Pentru Doctorul divin, nici un pacient nu este incurabil. Pentru Cel ce poartă lumina adevărului, nu există rană care să nu poată fi vindecată, căci în El se află izvorul nesecat al vieții. În adâncurile ființei noastre, acolo unde suferința naște întrebări amare și unde durerea pare fără sfârșit, o putere tainică sălășluiește, o putere care nu doar că înțelege suferința, dar o poate și transfigura. Aceasta nu este doar puterea de a alina, ci de a transforma durerea însăși într-o cale spre viață.
Într-o lume unde boala și suferința sunt adesea privite ca dovezi ale unei realități lipsite de sens, există totuși o lumină care străpunge acest întuneric. Nu este o lumină străină suferinței, ci una care se naște tocmai din interiorul acesteia, căci numai prin suferință ajungem să gustăm cu adevărat dulceața vindecării. Durerea, atunci când este întâmpinată cu această lumină, nu mai este doar un fapt nefericit al existenței, ci devine o poartă prin care se poate păși într-o lume mai adâncă, o lume în care înțelesurile sunt dezvăluite și în care viața își recapătă sensul pierdut.
Această putere a vindecării nu se oprește la marginile trupului. Nu este limitată de ceea ce ochiul poate vedea sau de ce mintea poate înțelege. Ea pătrunde până în adâncul sufletului, acolo unde se ascund rănile nevăzute, cele care nu pot fi vindecate de mâna omenească. Este o putere care atinge rădăcina ființei noastre și, prin atingerea sa, deschide o cale nouă, una în care boala nu mai este văzută ca un blestem, ci ca o chemare la o viață transformată.
În această perspectivă, suferința și boala nu sunt dușmani de temut, ci mijloace prin care omul este chemat să descopere adevărul ultim despre sine și despre lume. În fiecare rană se află un secret, iar în fiecare lacrimă, o chemare. Chemarea nu este la disperare, ci la o întâlnire cu taina care transcende toate durerile. Este chemarea către o vindecare care nu doar că restabilește ceea ce a fost pierdut, dar oferă ceva mai profund și mai înalt – o comuniune cu însuși izvorul vieții.
Astfel, în lumina acestui adevăr, nu există boală care să nu poată fi vindecată, pentru că nu există suferință care să nu poată fi transformată. Totul depinde de felul în care privim suferința și de deschiderea inimii noastre către această lumină. Aceasta este taina vindecării adevărate, o taină care nu încetează niciodată să uimească, căci ea descoperă mereu noi adâncimi ale iubirii și ale vieții. În fața acestei iubiri, toate rănile noastre își găsesc alinarea, iar toate bolile noastre, vindecarea.
● În vremurile întunecate ale persecuției, când sufletele oamenilor erau frânte sub greutatea fricii și a nedreptății, a existat o femeie care și-a găsit chemarea nu în tumultul lumii, ci în liniștea profundă a rugăciunii. Ea nu era o simplă muritoare, ci un vas ales al Duhului, purtând în inima ei o iubire neclintită pentru Cel de Sus. Viața sa, deși învăluită în umilință și tăcere, era un far luminos în mijlocul întunericului, un stâlp de neclintit în credința ce nu se pleacă nici măcar sub sabia celor care prigonesc. Ermionia, una dintre cele patru fiice ale apostolului Filip, cea care L-a văzut pe Hristos înviat (pe vremea împăratului Traian).
A trăit întru curăție și rugăciune, ascunzând în inimă comori de înțelepciune și har. Nu a căutat slava lumii, ci doar plăcerea Celui căruia I-a dedicat viața sa. Tăcerea ei nu era o simplă lipsă de cuvinte, ci o mărturie profundă a unei legături negrăite cu Cel Nevăzut. În taina nopții și în tăcerea chiliaei sale, Ermionia purta pe umerii săi povara lumii, mijlocind pentru cei slabi și neștiutori, pentru cei rătăciți și cei care căutau Adevărul.
Întunericul a venit asupra ei, nu doar în afară, ci și înlăuntru, căci sufletul ei era încercat precum aurul în foc. Suferea în tăcere, dar niciodată nu și-a pierdut nădejdea, căci era întărită de harul divin. Când vinovăția omenească a încercat să o zdrobească, ea s-a ridicat mai puternică, luminându-i pe cei din jurul ei cu lumina unei credințe nepieritoare.
A devenit un izvor de viață pentru toți cei care se apropiau de ea, nu doar prin învățătură, ci prin însăși prezența sa, care era plină de pace și de o iubire care întrecea înțelegerea omenească. Timpul, acest mare judecător al faptelor, nu a putut să umbrească lumina pe care o răspândea; dimpotrivă, veacurile au învăluit-o într-o strălucire și mai mare, făcând-o un simbol etern al credinței neclintite și al dragostei care biruiește orice obstacol.
Prin viața și faptele ei, a arătat că adevărata putere nu constă în forța brațelor sau în puterea cuvântului, ci în tăria sufletului care se odihnește în Dumnezeu. În această lume plină de schimbări și suferințe, a rămas o mărturie vie a vieții trăite în deplină comuniune cu Divinul, o viață care a biruit moartea și a deschis porțile veșniciei.
Acum, din înălțimile cerurilor, își continuă lucrarea de mijlocire, trimițând raze de lumină și speranță asupra celor care îi urmează exemplul. Lumina ei călăuzește încă sufletele rătăcite, aducându-le la cunoștința iubirii nepieritoare care vine de Sus. Astfel, chipul ei strălucitor rămâne o icoană vie a biruinței credinței și a harului în fața întunericului acestei lumi.
Există o tensiune adânc înrădăcinată în inima omului: dorința de a se ridica deasupra celorlalți, de a fi primul. Acest impuls pare natural, aproape firesc, căci încă din copilărie suntem învățați să ne măsurăm valoarea în comparație cu ceilalți. Ne dorim să fim mai buni, mai puternici, mai înțelepți, să ocupăm acel loc de întâietate care, credem noi, ne va aduce fericirea. Dar această dorință ne ruinează sufletul într-un mod subtil, invizibil și adesea ireversibil.
A fi primul nu înseamnă doar să ocupi un loc de onoare, ci implică, de multe ori, un sacrificiu al celorlalți. Înaintăm în viață călcând pe alții, nu pentru că suntem răi din fire, ci pentru că societatea în care trăim ne împinge spre această competiție perpetuă. Dorința de întâietate naște mândrie, iar mândria se transformă într-o cruntă izolare. Omul care ajunge să fie primul descoperă că, în ciuda puterii sau faimei, se simte mai singur ca niciodată.
Există însă o cale mai adâncă, mai autentică, pe care nu mulți o descoperă. Aceasta este calea celor care aleg să slujească în tăcere, să fie ultimii. Aceștia înțeleg că adevărata întâietate nu constă în putere, ci în iubire. Într-un mod paradoxal, cel care se umilește pe sine, care refuză să fie primul, devine, de fapt, cel mai mare în ochii celor care contează cu adevărat. În loc să-și măsoare valoarea prin comparație cu ceilalți, el își găsește sensul în slujirea aproapelui, în iubirea profundă și dezinteresată.
Adevărata măreție nu constă în a fi admirat de mulțimi, ci în a fi capabil să te jertfești fără să ceri nimic în schimb. Omul cu adevărat măreț nu se teme să fie trecut cu vederea, pentru că el înțelege că puterea autentică vine din smerenie. A fi ultimul în această lume devine, astfel, o cale spre întâietatea în lumea nevăzută, unde valorile sunt inversate și unde slava nu vine din prestigiu, ci din bunătate.
În această inversare a valorilor se află adevărata taină a vieții. Cei care caută întâietatea în această lume pierd totul, în timp ce cei care se leapădă de ea, câștigă viața adevărată. Nu există o cale mai eliberatoare decât cea a renunțării la dorința de a fi primul. Aceasta este, în final, singura cale care ne deschide inima spre fericirea neumbrită de vanitate și egoism. În adâncul inimii, știm că nu suntem chemați să fim primii. Suntem chemați să iubim, iar iubirea nu se măsoară prin ranguri și titluri, ci prin adâncimea jertfei și a dăruirii.
Și poate că aceasta este lecția supremă a vieții: în momentul în care încetăm să ne dorim să fim primii, începem să descoperim adevărata libertate a sufletului nostru.
Marius MATEI
Marius Matei
-
Boala si tratamentul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Cunoasterea fundamentelor psihiatriei poate fi de folos in slujirea pastorala?
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.