Progresul în rugăciune se poate judeca după obiectul rugăciunii, după concentrarea mai mult sau mai puţin desăvârşită şi după starea de linişte a sufletului care se roagă. După Sfântul Isaac Sirul, progresul în rugăciune se măsoară după împuţinarea cuvintelor şi înmulţirea lacrimilor (Fil. Rom. I, pag. 144). "Lacrimile din rugăciunea ta, sunt un semn al milei-lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul tău în pocăinţa ta”.
Sfântul Evragrie recomandă ca mai întâi să ne rugăm ca să ne curăţim de patimi, în al doilea rând ca să ne izbăvim de neştiinţă şi de uitare şi în al treilea rând să ne izbăvim de toată ispita şi de părăsire (a lui Dumnezeu). (Fil. Rom. I. Pag. 80). Acestor trei feluri de rugăciune, deosebite după cuprinsul lor, Ie corespunde cele trei faze ale urcuşului duhovnicesc: despătimirea, iluminarea şi îndumnezeirea.
Rugăciunea curată este rugăciunea desăvârşită, este rugăciunea pe care o face mintea care a ajuns la capacitatea de a alunga uşor şi pentru multă vreme orice gânduri în vreme ce se roagă. Prin rugăciunea inimii - rugăciunea curată se înţelege unirea minţii cu inima, sau coborârea minţii în inimă pentru a petrece acolo neîncetat cu Hristos prin rugăciunea cea de taină. Părinţii cei duhovniceşti spun că rugăciunea este respiraţia sufletului, fiindcă prin ea omul respiră în Duhul Sfânt.
Prin această respiraţie a sufletului în Duhul Sfânt, începe în inima omului viaţa creştină. (Sbornicul II, p. 423-428).
Unirea minţii cu inima constă în a uni gândurile duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii. Atunci se zămisleşte rugăciunea cea de foc a inimii, fără gânduri şi fară imaginaţii. Rugăciunea nu mai are nici un obiect şi nu mai foloseşte nici un cuvânt, ci mintea adunată din toate este conştientă că se află în faţă cu Dumnezeu.
Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: “Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la împărăţia cerurilor". Această cale strâmtă este viaţa nevoitoare şi ascetică în Dumnezeu spre care se îndreaptă oricine doreşte in această lume împărăţia Cerurilor. Viaţa ascetică naşte în om omorârea patimilor, iar omorârea patimilor naşte înstrăinarea minţii de lume şi de vrăjmăşia diavolilor. Sfântul Isaac Sirul arătând folosul simţirilor duhovniceşti ale inimii zice: “Inima care a primit simţirea celor duhovniceşti şi a vederii veacului viitor se face cu neştiinţă întru pomenirea patimilor, tot în aşa fel în care omul sătul de hrana bună se îngreţoşează de hrana proastă care ar fi pusă înaintea lui".
Instrăinarea de lume şi împotrivirea şi ura faţă de diavoli nasc nădejdea şi încrederea în Dumnezeu. Din acea clipă omul va cere ajutorul lui Dumnezeu, pentru a-l birui pe diavol.
Şi cere ajutorul lui Dumnezeu neîncetat, deoarece diavolul nu încetează a purta război cu omul până în ceasul morţii trupeşti a acestuia. De aceea şi omul cere lui Dumnezeu să-i dea ajutorul şi puterea pentru a se putea împotrivi totdeauna la toate atacurile diavolului şi să se păzească astfel nevătămat de săgeţile ascunse şi înfricoşate. Iar Dumnezeu îi va da ajutor mereu la cererea sa deoarece spune: “Cereţi şi vi se va da”.
Şi astfel ajutorul permanent pe care îl cere omul de la Dumnezeu pentru a birui mereu pe neadormitul demon, nu este altul decât cercetarea neadormită şi neîncetată a rugăciunii minţii şi a inimii, care dacă se va da omului de la Dumnezeu Tatăl, va prinde rădăcini în inima curată, aşa cum prinde rădăcină sămânţa care cade în pământ bun. Iar sămânţa rugăciunii îndulceşte mintea, încălzeşte inima şi dă mângâiere sufletului cu Harul ei dumnezeiesc. Aşa încât sufletul începe să dea roade din rugăciunea inimii mai întâi 30, apoi 60 şi la sfârşit 100. Acest lucru se întâmplă astfel deoarece rugăciunea inimii nu se dă omului la o măsură desăvârşită de la început.
De multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem, pentru a ne arăta noi stăruinţa noastră până la sfârşit, devenind astfel mai fierbinţi în rugăciune ca la început.
Sfântul Isaac Sirul spune că atunci încetează din minte chiar şi mişcarea rugăciunii, căci mintea este răpită de dumnezeirea şi măreţia Mântuitorului Iisus Hristos, a cărui prezenţă o simte. Sfântul Marcu Ascetul spune că starea aceasta se numeşte deschiderea inimii, pentru faptul că ea este străbătută de dragostea fată de Iisus (Fil. Rom. I pag. 299).
Sfântul Isaac Sirul arată care este semnul celor desăvârşiţi in rugăciunea inimii: “Când se va mişca pomenirea lui Dumnezeu în mintea lui, îndată inima se porneşte spre
dragostea lui Dumnezeu, iar ochii lui izvorăsc lacrimi duhovniceşti cu îndestulare, căci dragostea are obiceiul de a aprinde lacrimi din pomenirea celor iubiţi. Unul ca acesta niciodată nu se lipseşte de lacrimi, fiindcă nu-i lipseşte niciodată prilejul care îl aduce spre pomenirea lui Dumnezeu, astfel încât şi-n somn vorbeşte cu Dumnezeu. Căci dragostea are obiceiul de a lucra unele ca acestea în această viaţă".
Sfantul Isaac Sirianul, fiind întrebat despre semnul celor ce sunt desăvârşiţi în curăţia inimii, care se face pe cât este cu putinţă omului pe pământ, îndeosebi prin rugăciunea curată a inimii spune: “Când va vedea cineva că toţi oamenii sunt huni şi nu ar vedea pe cineva necurat, acela este cu adevărat curat cu inima". Unul ca acesta împlineşte cuvântul Sfântului Apostol Pavel care zice: “mai înalţi decât pe sine a socoti pe toţi deopotrivă cu inima curată" (Filipeni 2,3).
De asemenea, unul ca acesta ajunge şi la cuvântul care zice: "Ochiul cel bun nu va vedea pe cele rele" (Avraam 1,13).
Fragment din cartea "Rugaciunea de toata vremea. Cea mai puternica rugaciune si cea mai usor de zis", Editura Agaton
Cumpara cartea "Rugaciunea de toata vremea"
-
Talcuire la rugaciunea mintii
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Prima mea lectie despre Rugaciunea mintii
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
De unde isi are inceputul rugaciunea mintii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea mintii sau Rugaciunea inimii
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Rugaciunea mintii si Parintele duhovnicesc
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.