Obligaţiile noastre de serviciu nasc, de asemenea, o serie de probleme acute, care necesită abilitatea de a accepta situaţia şi de a te împăca cu ea.
Voi începe de departe. „Iubeşte-ţi truda, dacă nu vrei să te trudeşti", spune un aforism. Mântuitorul îi învaţă şi-i luminează pe cei care muncesc cu smerenie şi cu dragoste: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (In 15,5).
O cunoscută a mea este o adevărată împătimită a muncii. Sigur, exagerează - dar oriunde s-ar afla (acasă, la birou, la casa de la ţară) este fără pereche în ce priveşte hărnicia, solidaritatea, camaraderia. Abnegaţia, simţul autocritic şi implicarea în ceea ce face sunt răsplătite generos. Satisfacţia pe care o simte cel ce munceşte cu conştiinciozitate reface forţele şi energia.
Dacă activitatea noastră nu ne aduce satisfacţie şi cu atât mai mult dacă o detestăm, obosim triplu: duhovni-ceşte, sufleteşte şi trupeşte. Oboseala cronică se acumulează cu anii şi te istoveşte în aşa hal, că nici un fel de odihna nu te mai scapă. Starea fizică se îmbunătăţeşte parţial, însă epuizarea psihologică rămâne.
Sfântul Nicolae Velimirovici a primit o scrisoare de la un maşinist de tren care se plângea de munca sa plicticoasă şi monotonă, de care se săturase. Alte profesii i se păreau interesante şi creative. Maşinistul se tulbura şi se mâhnea de faptul că nu reuşeşte să găsească un loc de muncă mai bun. Sfântul s-a gândit mult înainte de a pune mâna pe condei. Privea în gând drumul şi îşi închipuia că se află în locul maşinistului, în zarvă şi zgomot, în sudoare şi în funingine.
In cele din urmă, a scris următorul răspuns uimitor: „în spatele meu se află un stătuleţ întreg: bătrâni, copii, părinţi, prinţi, diplomaţi, funcţionari, ţărani, muncitori... Fiecare năzuieşte în gândul său spre staţia de destinaţie -însă de mine depinde dacă va ajunge sau nu, iar eu depind numai de Dumnezeu. Ei nici nu bănuiesc cât depinde de mine, nici nu se gândesc la mine, nu mă cunosc... Când a pornit trenul, nimeni nu a venit să mă privească şi să facă cunoştinţă cu mine. Nimeni nu şi-a pus întrebarea: «Omul ăsta n-o fi nebun? N-o fi orb sau beat?» Pentru că toţi i-au încredinţat viaţa lor! El este cel mai important în acest «oraş» care huruie, ai cărui locuitori devenim pentru o vreme..." Mă bucură că atâţia oameni mi-au încredinţat viaţa lor fără să stea pe gânduri - mie, celui nevăzut, necunoscut, ascuns printre maşinile care huruie -şi, cutremurat de bucurie, îi dau slavă lui Dumnezeu: „O, Doamne Mare şi Minunate! Te slăvesc şi îţi mulţumesc că mi-ai dat viaţă, şi raţiune, şi o muncă atât de importantă!
Mi-ai dat o muncă asemănătoare cu a Ta, Dumnezeule, fiindcă şi Tu, Doamne al meu, neştiut, ascuns şi nevăzut, conduci trenul vieţii noastre prin Sfântul Tău Duh. Tu eşti Maşinistul universului. Mulţi călători nicâ nu se gândesc la Tine, nu cercetează tainele fiinţării Tale, dar intră cu încredere în trenul Tău şi merg, merg... Şi asta, fără doar şi poate, Te bucură - Te bucură nesfârşit de mult. Tu ştii locul unde vei da odihnă călătorilor obosiţi, unde îi vei hrăni, unde trebuie să.coboare fiecare. Ei nu-şi închipuie limpede ultima staţie a minunatului Tău tren, dar se suie cu încredere, se aşază cu încredere fiecare la locul său, merg cu încredere, ies cu încredere - cu încredere în Tine, Cel neştiut, ascuns, nevăzut. De mii şi mii de ori Te laud, şi Te slăvesc, şi mă închin Ţie, Atotvăzătorul şi Atotputernicul meu Făcător şi Cârmuitor. Numai în Tine nădăjduiesc în toate încercările mele!"
„Prietene, ce muncă mai bună vrei? - îşi încheie scrisoarea Sfântul. Apostolul Petru prindea peşte, Pavel făcea corturi. Gândeşte-te cu cât e mai importanta şi mai presus munca ta decât munca lor, şi închină-te Proniei, care ţi-a încredinţat tocmai o asemenea muncă!"
Iată o mângâiere cu adevărat creştineasca şi foarte iscusită din punct de vedere psihologic! Excepţional exemplu pentru psihologii creştini!
Se ştie de multă vreme: „Nu locul sfinţeşte omul, ci omul sfinţeşte locul." Imi amintesc monologul unui autor satiric sovietic: „Dacă directorul nu vine la muncă o lună de zile, nimeni n-o să observe, dar dacă femeia de serviciu e bolnavă trei zile, ne înecăm cu toţii în murdărie!"
Este important să luăm în calcul nu numai plusurile profesiei alese, ci şi paharele amare pe care Tatăl Ceresc le face să treacă pe lângă noi.
Visul multora este să fie cunoscuţi. Bineînţeles, privirile oamenilor se întorc spre muzica uşoară, spre cinematograf, spre televiziune şi alte mijloace de informare în masă.
Am avut de-a face cu oameni care cunosc dedesubturile show-business-ului. Doamne fereşte să nimereşti în această cloacă, căci calea spre glorie e presărată nu cu petale de trandafiri, ci cu spini! Cea mai măruntă neplăcere pe care o să ţi-o facă invidioşii şi ceilalţi „binevoitori" este sticla pisată în pantofi - ca să dansezi şi să cânţi mai cu „dulceaţă"!
Un cântăreţ de renume a intrat odată în pavilionul de filmări şi a plesnit din palme: „Iarăşi văd acelaşi terariu!" Deşi pe dinafară totul părea superb: lumini, flori, zâmbete, costume, cadouri, onorarii, complimente, ovaţii...
La consultaţii, pacienţii mi s-au plâns nu o dată de „soarta amară". De pildă, un sportiv îmi împărtăşea trista sa observaţie: „Tragi o jumătate de viaţă ca boul în jug, ca restul vieţii să ai ce cheltui pe medicamente! Laude, medalii, piedestaluri, imnul cântat în cinstea ta, recunoaşterea meritelor tale de către rivali - toate astea sunt plăcute, dar dacă aş fi ştiut ce preţ va trebui să plătesc pentru ele, nu m-aş fi ocupat cu sportul ca profesionist, până la uzura totală, ci ca amator, pentru plăcere şi sănătate."
Alergând după fericire, adeseori căutăm funcţii înalte şi o carieră de prestigiu, nefiind mulţumiţi cu o poziţie modestă. Desigur, aurul este mai preţios decât argintul. Totuşi, nici argintul nu este rău: „Mai bună e vrabia din mână decât cioara de pe gard."
Neiniţiatului i se pare că o funcţie de conducere înseamnă doar bani buni şi privilegii peste privilegii. Ea presupune însă şi povara răspunderii, şi grămezi de ispite, şi a fi obiect al invidiei, şi dureri de cap, şi „vedetismul"... Vom putea, oare, face faţă ? Câţi oameni nu visează în secret să scape de povara propriilor atribuţii, îndatoriri apăsătoare, griji, ambiţii şi pretenţii deşarte?! Dacă împrejurările nu ne silesc şi Dumnezeu nu ne cheamă, de ce să ne băgăm gâtulînjug?
Să privim ambele feţe ale medaliei. Mi-a rămas în memorie o parabolă interesantă. Un oarecare funcţionar privea cu alean palatul imperial: „Ce păcat că nu m-am născut în familia domnitoare! Aş fi primit toate de-a gata, uşor şi simplu..." Mergând spre centrul oraşului, a auzit zgomotul ritmic al ciocanelor şi strigătele puternice ale constructorilor. Unul dintre aceştia l-a văzut pe funcţionar cu mapa pentru documente şi s-a gândit: „De ce n-am vrut să învăţ carte, cum stăruia tata?! Acum aş fi avut o muncă uşoară, aş fi semnat documente, şi viaţa ar fi fost mai plăcută şi mai comodă..." Iar împăratul, între timp, s-a apropiat de fereastra sa uriaşă şi a dat ocol cu privirea pieţei pline de oameni: „Ce bine e să munceşti fizic toată ziua în aer liber sau să lucrezi la birou în cancelarie şi să nu-ţi baţi capul nici cu politica, nici cu celelalte probleme de stat! Ce simplă este viaţa oamenilor simpli!"
Poetul Andrei Dementiev spunea: „Unii au ajuns genii, alţii - şefi... Să nu vă pară rău că n-aveţi parte de necazurile lor!"
Patriarhul Pimen mărturisea că cea mai fericită etapă din viaţa lui a fost ascultarea în Mănăstirea Peşterilor din Pskov. Slujirea păstorească şi arhipăstorească i-a revenit în anii puterii sovietice. Având de-a face îndeaproape cu cei mai înalţi demnitari ai statului ateu, vlădica s-a convins, probabil, nu o dată câtă dreptate avea celebrul scriitor Griboedov când zicea: „Mai mult ca de oricare întristare să ne păzească Domnul şi de mânia, şi de iubirea boierească!"
După cum spune stareţul Paisie Aghioritul, „profesia nu-l face om pe om". Oamenii se chinuie că n-au obţinut renume mondial şi bogăţie - dar în lumea cealaltă vom aduce cu noi doar faptele „cu ajutorul cărora aici, pe pământ, primim «paşaportul» corespunzător pentru călătoria cea mare şi veşnică ce ne aşteaptă".
Tot ce nu contribuie la aceasta se va dovedi, în ultimă instanţă, inutil sau chiar dăunător.
Aşadar, am examinat diversele probleme legate de starea sănătăţii, de relaţiile familiale şi de îndatoririle de serviciu - dar cum să ne dăm seama din vreme şi în mod corect în ce cazuri trebuie să acceptăm situaţia şi să ne împăcăm cu ea?
Un răspuns echivoc e practic imposibil de găsit, fiindcă mult depinde de condiţiile şi motivele concrete. Şi totuşi, există o formulă duhovnicească ce ne permite să evităm greşelile: rugăciunea pe care a făcut-o Domnul Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani înainte de judecată, de chinuri şi de răstignirea de pe Golgota. Rugăciunea pentru schimbarea sorţii, pentru îmblânzirea loviturilor vieţii şi salvarea din primejdia de moarte trebuie neapărat să se încheie în acest fel: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine p ah arul acestal însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Mt. 26,39).
Este incredibil de greu să rostim cuvintele acestea cu sinceritate. Totuşi, ele ne-au fost lăsate ca exemplu de urmat. Boris Pasternak l-a folosit în poezia sa Hamlet:
„Aţintesc asupră-mi bezna nopţii
Mii de lornioane. Avva Tată,
Numai dacă este cu putinţă,
Ast pahar pe lângă mine treacă!"
KONSTANTIN V. ZORIN
DACĂ PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "DACĂ PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE"
-
Munca si profesia
Publicat in : Religie -
Trasaturile omului trupesc si ale celui duhovnicesc
Publicat in : Credinta -
Prefacerea inimii si inceputul unei noi vieti
Publicat in : Religie -
Duminica a V-a dupa Pasti, a samarinencei
Publicat in : Duminica Samarinencii
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.