- Am dori să înfăţişaţi mai pe larg aceste subiecte ale vieţii duhovniceşti, spuse Irina. Căci este vădit că sunt nedespărţit legate de nevoinţa Bisericii. Pentru început, aţi putea să ne vorbiţi mai amănunţit despre închipuire ? Toţi suntem înrâuriţi de lumea închipuirii, însă aş putea zice că noi, femeile, suntem foarte mult stăpânite de lumea închipuirii şi trăim în temniţa ei.
- Intr-adevăr, închipuirea este printre temele cărora le acordăm o atenţie şi o importanţă deosebită. Metoda ascetică a Bisericii noastre ţinteşte să ne scape de groaznica ei tiranie. Dacă nu mă înşel, am vorbit despre închipuire acum câteva zile. Am spus că este un fenomen de după cădere. Nu este o însuşire cu care a fost înzestrat omul odată cu zidirea sa, ci un fenomen de după cădere. Prin urmare, mântuirea noastră este legată de ieşirea de sub înrâurirea ei pricinuitoare de moarte. După Sfinţii Părinţi, închipuirea este o contemplare fără ipostas, care se pune în lucrare când gândirea se află în stare de inerţie. Puterea închipuirii este hotarul între minte şi simţire, aşa cum am văzut mai devreme. Obârşia închipuirii, maica ce o zămisleşte, este simţirea. Omul vede, aude, gustă etc., iar apoi închipuirea primeşte experienţele, le reface, le amplifică, le dă culoarea potrivită şi le păstrează spre a crea necontenit probleme. Astfel, în chip hazliu, am putea spune că închipuirea este un televizor color inventat înaintea celui real. Inchipuirea stă împotriva rugăciunii curate şi statornice. Ea este „coaja" „funcţiei optice" a sufletului.
Sfinţii Părinţi deosebesc mai multe feluri de închipuire; însă, de obicei, se pomenesc patru. Primul tip este legat de imaginile aşa-numitelor păcate trupeşti. Prin închipuire, simţirile aduc aceste imagini în minte, continuând s-o ţină în robie. Al doilea tip de închipuire este aşa-numita visare. Multor oameni le place să viseze cu ochii deschişi, lăsându-se purtaţi cu gândul în locuri ideale sau chiar reale. Mulţi oameni, mai ales femeile, cad în această stare. Al treilea tip este închipuirea creatoare, care dezvoltă civilizaţia şi arta. Oamenii încearcă să rezolve unele probleme sau să înainteze în dezvoltarea artei. Nu este ceva de condamnat, căci, aşa cum am spus, este o stare firească după cădere. Dar trebuie subliniat că este foarte primejdioasă pentru rugăciunea curată. AI patrulea tip se înfăţişează în străduinţa noastră de a-L închipui pe Dumnezeu şi puterile cereşti în chip raţional, făcând speculaţii despre Dumnezeu. Nici acest lucru nu este ortodox, fiindcă, aşa cum am pomenit, teologul ortodox urmează altă metodă, metoda isihiei, spre a ajunge la părtăşia şi unirea cu Dumnezeu, dobândind astfel cunoaşterea lui Dumnezeu. Meşteşugul isihiei, cum am arătat deja, ţine de curăţirea inimii, izbăvirea de patimi, slobozirea de gânduri şi închipuire.
- Ne puteţi spune în cel fel dăunează omului închipuirea ? - întrebă Vasile. Cu alte cuvinte, este ea o simplă urmare a căderii sau poate da naştere unor probleme grave pentru organismul nostru duhovnicesc?
- Fără îndoială, închipuirea este un fenomen de după cădere şi înfăţişează starea jalnică pricinuită de ea. Cu cât închipuirea cuiva este mai activă, cu atât mai mult dezvăluie faptul că acel om se află într-o stare căzută. Dacă cercetăm cu grijă fiecare păcat al nostru, ne dăm seama că la obârşia lui se află închipuirea. Ea pune în mişcare, înflăcărează, aduce imagini şi stârneşte mintea, astfel încât, robită fiind, mintea cade în păcat. Inchipuirea îmbolnăveşte sufletul în întregime. Când este stârnită, perverteşte cu totul viaţa duhovnicească. Vedem oameni care merg la biserică şi vor să ducă o viaţă creştinească; dar continuă totuşi să îşi cultive închipuirea. Şi-L închipuie pe Dumnezeu, şi-i imaginează pe îngeri, simt că atunci când se roagă stau înaintea tronului lui Dumnezeu, spunându-şi rugăciunea către El.
- Şi nu este bine ?
- Nu, nu este bine. Este începutul unei anomalii duhovniceşti, poate chiar psihice, care poate duce la năluciri şi înşelări. In Tradiţia Bisericii există cazuri de călugări sau alţi oameni care au căzut în înşelare sau chiar şi-au pierdut minţile. Când ne rugăm, după sfatul Sfinţilor Părinţi, încercăm să ne păstrăm mintea curată, fără chipuri şi fără formă, fără a primi nici o închipuire. Căci, în caz contrar, rugăciunea face ca întregul nostru organism psihosomatic sa se îmbolnăvească. Se poate ca, la început, rugăciunea amestecată cu închipuirea să ne fie folositoare; dar dacă acest lucru continuă, ne poate pierde cu totul. Numai rugăciunea împreunată cu pocăinţa îl curăţeşte pe om şi-l uneşte cu Dumnezeu. In general, cred că omul cu o închipuire deosebit de activă ajunge să se îmbolnăvească duhovniceşte, sufleteşte şi chiar trupeşte. Astfel, nivelul activităţii închipuirii omului dezvăluie starea sa. Dacă observaţi oamenii bolnavi psihic sau vizitaţi aşezămintele cu astfel de pacienţi, vă veţi da seama că toţi au o închipuire dezvoltată şi activă.
- Şi cum putem scăpa de ea ? - întrebă Constantin, întrucât Ortodoxia este o ştiinţă a vindecării şi un meşteşug tămăduitor, trebuie să aibă un anume tratament şi pentru această stare.
- Izbăvirea de închipuire nu este despărţită de meşteşugul isihast pe care l-am desluşit mai înainte, întâi ajungem conştienţi de necesitatea de a scăpa de închipuire, iar apoi suntem în stare să folosim mijloacele potrivite spre a ne elibera. Intrucât închipuirea se trage din simţiri, trebuie să ne păzim simţirile. Trebuie să privim şi să ascultăm fără închipuiri, fără a pune în lucrare chipurile şi aţâţările simţurilor. De pildă, să presupunem că vedem o imagine nepotrivită. Nu trebuie să ne întindem dincolo de ceea ce am văzut, nici să păstrăm în noi amintirea sa mai mult timp. Când amintirea vrea să aducă înapoi imaginea sau aţâţarea, chiar şi atunci trebuie să ne dăm silinţa să o alungăm. Astfel, cu timpul, mintea se curăţeşte de imaginile aduse de închipuire. Pe deasupra, este nevoie de o spovedanie amănunţită a feluritelor noastre căderi, făcută la un duhovnic încercat. Spovedania trebuie făcută în duh de adevărată şi deplină pocăinţă. Pocăinţa nu trebuie să înceapă cu spovedania şi să se încheie după ea, ci trebuie să premeargă spovedaniei şi să urmeze şi după ea.
Pocăinţa se împlineşte prin schimbarea vieţii. Deci pocăinţa, împreunată cu plânsul, străpungerea şi tânguirea cea întru Dumnezeu, este mistuitoarea oricărui chip şi idol care pătrund în mintea noastră prin închipuire. Şi nu numai atât, ci slobozeşte pe om chiar de închipuire, căci pocăinţa răstigneşte şi omoară închipuirea. Trebuie să ne străduim să nu îl „creăm" noi pe Dumnezeu sau să-L cercetăm în chip raţionalist, ci să ţinem poruncile Lui, ajungând astfel la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Pe deasupra, întrucât închipuirea este strâns legată de gânduri (logismoi) - gândurile fiind în predania patristică o combinaţie de imagine şi concept - trebuie să luptăm şi împotriva gândurilor. Intreaga viaţă isihastă ne ajută să ne izbăvim de lucrarea închipuirii.
Desigur, nu putem condamna acel tip de închipuire care face să progreseze arta şi civilizaţia. Insă când omul doreşte să dobândească curăţirea lăuntrică şi simţirea mintală a inimii, să atingă părtăşia cu Dumnezeu, urmând Maicii Domnului şi tuturor Sfinţilor, atunci trebuie să se lepede şi de acest tip de închipuire. Insă aceasta nu este dat tuturor oamenilor.
Mitropolit Hierotheos Vlachos
Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa, Editura Sophia
Cumpara cartea "Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa"
-
Inchipuirea si ingamfarea
Publicat in : Religie -
Originea gandurilor
Publicat in : Editoriale -
Despre corecta citire a Sfintilor Parinti
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Influente negative ale societatii contemporane
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.