Drepţii din Vechiul Testament îşi îngropau morţii. Aveau obiceiul să-i însoţească pe cei adormiţi cu lacrimi şi cu plângeri. Iosif a plâns îndelung la căpătâiul lui Iacov: „Atunci Iosif, căzând pe faţa tatălui său, l-a plâns şi l-a sărutat" (Fc. 50,1). Apoi, în urma dorinţei lui Iacov, s-a dus ca să-l îngroape în pământul Canaan. Cu o tabără mare, împreună cu slujitorii lui Faraon, cu arme şi cai, Iosif a ajuns la Atad, adică lângă Iordan. Acolo, cu tânguire mare, „a jelit Iosif pe tatăl său şapte zile" (Fc. 50, 7-10). Sfântul Ioan Gură de Aur comentează acest eveniment astfel:
Dar tu, iubite, când auzi acestea, nu trece peste ele cu nepăsare, ci gândeşte-te la timpul în care s-au întâmplat şi scapă pe Iosif de orice vină. Nu erau încă sfărâmate porţile iadului, nici nu erau încă rupte legăturile morţii şi nici moartea nu se numea adormire. Cei vechi făceau asta, pentru că se temeau de moarte.
Un alt exemplu binecunoscut este cel al evreilor care au deplâns mult moartea lui Moise. L-au jelit, subliniază Vechiul Testament, „în şesurile Moabului, la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile, până s- au împlinit zilele de jelit şi de plâns după Moise" (Deut. 34, 8). Imobilizaţi în deşert, ei plângeau moartea conducătorului şi eliberatorului lor.
Mormântul său a rămas secret, cu scopul de a evita riscurile idolatriei. Profetul Samuel, de asemenea, a fost îngropat cu o mare tristeţe şi cu lacrimi. Atunci când a murit, „s-a adunat tot Israelul de l-au plâns şi l-au îngropat în casa lui, în Rama" (I Rg. 25,1).
Trebuie amintit că în acea vreme, stăpânirea morţii nu fusese încă desfiinţată. Păcatul domnea ca un atotputernic, însoţit de blestemul său. Acropola diavolului se dovedea de necucerit. Din această cauză, cu toate că oamenii drepţi străluceau prin credinţa şi virtutea lor, totuşi, ei se retrăgeau în sine în faţa iminenţei morţii. Potrivit Sfântului Atanasie, ei îşi plângeau morţii, pentru că se simţeau pierduţi pentru totdeauna. înainte de întruparea lui Hristos, nimeni nu se putea bucura în această lume.
Oamenii tremurau în faţa morţii, mai mult decât robii în faţa stăpânului lor. Ei nu se înveseleau cu bucuriile vieţii, pentru că aşteptarea ceasului neprevăzut al acestei morţi nemiloase le umplea sufletul de nelinişte şi de frică.
Pr. Theodore Papanicolaou
Fragment din cartea "Viziunea morţii în lumina Sfinţilor Părinţi ai Bisericii", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Viziunea morţii în lumina Sfinţilor Părinţi ai Bisericii"
-
Inmormantarea episcopilor sezand pe scaun
Publicat in : Slujbe si randuieli -
Inmormantarea amana Nunta ?
Publicat in : Viata liturgica -
Inmormantarea, forma de pastrare a identitatii noastre crestine
Publicat in : Viata liturgica -
Inmormantarea Domnului
Publicat in : Patimile lui Hristos -
Inmormantarea IPS Bartolomeu Anania, o transfuzie de lumina
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.