp să ne gîndim la „leucemie", ce o mai fi şi aia...
Şi totuşi ceva mă zgîndărea. Intr-o seară cînd copiii adormiseră şi Mitrei nu venise încă de la lucru, am scos Enciclopedia Medicală din bibliotecă. Puteam, în sfîrşit, să-mi liniştesc orice urmă de teamă.
Dacă un bolnav îşi caută liniştea sufletească în cărţi de specialitate face o mare greşeală.
Cînd a venit Mitrei m-a găsit plîngînd.
-Ce e?
-Am citit în carte...
- N-ai citit bine!
Ne-am uitat împreună. Erau mai multe forme de leucemie, cu termeni de supravieţuire în ani sau în luni. Nici măcar nu ţinusem minte dacă am „cronică" sau „acută", încercam să mă mint căutînd forma cea mai avantajoasă, dar eram îngroziţi.
Mitrei nu a mai putut să suporte. A izbucnit în plîns. Nu ştiam ce să fac. I-am luat capul în braţe, l-am mîngîiat ca pe un copil. Mîngîierile mele nu ajungeau pînă la ei. Era disperat. Plîngea în hohote - din cauza mea - şi eu nu puteam să-l ajut. M-au podidit lacrimile. Am plîns amîndoi de mila copiilor, am plîns de mila noastră, am plîns pentru că altceva nu mai era de făcut...
Eram dărîmată de oboseală. M-am culcat şi am adormit imediat. Dimineaţa Mitrei avea ochii roşii: plînsese toată noaptea.
- Măcar dacă am şti ce formă, ce formă e...
- Să-l întrebăm pe doctor.
Era sîmbătă, doctorul nu lucra, dar, ştiind că-i om bun, am îndrăznit să-i telefonăm acasă.
- E forma cronică, ne-a spus el. Asta poate să dureze ani de zile. Nu vă luaţi după cărţi. Cărţile sînt de multe ori depăşite, ştiinţa progresează foarte repede.
Cîştigasem puţin timp, măcar nu muream în cîteva luni.
Copilul cel mai mare ne auzise vorbind. I-am spus foarte vag că e vorba de o boală gravă.
In noaptea aceea, Toma a visat că murisem.
Noaptea următoare, Toma, din nou, a visat că murisem.
L-am luat pe Toma cu mine la doctorul specialist. El stătea speriat în sala de aşteptare. Eu, cu Mateiu în braţe, am intrat la consultaţie. Doctorul mi-a sugerat să-l las pe Mateiu în grija surorii, dar bebeluşul era alintat, plîngea după mine şi a trebuit să-l iau iarăşi în braţe;
- Sărmanul copil! a zis dr. Dang şi mintea mea şi-a explicat imediat de ce i-a spus „sărman" acestui copil: se referea la viitor...
- Cînd o să mor? am întrebat.
- Nu o să mori, o să trăieşti.
- Spune-i asta copilului meu. E în sala de aşteptare. Şi cît o să trăiesc?
- In cazul tău, media de viaţă e de patru ani. Dar mai mult de jumătate trec peste media asta.
Din păcate învăţasem statistică şi mi-am spus că dacă jumătate trec peste medie, cealaltă jumătate trăiesc mai puţin.
- Cît timp o să pot îngriji de copii?
- Trei ani.
M-a întrebat cîţi fraţi am.
- De ce?
- Intrebare de rutină. Trebuie să scriem cîţi fraţi ai, poate mai tîrziu ne gîndim la un transplant de măduvă.
Nu ştiu ce mi-a spus sau ce nu mi-a spus. M-a programat peste cîteva zile să-mi ia măduvă pentru confirmarea diagnosticului, totul fiind deocamdată ipotetic. Şi l-a liniştit pe Toma, spunîndu-i:
- Mama ta nu o să moară.
Era o minciună? Era adevăr? Cui îi păsa? Copilul putea să doarmă liniştit, fără visele-acelea...
A treia zi de Crăciun eram programată să-mi ia măduvă.
- Lasă după sărbători! a zis mama.
- Nu se poate.
Mama nu îşi dădea seama cît de rău mă simţeam...
M-am dus la spital, am repetat analiza sîngelui, mi-a luat măduvă. Cînd, în sfîrşit, am ajuns acasă, m-am trîntitîn pat: mă simţeam şi mai rău, eram dărîmată de oboseală, mă durea.
N-am apucat să adorm.
- Cred că este ceea ce bănuim, înţarcă bebeluşul şi începe imediat tratamentul. Eşti de acord? m-a întrebat doctorul.
-Da.
- La ce farmacie să-ţi prescriu doctoriile?
Era începutul...
FLORICA BAŢU-ICHIM
Fragment din volumul "LA PORŢILE DISPERĂRII, ÎNCEPUTUL SPERANŢEI", EDITURA CATHISMA
Cumpara cartea "LA PORŢILE DISPERĂRII, ÎNCEPUTUL SPERANŢEI"
-
Disperarea
Publicat in : Credinta -
Chipul disperarii
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Chestiunea curatiei
Publicat in : Credinta -
Minunea mea de la Sfantul Nectarie
Publicat in : Dogmatica -
O minune a Maicii Domnului Pantanassa
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.