Simptom sau terapie?
Un psihiatru examinează literatura modernă

Când am fost invitat să ţin o cuvântare la această convenţie, am avut iniţial un moment de ezitare. Atât de mulţi reprezentanţi ai literaturii moderne cochetează cu domeniul psihiatriei - desigur, un gen de psihiatrie caducă încât aş detesta să devin un psihiatru care să cocheteze cu domeniul literaturii moderne. Dar mai important, nu-i absolut de la sine înţeles că psihiatria ar avea ceva de spus despre subiectul literaturii modeme. Pur şi simplu nu este adevărat că psihiatria ar deţine toate răspunsurile. Nici chiar în prezent, noi, psihiatrii, nu ştim, de exemplu, care este cauza reală a schizofreniei. Ba ştim chiar şi mai puţin cum s-o vindecăm. Aşa cum spun adesea, nu suntem nici omniscienţi, nici omnipotenţi; unicul atribut divin pe care ni I-aţi putea conferi este omniprezenţa - ne veţi găsi în toate juriile şi la toate simpozioanele, ba chiar şi la reuniunile dumneavoastră...

Eu sunt de părere că ar trebui să încetăm să divinizăm psihiatria... şi să începem s-o umanizăm. Pentru început, trebuie să învăţăm să diferenţiem între ce este uman în om şi ce este patologic în el - cu alte cuvinte, între ce este o boală mintală sau emoţională pe de o parte, şi ce este, pe de altă parte, de exemplu disperarea existenţială, disperarea legată de aparenta lipsă de sens a existenţei umane - un subiect într-adevăr favorit al literaturii modeme, nu-i aşa? Este adevărat că Sigmund Freud a scris cândva „în momentul când cineva întreabă despre sensul sau valoarea vieţii, individul respectiv este bolnav”, totuşi eu cred că individul respectiv îşi manifestă de fapt
umanitatea. Este o realizare umană să cauţi un sens în viaţă, ba chiar să te întrebi dacă un astfel de sens există într-adevăr.

Chiar dacă într-un caz dat concluzionăm că un autor este realmente bolnav, nu doar nevrotic, ci psihotic, oare detaliul acesta afectează cu adevărat adevărul sau valoarea operei sale? Eu nu cred asta. Doi ori doi fac patru rămâne adevărat chiar dacă afirmaţia i-ar aparţine unui schizofrenic. Şi nici nu cred că frumuseţea poeziei lui Holderlin sau adevărul filozofiei lui Nietzsche ar fi diminuate de faptul că cel dintâi a suferit de schizofrenie, iar al doilea de pareză generală. Sunt sigur că Holderlin şi Nietzsche vor continua să fie citiţi, iar numele lor vor fi respectate când numele psihiatrilor care au scris volume despre psihozele celor două „cazuri” vor fi fost de mult uitate.

Prezenţa patologiei nu este un argument împotriva operei unui scriitor - dar nici în favoarea ei. Niciun scriitor psihotic n-a creat vreodată o operă importantă ca urmare a psihozei sale, ci doar în ciuda ei. Boala per se nu este niciodată creativă.

Astăzi, a devenit o modă ca literatura modernă să fie privită din punct de vedere psihiatric şi mai ales să fie văzută ca produsul psihodinamicii subconştiente. Drept urmare, aşa-zisa psihologie a adâncurilor a ajuns să-şi vadă principala sarcină în termenii demascării motivaţiei ascunse de la baza producţiei literare. Pentru a vă arăta ce se întâmplă când cineva întinde un scriitor pe „patul lui Procust”, aşa cum îmi place să-l numesc, voi cita dintr-o recenzie, publicată în Journal of Existenţialism, a două volume pe care un freudian faimos i le-a dedicat lui Goethe: „în cele 1 538 de pagini, autorul ne zugrăveşte un geniu cu simptomele unui maniaco-depresiv, paranoic şi bolnav de epilepsie, homosexualitate, incest, voyeurism, exhibiţionism, fetişism, impotenţă, narcisism, nevroză, isterie, megalomanie etc. Autorul pare să se axeze exclusiv asupra forţelor dinamice instinctive care fundamentează produsul artistic. Suntem conduşi să credem că opera lui Goethe nu este decât rezultatul unor fixaţii din primele etape ale dezvoltării psihosexuale.

Strădania lui nu vizează realmente un ideal, frumuseţe, valori, ci depăşirea unei probleme stânjenitoare de ejaculare prematură.”

Cred că demascarea trebuie să se oprească odată ce psihologul demascator ajunge la ceea ce este autentic. Dacă el nu se opreşte acolo, atunci va demasca propria lui motivaţie subconştientă, aceea de a minimaliza măreţia ascunsă a omului.

Ne putem întreba de ce demascarea şi demitizarea sunt atât de atractive pentru cititori. Pare a fi o uşurare să afle că şi Goethe a fost tot nevrotic - ca să nu spunem mai multe - ca dumneavoastră, ca mine şi ca toţi ceilalţi nevrotici (şi fie ca acela tară defecte nevrotice să arunce primul piatra în noi). Dintr-un punct de vedere este de asemenea bine să auzim că omul nu-i altceva decât o „maimuţă goală”; terenul de joc al id-ului, ego-ului şi superego-ului; pionul şi marioneta de impulsuri şi instincte; produsul proceselor de condiţionare şi învăţare; victima circumstanţelor socio-economice, a inhibiţiilor şi complexelor.

Aşa cum a observat cu perspicacitate Brian Goodwin, „este bine ca oamenii să se confrunte cu adevărul că ei nu sunt nimic decât una sau alta, cam tot aşa cum, uneori, se credea că medicamentele bune trebuie să aibă un gust neplăcut”. Eu cred de asemenea că cel puţin unii dintre cei pentru care demitizarea este atât de atrăgătoare au o plăcere masochistă faţă de „nimic decât starea” predicată de reducţionism.

Revenind la demitizarea literaturii modeme, indiferent dacă presupusele rădăcini ale producţiei literare sunt anormale sau normale, indiferent dacă sunt subconştiente sau conştiente, adevărul e că scrierea este privită de cele mai multe ori ca un act de exprimare de sine. Eu însă afirm că scrierea urmează vorbirii, iar vorbirea la rândul ei urmează gândirii; şi nu există gândire fără ceva care să fie gândit şi intenţionat. Acelaşi lucru este valabil pentru scriere şi vorbire, în măsura în care şi ele sunt asociate întotdeauna unui sens pe care trebuie să-l transmită. Dacă nu are un asemenea mesaj, limbajul nu este de fapt un limbaj. Pur şi simplu nu este adevărat că „mediul este mesajul”; eu cred mai degrabă că doar mesajul este cel care transformă mediul într-un mediu real.

Limbajul înseamnă mai mult decât doar exprimare de sine. Limbajul indică întotdeauna ceva aflat dincolo de sine. Cu alte cuvinte, este întotdeauna transcendent de sine - aşa cum este şi existenţa umană în general. Calitatea de a fi uman este îndreptată întotdeauna spre ceva, sau cineva, diferit de sine, spre un sens de împlinit sau spre altă fiinţă umană de întâlnit. Aidoma ochiului sănătos, care nu se vede pe sine, şi omul funcţionează mai bine când se ignoră şi uită de sine, prin dăruire de sine. Uitarea de sine contribuie la sensibilitate, iar dăruirea de sine la creativitate.

Prin virtutea transcendenţei de sine a existenţei umane, omul este o fiinţă în căutarea sensului. El este dominat de o voinţă de sens, dar în prezent voinţa de sens este frustrată. Tot mai mulţi pacienţi ni se adresează nouă, psihiatrilor, plângându-se de lipsă de sens şi zădărnicie, de sentimentul inutilităţii şi al absurdităţii. Ei sunt victime ale nevrozei de masă din prezent.

Acest sentiment al lipsei de sens poate avea o legătură cu tema generală a reuniunii dumneavoastră. Trei decenii de pace relativă i-au îngăduit omului să gândească dincolo de lupta pentru supravieţuire. Acum ne întrebăm care este sensul final de dincolo de supravieţuire - dacă aşa ceva există, în primul rând? Citându-l pe Ernst Bloch, „azi, oamenilor le-au fost încredinţate acele griji cu care anterior se confruntaseră doar pe patul morţii”.

Fenomene larg răspândite pe plan mondial ca violenţa şi dependenţa de droguri, alături de ratele copleşitoare de sinucideri, mai ales printre tinerii din instituţiile de învăţământ superior, sunt unele dintre simptomele sale; dar şi o parte din literatura modernă este un simptom. Atâta timp cât se limitează şi se mulţumeşte cu exprimarea de sine - ca să nu spun exhibiţia de sine -, literatura modernă reflectă sentimentul de inutilitate şi absurditate al autorilor săi. Mai important încă, ea creează totodată absurditate. Acest lucru este de înţeles având în vedere că sensul nu poate fi inventat, ci trebuie descoperit. Sensul nu poate fi creat, dar poate fi creat foarte bine nonsensul.

Nu-i de mirare că un scriitor captiv sentimentului lipsei de sens va fi ispitit să umple golul cu nonsens şi absurditate.

Există însă şi altă opţiune. Literatura modernă nu trebuie să rămână doar un alt simptom al nevrozei de masă contemporane, ci poate contribui la fel de bine la terapie. Scriitori care au trecut ei înşişi prin iadul disperării faţă de aparenta lipsă de sens a vieţii pot oferi suferinţele lor ca sacrificiu pe altarul umanităţii. Dezvăluirile lor de sine îl pot ajuta pe cititorul afectat de aceeaşi stare, mai exact îl pot ajuta s-o depăşească.

Serviciul minim pe care scriitorul îl poate oferi cititorului ar fi să evoce un sentiment de solidaritate. In cazul acesta, simptomul ar fi terapia. Dacă însă literatura modernă doreşte să îndeplinească această sarcină terapeutică - cu alte cuvinte, dacă doreşte să-şi actualizeze potenţialul terapeutic - atunci trebuie să se abţină de la transformarea nihilismului în cinism. Oricât de justificată ar fi dorinţa scriitorului de a-i comunica cititorului propriul lui sentiment de inutilitate, este iresponsabil de cinic să predice absurditatea existenţei. Dacă nu este capabil să imunizeze cititorul împotriva disperării, scriitorul ar trebui cel puţin să se abţină şi să nu-l inoculeze cu disperare.

Mâine voi avea onoarea de a ţine discursul de deschidere la Târgul de Carte al Austriei. Titlul pe care l-am ales este „Cartea ca terapie”; cu alte cuvinte, voi vorbi despre vindecare prin lectură. Voi povesti asistenţei cazuri în care o carte a schimbat viaţa cititorului şi alte cazuri în care o carte i-a salvat viaţa, împiedicându-l să se sinucidă. Voi include cazuri în care cartea i-a ajutat pe oameni aflaţi pe patul de moarte sau în închisoare. Voi include cazul lui Aaron Mitchell, ultima victimă a camerei de gazare din închisoarea San Quentin de lângă San Francisco. La solicitarea directorului închisorii, am ţinut o prelegere deţinuţilor de acolo, iar după ce am terminat, unul dintre ei s-a ridicat în picioare şi m-a întrebat dacă îi pot spune câteva cuvinte lui Aaron Mitchell, care urma să fie executat peste câteva zile. A fost o provocare pe care a trebuit s-o accept, aşa că i-am povestit domnului Mitchell despre propria mea experienţă în lagărele de concentrare naziste, unde şi eu am trăit în umbra unei camere de gazare.

Chiar şi atunci, i-am spus eu, n-am renunţat la convingerea mea despre sensul necondiţionat al vieţii, deoarece fie viaţa are un sens - şi atunci trebuie să-şi păstreze sensul, chiar dacă viaţa este doar scurtă -, fie viaţa n-are niciun sens, caz în care n-ar avea nicio raţiune să-i adăugăm şi mai mulţi ani şi să perpetuăm o existenţă lipsită de sens. „Şi, crede-mă”, i-am spus, „chiar şi o viaţă care a fost tot timpul lipsită de sens, adică o viaţă care a fost irosită, poate - până şi în ultima clipă - să fie binecuvântată cu sens prin însuşi felul cum abordăm situaţia.” Pentru ilustrare, i-am spus povestea din nuvela Moartea lui Ivan Ilici de Lev Tolstoi - după cum vă amintiţi, povestea unui bărbat de vreo şaizeci de ani, care află brusc că va muri în câteva zile. Prin perspectiva pe care Ivan Ilici o câştigă, nu doar prin confruntarea morţii, ci şi prin înţelegerea faptului că şi-a irosit viaţa, că viaţa i-a fost practic lipsită de sens -, el se ridică deasupra sinelui, creşte mai presus de sine însuşi şi devine astfel capabil, retroactiv, să-şi umple viaţa cu sens infinit.

Cu puţin înainte de a fi executat, Aaron Mitchell a acordat un interviu ziarului Chronicle din San Francisco, în care n-a lăsat nicio îndoială că mesajul lui Tolstoi ajunsese până la el.

De aici puteţi înţelege cât de mult poate profita şi omul de pe stradă de pe urma unui autor, chiar într-o situaţie extremă a vieţii, cu atât mai mult în preajma morţii. Puteţi vedea de asemenea cât de departe ajunge responsabilitatea socială a autorului. Este adevărat, autorului ar trebui să i se acorde libertatea opiniei şi a exprimării ei, însă libertatea nu este ultimul cuvânt, nu este toată povestea. Libertatea ameninţă să degenereze în arbitrar dacă nu este echilibrată de responsabilitate.

Cuvântare ţinută ca invitat de onoare la reuniunea International P.E.N., ţinută în hotelul Hilton din Viena, 18 noiembrie 1975 (n. a.).

Viktor Frankl

Fragment din cartea "Strigatul neauzit pentru sensul vietii.Psihoterapie si umanism", editura Meteor Press

Cumpara cartea "Strigatul neauzit pentru sensul vietii.Psihoterapie si umanism"

 

• Terapia tristetii
  Publicat in : Morala
• Terapia invidiei
  Publicat in : Morala
• Terapia cu vitamina B17 - O reusita in Romania
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Sanatatea este in noi!
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Moduri de terapie
  Publicat in : Credinta