La începutul primăverii anului 1946, mai mult de jumătate din prizonierii de la Manastârca au orbit. Cum apunea soarele, ni se punea o ceaţa pe ochi şi, pana la răsăritul soarelui, eram orbi de-a binelea. Şi ziua aveam greutăţi la vedere (în lumina ne jucau puncte negre) care ne oboseau îngrozitor, silindu-ne sa închidem pleoapele. Dar nu se; putea lucra la pădure sau ia colhoz cu ochii închişi.

Azi unul se plânge de aceasta boala, mâine se găsesc mai mulţi: fapt cert ceste că mai mult de jumătate dintre noi căpălasem, după spusa medicilor, tradusă în limba neiniţiaţilor în probleme medicale, orbul găinilor.

In acest timp, lucram la sa patul unei poieni de vreo 300 ha, unde era vorba să se semene cartofi şi alte zarzavaturi. Lucrul era greu, căci săpam cu cazmalele într-o mlaştină. Din loc în loc, crescuseră usturoi sălbatic şi măcriş şi verdeţuri pe care le „păşteam” imediat. Lagarul ne dădea la masa târăţe de orz, ovăz cu pleavă semi-coapte, în forme numite impropriu pâine, şi la gamela, târâte fierte, „caşă primitivă’" Avitaminoza era în floare.

Din sursă medicală - medicii erau tot prizonieri şi lucrau la infirmerii sul) controlul medicilor sovietici - a ieşit zvonul că infuziile de crenguţe de brad verde sunt salvatoare. Şi toţi cei atinşi de orbire pisam crenguţe, faceam şi beam un fel de zeamă verzuie la culoare şi greţoasă la gust. Răul era prea mare ca sa poată fi îndreptat pe această cale. Ceilalţi, ce rămăseseră întregi la vedere, dăduseră intr-o boală chiar mai grea decât a noastră: unii din ei se umflau, deveneau puhavi şi, la apăsare, degetul se ducea pana la os, lăsând un gol in muşchi, iar alţii aveau pielea uscata pe oase, ochii erau mari şi obosiţi, buzele livide, faţa galben-verzuie. Făţiş candidati la moarte.

Medicii ne spuneau ea e distrofie şi casexie. 

Primavara a venit târziu... Abia pe la începutul lui iunie a aparut soarele şi mestecenii au înflorit. Printre bordeie, distroficii care nu mai puteau fi puşi la lucru făceau plajă. Noi orbeţii, când reveneam în lagăr, de la lucrul nostru, ameteam cand revedeam scheletele acelea hidoase prăjindu-se la soare. Parcă ar fi fost câmpul plin de oase goale din vedeniile profetului Ezechil.

Venise o comisie rusească - medici moscoviţi - care ne examinase sumar.

Tot examenul consta în aceea că ne trăgeau de pielea de pe spate şi de pe burtă şi totul rămânea, după plecarea lor, cum fusese mai înainte.

La inflrmerie erau cozi nesfârşite. Toţi erau bolnavi, în afara de comunarzi care, sub protecţia stăpânului de la comisariatul politic, Terleţchi, foloseau ce era acătării din hrana celorlalţi.

Intr-o zi, întors de la lucru, îmi spune un paralitic O.K. -ist: „Du-te la infirmerie, a venit untură de peşte şi rusul va pune aceasta licoare în ochi. Ferice de voi, orbetilor ca a voastră este împărăţia cerurilor”.

Era categoria celor mai slăbănogi dintre distrofici care, dupa poruncă medical-ruseascâ, trebuia să stea tot timpul intinsi, în boxă, pentru „odihnă, la comandă”.

Suparat, mă uit cu atenţie şi îmi dau seama ca glasul era al mult ispititului preot George Beşchea Măracnieanu, ce se afla în aceeaşi orbire ca şi mine. Venea din alt lagăr,unde viaţa era la fel. Puţin la trup şi slab de îndelungi patimiri şi aspre posturi, cu ochelarii pe vârful nasului, cu o barbă mică, frumos îngrijită - avea foarfece şi oglindă - vine la mine şi îmbrăţişarea frăţească ne uneşte inimile.

*
Aici, la Oranki, erau mai puţini orbeţi. Totuşi eram destui cei cărora doctorii ne picurau untură de peşte în ochi.

Intr-o zi, Bădiţa a rămas în lagăr; n-a mers la muncă. Când vin seara, mă aşteaptă la poartă şi-mi spune fericit: „A venit un vagon de peşte; gata cu boala, băieţi!”

Şi a doua zi dimineaţa, iată-ne în sala de mese. Nemţii sunt bucătari, nemţii sunt chelneri. Ne aşezăm 16 inşi la o masă şi cel care stă în capul mesei ne împarte mâncarea, în faţa fiecăruia dintre noi apare o grămăjoară de peşti mici - hamzi - nespălaţi, cu mâl şi frunze, aşa cum au fost prinşi din Volga. Luaţi cu lopata, puşi în butoaie, tescuiţi acolo, vor fi stat câţiva ani, ştim noi pe unde? Şi aceia, iatâ-i la masă, sub ochii noştri flămânzi.

Stăm pe la mijlocul mesei; în faţă stă Bădiţa, iar alături, la dreapta mea, părintele Mitrache Bâlăşcuţă transilvăneanul (subţirel, delicat, 'năltuţ, cu ochii vii, binedispus şi mereu înconjurat de ucenici într-ale dogmaticii ardelene).

Mâncăm peşti cu multă poftă, aşa cum sunt, fără alegere. Şi apoi, privindu-ne, ne râd ochii. Am scăpat de orbire.

E sărbătoare în lagăr; toată lumea e veselă; a venit peştele, s-a dus orbul găinilor. Chiar şi comunarzii se bucură; în viitor vor vedea mai clar.

Porţia de peştişori apărea în fiecare dimineaţă pe masă.

Intr-o zi, după ce am mâncat 2-3 peştişori., restul l-am lăsat pe masă. Bădiţa se uită cu un ochi la mine, cu altul la peştişorii rămaşi. Mitrache mănâncă, atent, peştişor cu peştişor. Am înţeles chemarea mută din ochii Bădiţei.

- Poftim, mănâncă, vecine, eu m-am săturat de peşti.

- Auzi, s-a săturat de peşte!, zice Bădiţa în auzul celorlalţi şi uşor, mâna lui se făcu greblă.

Peste câteva zile, renunţă şi Mitrache la peşte. Bădiţa mănâncă trei porţii - circa 150 grame -, nu-i curăţă deloc, câte 5-6 peştişori dispăreau uşor în flămândul lui gâtlej.

Când termina cu peştii, ne mulţumea călduros şi repeta zi cupa zi admirativ: „Buiii-s, mâi! Parcă aş li la mine la munte; nici păstrăvii din pâraiele de sub Rarau nu sunt aua de dulci. Bine câ vouă nu va plac!”

Eu şi Mitrache eram foarte mulţumiţi pentru plăcerea pe care zilnic i-o făceam prietenului nostru.

Primăvara a fost scurtă, cu o rapidă înfruntare şi înflorire şi, la început de vară, pădurea fumega sănătate. Peste taiga pluteau nori albi de vată şi ceaţă, iar în lagăr viaţa era mai luminoasă.

Intr-o duminică dimineaţă, cald, soare, cer albastru. Nu mergem la lucru, în sala de mese, animaţie. Bărbieriţi, îmbrăcaţi, periaţi, ne aduceam aminte că şi noi, cândva, am cunoscut binefacerile civilizaţiei. Ţara şi căminele erau departe. Gândurile, mai ales în zile de sărbătoare, poposeau pe crestele Carpaţilor sau în luncile dunărene.

Dorurile după Dunăre şi după Ceahlău ne măcinau sufletele. Nu există nici un sentiment mai puternic decât dorul de ţară. Deschideam larg nările când peste păduri bâteau vânturile dinspre apus şi adulmecam doar, doar va ajunge şi până la noi parfumul florilor de sânziene.

Duhul florilor şi al amintirilor ardeau în noi, numai în noi Ţara cu munţi şi viori şi cu ape albastre era departe, prea departe...!

Suntem la ceai şi Bădiţa cu aceeaşi plăcere îşi mănâncă înt roita porţie de peşte. Mitrache se uită neîncrezător la caşa din faţa lui. Eu beau ceaiul călduţ.

Bădiţa mănâncă, se uită la mine, îl priveşte pe Mitrache şi parcă ar avea ceva de spus:

- Zi, Bădiţă, ce mai stai în cumpănă?

Bădiţa întrerupe masa, se uită la mine. faţa-i este luminată de un gând interior, şi spune:

- Părinte Dânilă, e adevărat ca Domnul Hristos a făcut o minune şi a înmulţit peştii?

- Desigur, Bădiţă, aşa este. La Sfânta Evanghelie se arată câ Mântuitorul a binecuvântat 2 peşti aduşi de apostoli în faţa Sa şi, în mod minunat, peştii aceia au fost suficienţi ca să se sature cu ei câteva mii de oameni. Şi acest lucru s-a repetat încă odată. Prin omul lisus lucra puternic harul lui Dumnezeu.

- Tu crezi că a fost cu putinţă aşa ceva?

- Tot la Evanghelie stă scris că ceea ce la oameni pare o imposibilitate, la Dumnezeu este o lucrare naturală. Desigur, eu cred că este o realitate absolută tot ceea ce stă consemnat în Sfânta Carte. De altfel, Mântuitorul ni S-a adresat - mie şi ţie, şi la alţi întrebători - spunându-ne că dacă în sufletele noastre se află credinţă măcar cât un bob de muştar, cu aceeaşi credinţă vom fi în stare să mutăm şi munţii. Vezi, El încheie - frumos de tot - cu această făgăduinţă: „toate sunt cu putinţă celor ce cred”.

- Şi tu crezi?

-Da.

- Bine, aşa să rămână, cum zici tu. Te întreb mai departe: ai spus că, prin har divin, Mântuitorul a realizat minunile care sunt pomenite în Biblie. Aşa zic şi eu. Mai departe: Mântuitorul Şi-a ales un număr de apostoli, cu scopul precis de a-I duce mai departe învăţăturile. Mai mult decât aceasta, Domnul Hristos le-a dat din harul Său şi scrie, la cărţile de după Mântuitorul, câ prin mâinile apostolilor se făceau nenumărate minuni, la fel ca prin mâinile Lui. Aşa-i cum spun eu sau ba?

- Aşa-i, zic eu, atent la argumentarea Bădiţei.

- Bine ai zis. Ştim apoi câ sfinţii apostoli n-au luat cu dânşii, în ceruri, harul primit de la Mântuitorul, ci, grijulii pentru viitorul omenirii, şi-au ales numeroşi urmaşi, cărora, prin punerea mâinilor, le-au predat şi învăţătură şi har. Şi aşa au mers lucrurile de la apostoli la ucenici, de la ucenici la episcopi şi prin episcopi la preoţi, până în zilele noastre...

- Dreptu-i cum le arăţi, Bădiţă; dar cu asta, mă rog matale, unde vrei să ajungi?

- Unde vreau să ajung? La tine vreau să ajung. Ei, bine, eşti sau nu eşti preot?

- Sunt, păcatele mele...

- Eşti în ordine apostolică cu această preoţie a ta?

- Fără nici o îndoială.

Bine. Atunci o părticică din harul lui Dumnezeu ţi-a revenit ţie. Logic, nu?

- Mi-a revenit.

- Prin harul lui Dumnezeu s-au făcut minuni. Prin părticica de har care a ajuns până la tine, oare nu se poate face o minune - micuţă, aşa cum îmi trebuie mie?

Mai întâi de toate, mata Bădiţă, greşeşti un lucru: socoteşti că mie mi-a revenit o firimitură de har. Realitatea este că, prin hirotonie, am primit de la Mântuitorul, prin intermediul părintelui episcop Tit, tot harul preoţiei creştine...

Aşa? Cu atât mai bine. Am înţeles. Eu mă mulţumesc cu o minune mică, bună doar pentru mine. Te rog, fii bun şi aici - în faţa tuturor românilor care ne aud şi ne văd, fiind şi sfântă zi de duminică - te rog, fii bun şi înmulţeşte peştii aceştia, să văd şi eu fapta şi să mă satur odată şi, din ceea ce-mi va prisosi, să împărţim celorlalţi flămânzi.

Aşa ar fi şi frumos şi după pravila creştină. Nu scrie la Carte, să-l ospătezi pe flămând?

- Bagă de seamă, omule, zic eu, câ tot la Lege stă scris: „Să nu ispiteşti pe Dumnezeul tău”.

- Ei da, acum fugi de răspundere? Iţi cauţi o retragere creştinească? Cuvioase, cuvioşia ta, o mie de argumente nu fac cât o minune, oricât de mică ar fi ea. Să te văd.
Mă uit la confratele meu, Mitrache transilvanul, ortodox habotnic, care se uită sperios în toate părţile şi e gata să bată o mie de mătănii şi să facă o mie de cruci pentru a îndepărta ispita de la noi.

Mă uit la ceilalţi români, tăcuţi şi interesaţi. Toţi aşteaptă riposta mea.

- Bădiţă, ceri minuni de la Dumnezeu'’

- Cer...

- Bine. Mă ridic de pe scaun şi uşor trag în dreptul meu fundul de lemn cu peştele ce încă nu fusese mâncat de Bădiţa.

Privesc încă odată la comeseni. Mitrache este de-a dreptul îngrozit; ar vrea sâ ma oprească. Nu care cumva să fac vreo greşeală şi să mă pedepsească Dumnezeu.

Ceilalţi privesc la mine şi la peşte.

In tăcerea plină de semne de întrebare, vocea mea scăzută murmură: „Doamne, Iisuse Hristoase, Mântuitorul lumilor. Tu, Care ai săturat, în pustie, cu puţină pâine şi peşte binecuvântat, mii de Galileeni flămânzi şi s-au ridicat resturi suficiente de la masa acelor înfometaţi pentru a hrăni o companie de prizonieri în Răsărit, ascultă-mă, în această zi şi-n această oră, când ispita pune în cumpănă puţinătatea harului meu, şi iartă-mă pentru ispitire. Mântuitorule, prea bunule, în faţa Ta stă acum un om al foamei şi sufletul lui s-a lipit de peştişorii scoşi din Volga. Fă, Doamne, te rog fierbinte, minunea pe care ţi-o cere flămândul din faţa ta şi saturâ-L de peşti, încât să mai rămână şi pentru alţi doritori. Iar noi Te vom lăuda pe Tine, Stăpânul nostru, şi vom mări lucrarea Sfintei Treimi, pe care o cinstim în Persoana Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin”.

M-am închinat, am făcut semnul crucii peste peştişori şi uşor, i-am împins în dreptul Bădiţei.

Parcă un duh a trecut printre noi. L-am simţit cu o înfiorare.

In jur, oamenii discutau în şoaptă. Mitrache privea ţintă gamela, în sufletul lui se dădea o luptă cumplită. Nu cumva a asistat la ispitirea lui Dumnezeu?

Bădiţa mânca tacticos, ştiindu-se privit de zeci de ochi; mânca, atent la mine. Zâmbea uneori câte unui gând ascuns...

Deodată, când mâncase doar jumătate din peşte, se ridică de pe scaun şi scoate din gâtlej un sunet dezarticulat. Faţa-i devine palidă, gălbuie, ochii se măresc şi cu arătătorul ne indică ceva, pe masă.

Privim şi începem sâ râdem de se cutremură sala de mese. între peştişorii de pe masă, stătea o broască mare râioasâ, turtită, veştejită, cu maţele afară...

In timp ce Bădiţa apăsa cu mâinile pe stomac şi-şi croia drum spre ieşire, eu totuşi mai am timp sâ-i strig tare: mai, Bădiţă pentru un creştin ca tine, se cuvenea o astfel de minune.

*
Cât a mai stat în lagăr, Bădiţa nu s-a mai atins de peşte, înaintea lui stătea imaginea broscoiului râios. La aducerea aminte a acestei întâmplări, Mitrache ardeleanu îşi făcea repetate cruci şi murmura: „L-a pedepsit Dumnezeu. Bine i-a făcut. Au nu scrie la lege? Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul Tău? Vezi tu, Dumnezeu nu doarme şi mai ales nu Se lasă batjocorit de oameni”. Şi-şi făcea din nou o cruce cucernică.

Ştiu eu ce să mai zic? O fi avut dreptate transilvanul.

Părintele Dimitrie Bejan

Fragment din cartea "Oranki - amintiri din captivitate", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Oranki - amintiri din captivitate"


 

• Parintele Dimitrie Bejan
  Publicat in : Parinti
• Manastirea Oranki
  Publicat in : Biserica in lume
• Cand l-am botezat pe Misa
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: