Am venit aici în vederea înmulţirii binelui şi în nădejdea folosului sufletesc. Eu sunt dintr-o mănăstire de 46 de ani, împliniţi pe 1 aprilie, şi n-aş avea de ce să plec vreodată de acolo. Imi este aşa de drag la mănăstire încât nu-mi vine niciodată să mă duc undeva; totuşi, din când în când, şi parcă destul de des, mă duc şi în altă parte. Este adevărat că şi în altă parte mă simt în prelungirea mănăstirii, dar oriunde m-aş duce nu-i ca la mănăstire! Aduc aici cu mine ceea ce este la mănăstire la noi. Imi place să spun că mănăstirea este „tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului şi locul împlinirilor.

Am venit de la noi, din tinda raiului, aici la voi, unde, de asemenea, este tinda raiului, pentru că biserica oricum este o tindă a raiului. Dacă vrea cineva să intre în rai trebuie să treacă prin Biserică; dacă nu trece prin Biserică nu-i sigur că ajunge în tinda raiului. Am putea zice că în biserică este o înainte-trăire a raiului, este un început de rai, pentru că suntem într-un locaş a lui Dumnezeu, într-un loc care este apropiat de rai, mai aproape de cer decât de pământ.

Sunt o mulţime de case într-o parohie, într-un sat, într-un oraş, dar niciuna nu este ceea ce este biserica; biserica este ceva cu totul deosebit. Credincioşii noştri îşi orânduiesc lucrurile în aşa fel încât şi casele lor să fie, cumva, lăcaşuri ale lui Dumnezeu prin icoanele pe care le au în casă, dar, oricum, altceva este biserica care este sfinţită pentru lucrul lui Dumnezeu şi altceva este casa omului în care trăieşte el viaţa obişnuită, bineînţeles - după rânduiala lui Dumnezeu.

Mănăstirea este şi poarta cerului şi am venit de la poarta cerului de la noi în biserica aceasta, care este poarta cerului de aici, de la voi. Dacă noi ştim că undeva este poarta cerului, avem dorinţa să ne ducem acolo şi vrem să intrăm prin poarta aceea în cer; şi biserica este poarta cerului. In Sfânta Scriptură este istorisită o întâmplare cu patriarhul Iacob, care, fiind într-o călătorie, la sfârşitul zilei a luat o piatră, a pus-o căpătâi şi s-a aşezat să se culce. Noaptea a avut un vis: se făcea că o scară uneşte cerul cu pământul şi pe scara aceea urcau şi coborau îngerii lui Dumnezeu. Când s-a trezit el din somn, a zis:

„Intr-adevăr, Domnul este în locul acestaşi eu n-am ştiut-o! Şi s-a-nspăimântat şi a zis: Cât e de înfricoşător locul acesta!; el nu-i altceva decât casa lui Dumnezeu; aceasta e poarta cerului!” (Facerea 28, 16-17). Cuvintele acestea le putem spune şi noi despre orice mănăstire, despre orice biserică: Domnul este în locul acesta, nu este altceva aici decât casa lui Dumnezeu şi poarta cerului.

Cineva, dintre cugetătorii de Dumnezeu, spunea că scara aceea pe care a văzut-o Iacob în vis, ca orice scară are două laturi şi trepte, şi una dintre laturile scării sunt Sfintele Taine, prin care Dumnezeu vine la noi, iar cealaltă latură a scării este rugăciunea, prin care omul se duce către Dumnezeu. Deci pe scara aceea pe care coborau şi urcau îngerii vine Dumnezeu la noi şi mergem noi la Dumnezeu. Vine Dumnezeu la noi prin Sfintele Taine - iată, şi prin Sfântul Maslu vine Dumnezeu la noi, ne binecuvântează, ne dă putere primind untdelemn sfinţit - şi noi, prin rugăciunile pe care le facem în cuprinsul slujbelor şi în cuprinsul Sfântului Maslu, cum am făcut acum, mergem către Dumnezeu, cerem ceva de la Dumnezeu şi îl preamărim.

Nu ştiu dacă aţi observat că la această sfântă slujbă pe care am făcut-o ne-am rugat să ne dea Dumnezeu ceva şi prin untdelemnul sfinţit. Am zis ca să fie untdelemnul acesta „...celor ce se vor unge din el spre tămăduire şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată răutatea. Am cerut de la Dumnezeu şi altceva să ni se dea prin untdelemnul sfinţit - cel care s-a adus înainte era untdelemn obişnuit, iar acum are ceva deosebit, este untdelemn cu dar de la Dumnezeu - şi am zis: „Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta, untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucurie a inimii, veselie veşnică” (Molitfelnic).

Este aşa de frumos şi aşa de întăritor cuvântul acesta! Cerem să ni se dea ceva prin untdelemn şi am zis aşa: „Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta - nouă, tuturor celor care ne vom unge cu el-untdelemn de bucurie - Dumnezeu vrea să avem bucurie -, untdelemn de sfinţenie - Dumnezeu să dea prin untdelemnul cu care ne ungem sfinţenie, să fim sfinţi, noi păcătoşii vrem să fim sfinţi, să ni se ierte păcatele prin Sfânta Spovedanie şi să ne unim cu El prin Sfânta împărtăşanie -, îmbrăcăminte împărătească” - să fim ca nişte împăraţi în faţa lui Dumnezeu, ca unii care împărăţim şi suntem stăpâni peste răutăţi.

Să fie mângâierile acestea „pavăză puternică” - adică o întărire sufletească - şi să fie „izbăvitoare de toată lucrarea diavolească”, să nu poată face vrăjmaşul nimic asupra noastră, pentru că suntem pecetluiţi şi cu „untdelemn de sfinţenie”, cu „untdelemn de bucurie”, suntem pecetluiţi cu untdelemnul care-i „îmbrăcăminte împărătească”.

Să fie untdelemnul acesta, am zis noi: „pecete nestricată” - să se cunoască că suntem altfel de oameni decât aceia care nu ştiu de biserică, de Sfintele Taine, altfel decât oamenii care nu se ung cu untdelemn sfinţit, să fim altfel. Oamenii aceştia care cred în Dumnezeu sunt oameni cumsecade, buni, nu pot face niciun rău, sunt oameni de care se bucură oamenii. Şi pecetea aceasta să nu se şteargă niciodată. Totdeauna să fim aşa buni, totdeauna să fim cu credinţă, cu îngăduinţă, cu înţelegere, cu iubire de oameni, cu răbdare.

Aţi auzit cuvintele Sfântului Apostol Pavel că: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte - dragostea nu ştie de ură, nu ştie de aşa ceva -, dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (I Corinteni 13,4-6). Cine are iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni are nădejde, are credinţă, răbdare, le suferă pe toate. Din pecetea aceasta să se cunoască că suntem şi noi aşa.

Am mai zis să se facă untdelemnul acesta şi „bucurie a inimii, veselie veşnică”, Domnul Hristos vrea să fim oameni ai bucuriei, vrea să fim cu veselie veşnică. De unde ştim? A spus Domnul Hristos cuvintele acestea: „Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15,11).

Vă spun acestea pentru că este bine să le ştim şi pentru că mie, personal, îmi dau multă bucurie şi sunt sigur că toţi pot avea bucurie din astfel de lucruri. Dacă ştie omul că Dumnezeu îl vrea bucuros, că îl vrea sfânt, îl vrea împărat peste răutăţi, că Dumnezeu îl vrea pecetluit cu pecetea care îl arată că este al Lui; dacă ştim că Domnul Hristos vrea să avem veselie veşnică, să căutăm toate acestea, numai să ştim că nu poate omul să le aibă pe acestea dacă nu ţine seama de Dumnezeu.

Toţi care suntem aici, măcar acum, în vremea slujbei, am ţinut seama de Dumnezeu, ne-am gândit la Dumnezeu, am ştiut că există Dumnezeu, am ştiut că suntem în cerul cel de pe pământ, că suntem în tinda raiului, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului, în locul împlinirilor. Intr-adevăr, suntem în locul împlinirilor pentru că simţim darul lui Dumnezeu în sufletele noastre; aşa este mănăstirea şi locul împlinirilor, aşa este biserica şi locul împlinirilor.

Nu-i destul să ţinem seama de Dumnezeu numai când venim la biserică, ci în toate zilele vieţii noastre şi în toate împrejurările. Să se ştie că suntem ai lui Dumnezeu, că-L avem pe Dumnezeu cârmuitorul vieţii noastre, că Dumnezeu e Tatăl nostru, să simţim noi şi să simtă alţii că suntem oamenii lui Dumnezeu. Să ţinem seama de rugăciune, de post, de poruncile lui Dumnezeu, să ţinem seama de tot ce este frumos şi bun. In toate clipele vieţii noastre să ne gândim la Dumnezeu.

Când eram copil şi mergeam la şcoală - eu am mers şi la şcoala primară departe de casă -, mai veneam vara următoare acasă, la părinţii mei, iar mama, Dumnezeu să o odihnească, când plecam la şcoală zicea: „Măi, copile, nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune”. Aşa cu multă bucurie mă gândesc eu la cuvintele acestea spuse de mama mea! Ca şi când mi-ar fi spus aşa: „Tu pleci dintre noi, dar din noi nu pleci” - tu pleci departe, dar noi te ţinem în sufletele noastre şi-n inimile noastre, eu sunt mama ta şi după ce pleci tu de aici şi mă gândesc la tine şi-ţi doresc binele, pentru că am inimă de mamă, să ştii că numai Dumnezeu te poate ajuta şi te ajută, dar să nu uiţi de Dumnezeu; noi de aici, de departe, nu te putem ajuta că nu suntem cu tine.

Să nu uiţi de rugăciune, să-ţi faci rugăciunile dimineaţa şi seara, să te rogi înainte de a te aşeza la masă, să ţii seama de Dumnezeu, să ţii seama de rugăciune. A venit odată mama la noi, la mănăstire, era o împrejurare mai grea acolo şi i se părea mamei că nu aş mai putea rămâne la mănăstire şi a zis: „Apoi, dacă nu vei mai putea rămâne aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni”. Cine poate spune aşa ceva?! Doar mama, şi mama este una singură.

Am străbătut cu cuvintele acestea prin viaţă şi a venit vremea să fac şcoală mai multă, am făcut teologia şi am ajuns la Filocalie, unde am găsit un cuvânt asemănător cu cuvântul pe care mi l-a spus mama, care nu ştia nici de Filocalie, nici de Sfântul Marcu Ascetul, nici de altele de felul acesta, ea din capul ei mi l-a zis. Şi am găsit la Sfântul Marcu Ascetul un cuvânt care zicea aşa: „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când îl vei uita, Domnul să-şi aducă aminte de tine”. Aşa mi-a plăcut mie cuvântul acesta, mi s-a împlântat în minte dintr-odată, şi am călătorit cu el cealaltă vreme a vieţii mele.

Mai târziu, mult mai târziu, am auzit un cuvânt de la Sfântul Munte, de la nişte francezi care au trecut pe la noi, pe la mănăstire, şi ne-au spus că acolo este un cuvânt care zice aşa: „La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu, nu ca la om, şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Ce înseamnă aceasta? Bineînţeles că Dumnezeu nu e ceva care poate fi respirat, dar să te gândeşti mereu la Dumnezeu cu evlavie. Iată nişte gânduri care îl aduc pe Dumnezeu între noi. Vă doresc din toată inima înaintare în toate cele bune. Amin.

* Cuvânt rostit la Sfântul Maslu, Baloteşti, 17 decembrie 1999.

PĂRINTELE TEOFIL PĂRĂIAN

Fragment din cartea "SĂ BIRUIM SUFERINŢA PRIN CREDINŢĂ", Editura Andreiana

Cumpara cartea "SĂ BIRUIM SUFERINŢA PRIN CREDINŢĂ"

• Bucuria crestinului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Bucuria Invierii din fiecare duminica
  Publicat in : Religie
• Bucuria in Ortodoxie
  Publicat in : Morala
• Bucuria si sensul credintei
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: