După patruzeci de ani în care am stat, de frică, „strâns uniţi în jurul Partidului," de două decenii încoace ni se tot repetă că „Românii sânt dezbinaţi" şi că „ar trebui să fim mai uniţi." Cei care ne tot îndeamnă să ne unim uită însă, întotdeauna, sâ precizeze în numele a ce să ne unim. Rapsodiem pe tema faptului că sântem „învrăjbiţi." Nimeni însă nu pare a recunoaşte că această vrajbă se datoreşte lipsei de criterii. Pentru că locuim într'un deşert moral şi intelectual, tindem să ne comportăm ca beduinii: lovim şi apoi dispărem peste dune. In veşnică deplasare şi ele. Nu ne definim niciodată clar obiectivele. Nici modul de a lupta. Nici termenii alianţelor sau ai confruntărilor. Toate bătăliile ne sânt punctuale. Toate alianţele, conjuncturale. Toate obiectivele, aleatorii. Toţi prietenii şi toţi inamicii, interşanjabili. Trăim într'un 23 August perpetuu, în care tot ce dorim e să ne apărăm mereu spatele. Care ne ţine loc de faţă.

In lipsa criteriilor, a unui canon, singurul lucru care rămâne de discutat e persoana. Şi asta pentru că lipsa criteriilor înseamnă lipsa valorilor implicite, acceptate de comun acord, şi predominanţa „valorilor" explicite, cărora li se face propagandă, care sânt media- tizate, care sânt impuse. în lipsa criteriilor deci, nu mai există virtuţi de recunoscut, ci doar valori de inventat. Până şi sfinţii au nevoie de publicitate. Valorile nu se mai recunosc, se inventează şi se impun. (Auto)promovarea rămâne principalul talent. Vocaţia devine secundară într'un sistem în care, lipsiţi de criterii, oamenii nu mai ştiu la ce anume trebuie să se uite, la ce anume trebuie să se aştepte, ce anume trebuie să ceară, ce anume trebuie să ofere. Nu se mai recunoaşte nici ceea ce e adevărat la un necunoscut, nici ceea ce e calp la o celebritate. In lipsa criteriilor, totul devine un simplu raport de forţe: mediatice, instituţionale, financiare, personale. Nu mai eşti „bun," sau „slab.” Competent sau incompetent. Eşti doar „popular," sau „influent." Nu te mai defineşti prin raportare la o ierarhie ontologică, ci la o momentană constelaţie sociologică în care te-ai priceput să-ţi găseşti un loc şi pe care o vei părăsi, poate, mâine, şobolan al altor zodii.

Valorile oportuniste fac astfel jocul nonvalorilor oportuniste, pentru că aleg ca regulă de joc oportunismul, nu valoarea. De aceea, de exemplu, „elita" intelectual-politică Românească e responsabilă, într'o oarecare măsură, de proliferarea unui CVT sau a unui Ion Iliescu în viaţa politică postdecembristă: pentru că nu a clarificat regulile jocului, criteriile, noţiunile de „stânga" şi „dreapta," pentru că a ales să nu întrupeze onest aceste noţiuni, pentru că nu a jucat după criteriile de care, altminteri, era şi este perfect conştientă (sau ar trebui să fie, dacă vrea să îşi merite într'adevăr numele de „elită"). Neclarificând aceste lucruri, viaţa politică, religioasă, culturală, economică Românească a fost larg deschisă, în ultimele două decenii, mai ales escrocilor de succes, purtătorilor de servietă şi demagogilor.

Retorica înfloreşte pe ruinele logicii. Persuasiunea lui lago, pe lipsa de discernământ a lui Othello. Demagogia înfloreşte pe ruinele lipsei de criterii care permit o judecată sănătoasă. Rolul şcolii nu e doar acela de a oferi modele. Modele oferă orice sistem de propagandă. Rolul şcolii e acela de a învăţa copilul să judece, îmbogăţindu-l cu tradiţia, echipându-l cu instrumentele de cunoaştere şi oferindu-i imboldul de a excela şi fair-play-ul necesare. Faptul că şcoala de astăzi nu mai învaţă copilul să judece, ci îl încurajează „să se exprime" şi să „socializeze," are rezultate dezastruoase, producând generaţii întregi de oameni programaţi doar să se aglutineze emoţional-conformist după pliurile timpului.

Cei care scapă acestei programări şi care, apoi, încearcă să indice Nordul, sânt rapid localizaţi şi siliţi la submersie profesională şi socială de distrugătoarele mediatice ale „elitei." Pentru că, dacă România de astăzi e construită pe baza lipsei de principii, atunci e de la sine înţeles de ce „elita" va fi aleasă mai ales din rândurile celor care pot eroda, amesteca, demitiza, tulbura şi imploda orice criteriu, orice principiu. Din rândurile celor care pot jongla cu sincerităţi secvenţiale şi cu paradigme lipsite de consecinţă.

„Elita" noastră nu vrea să ne înveţe să pescuim, vrea doar să ne facă să aşteptăm de la ea peştii. Nu aflăm nici un criteriu de la marele pontif X. Aflăm doar că judecăţile marelui pontif X sânt singurul mod de a afla cine, când, la ce e bun. Marele X ne demonstrează astfel doar „who's our daddy," cine face jocul. Aşa cum, pe vremuri, „Partidul" nu greşea niciodată pentru că înţelegea marşul dialectic al istoriei, şi astăzi te putea epura pentru deviaţionism de stânga, mâine pentru deviaţionism de dreapta, astăzi pentru lipsă de zel în favoarea colectivizării, mâine pentru exces de zel în favoarea colectivizării, astăzi pentru antisemitism, mâine pentru filosemitism, aşa, astăzi, nu ni se cere decât să fim obedienţi şi să urmăm „elita" politico- ideologică, singura care înţelege marşul dialectic al „globalizării"„integrării" sau oricărui alt determinism.

In mod straniu, ultimele vorbe adresate de Nicolae Ceauşescu „maselor largi de oameni ai muncii" răsună astăzi din difuzoarele cu lavalieră ale noii oligarhii: „Staţi liniştiţi la locurile voastre." Nu avem voie să croim, să măsurăm, şi să tăiem singuri. Nu mai avem nici criterii profesionale, nici paradigme de lectură asumată. Pentru că L-am uitat pe Hristos, nu mai ştim şi nu mai avem voie să pipăim rănile României crucificate pentru că nu L-a uitat pe Hristos. Deci nu ne mai putem convinge. Nu ne mai putem învinge egoismul, nu ne mai putem deschide către realitate.

Dacă distrugem criteriile pentru a ne putea transforma pe noi în criterii, în ultime criterii, atunci e normal să fim atacaţi la persoană. Pentru că, în acest caz, scara valorilor nu poate fi schimbată (pentru o adevărată scară de valori sau pentru o nouă uzurpare) decât dacă schimbi criteriul, persoana-etalon, uzurpatorul care se vrea ultim criteriu: Tătucul. Tatăl ni l-a dat pe Fiul drept principiu, drept tradiţie şi model, drept loc şi timp. Tătucul însă ne dă „dilema," un soi de scepticism a cărui rezolvare nu e fideismul, găsirea unui temei revelat care să susţină şi arbitreze slabele noastre lumini, ci oportunismul cinic-jovial.

Românii îi resping pe cei care le propun nişte criterii, şi îi aplaudă pe cei care le spun ce vor să audă, că totul e relativ şi că singurul criteriu sânt ei: poftele, patimile, orgoliile şi interesele lor. Cei care propun criterii sânt alungaţi ca „învrăjbitori," ca oameni care nu vor „unitate." Cei care lasă lucrurile la cheremul nostru sânt însă consideraţi irenici, fără a observa că a face din noi singurul criteriu înseamnă a semăna seminţele discordiei perpetue pentru că înseamnă a juca fără sistem de referinţă. Uzurpatorul joacă fără sistem de referinţă. Dracii sânt învrăjbiţi, pizmaşi şi vicleni pentru că nu se mai au decât pe ei, nu îl mai au pe Dumnezeu ca punct de referinţă. Românii vor continua să trăiască în exil, adică învrăjbiţi, atât timp cât se vor încăpăţâna să nu se aibă ca punct de referinţă decât pe ei înşişi. Sau cât vor accepta robia la vreun Tătuc uzurpator de sensuri.

MIRCEA PLATON

MĂSURA VREMII: ÎNDEMN LA NORMALITATE, EDITURA PREDANIA

Cumpara cartea "MĂSURA VREMII: ÎNDEMN LA NORMALITATE"

• Retorica Traditiei: ce este normalitatea?
  Publicat in : Editoriale
• Normalitatea
  Publicat in : Religie
• Multumiti-va cu daruri mici
  Publicat in : Credinta
• Scoala, la inceput de fiecare data
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: