"Dumnezeu este atotstiutor" - Parintele Dumitru Staniloae

Dumnezeu este atotstiutor, pentru ca este existenta totala sau existenta din care se explica existentele nedepline, care ca atare toate isi au sensul in El. Lumina reprezentata prin atotstiinta este lumina prin sine si ea le lumineaza pe toate. Cine se cunoaste pe sine si relatia sa cu celelalte existente, are o mai deplina existenta, intrucat se traieste pe sine constient. Dumnezeu ca existenta perfecta nu poate fi lipsit de aceasta insusire a unei existente de suprema complexitate si bogatie. Pe de alta parte trebuie sa existe o constiinta in care toate isi descopera sensul lor ultim, caci altfel toate ar fi fara rost. Iar intrucat ele au un sens care poate fi cunoscut in mod desavarsit de o constiinta suprema, ele trebuie sa-si aiba si existenta in puterea creatoare, a acestei constiinte.

Cunoasterea este o relatie mai completa a celui ce cunoaste cu ceea ce cu­noaste. Lipsa luminii sau cunoasterii echivaleaza cu o traire oarba a realitatii, cu o lipsa de bogatie interioara. Dar lipsa cunoasterii inseamna totodata lipsa iubirii ca elan de a cunoaste, precum necunoasterea priveaza iubirea de temeiurile ei.

Atotstiinta divina este pentru noi neinteleasa in referirea ei la Dumnezeu in­susi. Ne dam doar seama ca privita in aplicarea ei la raportul lui Dumnezeu cu El insusi, ea inseamna formal ca Dumnezeu se cunoaste pe Sine intreg si deplin. Dar ce inseamna continutul lui Dumnezeu la care se refera aceasta atotstiinta, nu intelegem. Deci nici continutul acestei atotstiinte in referirea ei la Dumnezeu in Sine.

O mare dificultate in calea intelegerii cunoasterii de Sine a lui Dumnezeu sta in faptul ca cunoasterea lui Dumnezeu fiind totala, iar El fiind infinit, ar trebui ca si aceasta cunoastere sa fie infinita. Dar noi nu putem intelege o cunoastere infinita in act.

Teologia catolica afirma insa infinitatea cunoasterii lui Dumnezeu cu privire la fiinta Sa. In ce priveste fapturile, Barth afirma ca cunoasterea lui Dumnezeu este margi­nita, pentru ca si existenta lor este marginita. El zice: "Cel mai simplu lucru care trebuie spus in legatura cu atotstiinta, este ca cunoasterea lui Dumnezeu e, dupa cu­prinsul ei, o cunoastere atotputernica si atotcuprinzatoare. Caci daca Dumnezeu este in puterea Sa infinit, domeniul cunoasterii este pentru noi, fara indoiala, infinit, dar pentru Dumnezeu, care stie tot, este un domeniu finit, epuizat si marginit prin cunoasterea Sa. Ceea ce e simplu posibil si ceea ce nu fiinteaza, exista in modul sau propriu. Dar cunostinta lui Dumnezeu indica granita a ceea ce exista. Si de aceea cunostinta lui Dumnezeu, tocmai intrucat cuprinde totul, adica tot ce exista, e o cu­nostinta finita, marginita  nu din afara, ci de la sine insusi. Lui nu-i este pusa nici o granita". Dimpotriva, teologia catolica lasa sa se inteleaga ca cunostinta lui Dumnezeu este infinita in toate privintele, deci si in privinta fapturilor.

Ni se pare ca conceptia lui Barth nu poate depasi ideea unei cunostinte finite a lui Dumnezeu, prin faptul ca el considera cunostinta pe care o are Dumnezeu dupa asemanarea cunostintei despre lucruri, dupa asemanarea "stiintei" cantitative. Iar in­vatatura catolica se afla in imposibilitatea de a deosebi cunostinta ce o are Dum­nezeu despre Sine de cunostinta ce o are despre lucruri, din cauza simplificarii no­tiunii despre Dumnezeu, din cauza identificarii Lui cu un act total in care nu incape o complexitate de cunoastere, de actiune, de viata, in care vointa are si ea un rol. Dupa doctrina catolica, totul in Dumnezeu se afla intr-o eterna monotonie si identitate, deci nemiscare, chiar daca zicem acestei monotonii act pur.

Fata de Barth, credem ca cunoasterea lui Dumnezeu privitoare la fapturi are o anumita infinitate, pentru ca Dumnezeu le cunoaste in radacinile lor, in infinitatea divina si in chipurile lor in vesnica transfigurare si devenire in Dumnezeu cel infinit. Pe de alta parte, cunoasterea lui Dumnezeu este unita cu iubirea, iar iubirea are in sine insasi o anumita infinitate. Dumnezeu se comporta in cunoasterea Sa cu iubire infinita fata de cele cunoscute. In general, cel ce cunoaste o persoana, intr-o compor­tare iubitoare fata de ea, - si aceasta este adevarata cunoastere - nu o vede ca marginita, caci persoana respectiva capata pentru cel ce o iubeste o valoare nedefinita si-i deschide celui ce o cunoaste astfel noi si noi dimensiuni indefinite, desi pe de alta parte, acela distinge in ea ceea ce o deosebeste de altele. Dumnezeu cunoaste persoanele create in interminabilele variatii de raporturi intre ele si cu lucrurile, dar mai ales le cunoaste in Sine insusi, deci in interminabile raporturi cu Sine insusi ca cu Cel din care si in care ele se dezvolta, se imbogatesc. Le vede deci pe acestea in interminabile stari si urcand trepte interminabile.

Dumnezeu se vede pe Sine cel infinit in ele si pe ele in Sine cel infinit. El isi insuseste   cunoscandu-le experienta lor despre Sine insusi ca Dumnezeu cel infinit, in care si din care ele se imbogatesc. El cunoaste deci, cunoscandu-le pe acestea, in­finitatea Sa in doua moduri intr-o traire a ei prin El insusi si intr-o traire a ei de catre aceste persoane. El le cunoaste pe acestea deschizandu-se oarecum orizontului nelimitat, reprezentat de El insusi, sau traind in  orizontul acesta nelimitat, cu toata limitarea proprie fiintei lor. El le cunoaste ca limitate si dezlimitandu-se in acelasi timp. El le cunoaste ca pe unele ce au devenit subiecte limitate ale lucrarii nelimitate sau in continua dezlimitare a Lui Dumnezeu, sau suportand lucrarea indumnezeitoare, nelimitata, sau in continua dezlimitare a Lui Dumnezeu.

Chiar raporturile persoanelor cunoscute cu alte persoane si cu lucrurile variaza necontenit, iar aceasta le aduce o necontenita schimbare de stari si de calitati, o ne­contenita imbogatire, si desavarsire. Ba, mai mult, chiar relatiile intre componentele lu­crurilor si intre lucruri sunt intr-o miscare continua si variata. Dumnezeu cunoaste in totalitatea ei lumea creata, care se modifica neincetat. El o cunoaste mai ales prin cunoasterea determinarii ei prin Sine insusi.

Pe de alta parte, persoanele si modalitatile de relatii intre componentele lucru­rilor, intre lucrurile insesi si persoane, pastreaza in aceste raporturi mereu variate si de o complexitate ce nu va fi poate niciodata sesizata deplin, de cunoasterea ome­neasca,  o anumita neschimbare si  o anumita identitate  specifica fiecareia.

Poate ca acest mod de cunoastere a persoanelor create de catre Dumnezeu, ne ajuta sa intelegem si cunoasterea de Sine a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se cunoaste pe Sine ca o esenta impersonala, ci se cunoaste in relatiile Sale interpersonale, treimice. Cunoasterea aceasta este identica cu iubirea infinita a celor trei persoane imtreolalta. Daca e greu sa intelegem concilierea intre cunostinta si infinitate, nu e tot atat de greu sa intelegem concilierea intre iubire si infinitate. Iar intrucat adevarata cunoas­tere este cea imbinata cu iubirea, putem intelege intr-un anumit grad, prin interme­diul iubirii, concilierea intre cunoastere si infinitate. Fiecare persoana divina are o cunoastere infinita despre celelalte persoane divine si despre Sine insasi in raport cu ele, pentru ca infinite sunt si persoanele si infinita este si iubirea Lor intreolalta. In acelasi timp aceasta nu inseamna lipsa distingerii unei persoane de catre alta. In aceasta iubire si cunoastere Tatal cunoaste pe Fiul etern ca Fiu, dar nu mai putin infinit in filiatia Sa, iar pe Sine se cunoaste ca Tatal si numai ca Tata, dar nu mai putin infinit in cunoasterea si iubirea Sa fata de Fiul. Fiul de asemenea cunoaste pe tatal ca tata dar nu mai putin ca infinit in insusirea si iubirea lui de Tata. Iar pe Sine se cunoaste, ca Fiu si numai ca Fiu nu mai putin infinit in iubirea Sa fata de Tatal. Infinitatea iubirii si cunoasterii de Sine a lui Dumnezeu se conciliaza prin urmare cu o anumita imbratisare de catre fiecare persoana, a tot ce reprezinta ca specific celorlalte persoane si ea insasi in raport cu ele. Fiecare persoana divina este infinita, dar fiecare are specificul ei neschimbat si neconfundat cu al celorlalte si sesizat ca atare de celelalte doua persoane. Iubirea Fiului fata de Tatal e infinita, dar e o iubire specifica de Fiu, nu de Tata. Infinitatea cunoasterii fiecarei persoane de catre alta se conciliaza astfel cu o anumita distinctie a acestei cunoasteri de catre cunoasterea referitoare la alta persoana.

Dar in Fiul, Tatal cunoaste din veci si pe cei ce vor fi in chipul Fiului si adunati in Fiul, deci cu aceeasi iubire paterna infinita, ca pe niste fii care isi insusesc, prin har, filiatia si iubirea Fiului fata de Tatal.

Cele spuse pana aici fata de Barth sunt in masura sa faca inteleasa, in oarecare grad, conceptia catolica despre caracterul infinit al cunoasterii lui Dumnezeu, chiar si in raport cu fapturile.

Dar doctrina catolica despre actualitatea  permanenta a infinitei puteri de cu­noastere a lui Dumnezeu in raport cu orice obiect, nu e in masura sa distinga cunoasterea de Sine a lui Dumnezeu, sau cunoasterea celor trei persoane divine intreolalta, de cunoasterea fapturilor de catre Dumnezeu, ci atribuie ambelor acestor cu­noasteri acelasi fel de infinitate.

Ortodoxia poate evita aceasta confuzie prin doctrina sa despre deosebirea intre fiinta   si   energiile   divine. Dumnezeu  este infinit in puterea cunoasterii Sale, dar aceasta infinitate in puterea cunoasterii o manifesta ca infinitate in act, numai in relatiile interpersonale treimice. Creand realitati finite, El si-a marginit intr-o anumita privinta, nu numai actualizarea puterii Sale creatoare, ci si actualizarea puterii Sale de cunoastere, restrangand aceasta actualizare la masura dimensiunilor finite si ale realitatilor create. Chiar daca Dumnezeu stie   de realitati posibile de creat, dar ne­create in fapt, sau de stari posibile ale realitatilor create, pe care acestea nu le reali­zeaza in fapt, acestea sunt tot limitate, caci Dumnezeu nu le poate infiinta pentru a doua oara sau de mai multe ori. Iar cunoasterea acestor realitati posibile, dar nerealizate, care au baza nerealizarii lor deplin sau in parte in vointa Lui, este si  ea li­mitata.

Pana aici are dreptate Barth si am putea spune ca in afirmarea acestei autolimitari voluntare a puterii de creare sau de non-creare a lui Dumnezeu si deci de li­mitare a cunoasterii, e implicata acceptarea de catre Barth a doctrinei despre deo­sebirea intre fiinta lui Dumnezeu si lucrarile Lui necreate.

Dar in faptul ca Barth nu vede in cunoasterea fapturilor de catre Dumnezeu decat limita ei, nu si o anumita dezlimitare a ei, e implicata lipsa unei depline intelegeri a raportului intre lucrarile lui Dumnezeu si intre fiinta Lui. Dumnezeu dezlimiteaza continuu cunoasterea Sa limitata cu privire la fapturi, pentru ca face ca in existenta lor limitata fapturile sa aiba experienta tot mai clara a Sa, ca Dumnezeu nelimitat, face ca ele sa traiasca, cu toata pastrarea limitelor lor, in orizontul neli­mitat al lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu le cunoaste in act ca atare, datorita energiilor Sale necreate; El se traieste pe El insusi in ele in planul energiilor necreate in continua actualizare, neramanandu-i strain modul in care El e trait de ele, atragandu-le tot mai adanc in oceanul fiintei divine, facandu-le subiecte in parte active, in parte pasive ale lucrarilor dumnezeiesti, prin care ele se bucura de o inaintare si de o privire tot mai adanca in oceanul dumnezeiesc.

Cu toate acestea, Dumnezeu deosebeste cunoasterea Sa referitoare la fapturile limitate, care se dezlimiteaza continuu in El insusi, de cunoastere referitoare la Sine insusi, deosebeste cunoasterea Sa in ele de cunoasterea Sa referitoare la Sine insusi, ca deosebit de ele, pentru ca oricat de continuu si de adanc ar fi si ar deveni ele prezente in infinitatea Sa divina, sau oricat de prezent ar fi El in ele si ca atare s-ar cunoastepe Sine in ele, totusi El se cunoaste pe Sine  in Sine insusi altfel; se cu­noaste ca Cel ce poate face parte fiintelor limitate de infinitatea Sa, dar nu in mod mecesar. Oricat ar uni El fapturile cu Sine in iubirea Sa nelimitata fata de ele, acestea raman totusi altfel unite cu cele trei persoane divine, decat sunt unite intreolalta acele persoane, deci altfel cunoscute - din cauza limitei lor dupa fiinta - decat se cunosc cele trei persoane divine intre ele.

Notiunea de cunoastere finita nu se poate aplica cunoasterii de Sine a lui Dumnezeu si nu se poate aplica, in sensul ei uman, nici cunoasterii lumii create de catre El, din cauza ca cunoasterea Lui nu are caracterul de cunoastere a obiectelor in ele insesi.  Numai noi avem o  astfel de cunoastere intr-o anumita masura in raport cu noi insine, pentru ca in cunoasterea de noi insine, noi ne sesizam in parte si ca obiecte, sau ne cunoastem in functie de obiecte. Atotstiinta lui Dumnezeu despre Sine insusi nu are insa in nici un fel caracterul cunoasterii obiectelor, pentru ca Dum­nezeu insusi nu are deloc un asemenea caracter. Noi ne cunoastem chiar pe noi insine printr-o cunoastere intr-o oarecare masura asemanatoare cunoasterii obiectelor, nu numai pentru ca avem in noi si ceva asemanator obiectelor, ci si pentru ca, cunoas­terea noastra de noi insine este in functie si de lucruri si de marginirea lor, pentru ca  sintem intr-o legatura necesara cu obiectele. Iar cunoscind obiectele, noi le sepa­ram intre ele pentru a le cunoaste si le separam artificial de noi insine si de lega­tura lor cu Dumnezeu. Dumnezeu  insa, fiind numai subiect si deloc obiect, si cunoasterea Sa proprie neatirnind nici decum de cunoasterea obiectelor, nu se cunoaste pe Sine insusi citusi de putin intr-un mod definibil rational. Iar fiind subiectul tuturor, pe toate le cunoaste legate de Sine, neseparindu-le, in mod artificial, de Sine si necunoscindu-le exclusiv ca obiecte. Nici fiinta Sa nu e  definibila irational, nici stiinta Sa despre Sine insusi, ba  chiar nici stiinta Sa despre lume, desi si  ceea ce e defini­bil rational in lume isi are baza in El. Chiar noi nu ne putem defini pe de alta parte fiinta noastra subiectiva in mod total prin cunoastere,  pentru  ca ea nu e asemenea lucrurilor. Iar daca noi nu ne putem defini fiinta noastra in mod total prin cunoas­tere, ci numai in parte, si nici stiinta noastra cu privire la noi insine, pe Dumnezeu nu-L putem defini  nicidecum in fiinta Lui si deci nici atotstiinta lui Dumnezeu  in referirea ei la abisul subiectiv al fiintei Lui. Nu putem defini nici chiar stiinta Lui referitoare la lumea creata, intrucit El insusi este prezent si lucreaza in ea, intrucit El nu separa artificial lumea de Sine pentru a o cunoaste.

Din punct de vedere formal se poate spune ca stiinta lui Dumnezeu referitoare la Sine Insusi e cunoasterea reciproca perfecta a persoanelor treimice. Aceste per­soane sunt forma in care Dumnezeu isi este Siesi obiect de cunoastere. Subiectul in singuratatea absoluta e un gol, care nu se poate cunoaste in nici o miscare a Lui, pentru ca nu are o asemenea miscare, intrucat nu are spre ce sa indrepte o asemenea miscare. Cunoasterea este referirea spirituala a unui subiect la un obiect. Numai prin aceasta referire se cunoaste pe sine si se actualizeaza pe sine ca subiect. Dar cel mai mult se actualizeaza pe sine un subiect prin referirea la un obiect, care e o alta persoana, sau prin cunoasterea altei persoane, care se refera si ea prin cunoas­tere la subiectul respectiv. Dumnezeu are un astfel de pol de referinta perfecta in Sine insusi. El se refera la Sine insusi ca la alte persoane si aceste persoane se refera una la alta. In mod reciproc, perfect. Tatal se cunoaste in referirea Sa la Fiul, cunoscand pe Fiul, cunoscandu-se in Fiul, in miscarea Sa continua spre Fiul care e in Sine insusi si in miscarea continua a Fiului spre Tatal. Cunoasterea perfecta sau atotstiinta perfecta a lui Dumnezeu consta in faptul ca fiecare persoana divina cunoaste pe celelalte in Sine insasi ca pe Sine insasi, dar in calitatea lor de alte persoane. Prin aceasta fiecare persoana se cunoaste si se actualizeaza perfect si etern pe sine insasi. Aceasta datorita interioritatii lor dinamice reciproce sau asa-zisei perihoreze. Dar interioritatea aceasta nu trebuie inteleasa dupa asemanarea interioritatii fizice. Ea consta in faptul ca fiecare persoana e deschisa intentionat celorlalte si indreptata spre ele intr-o iubire totala si infinita, ca nu tine nimic pentru sine, ca e predata intreaga celorlalte. E o perihoreza spirituala totala si infinita a iubirii constiente.

In cunoasterea reciproca a persoanelor treimice ca subiecte nelimitate, e data pentru Dumnezeu, odata cu eternitatea, baza pentru posibilitatea cunoasterii altor subiecte, deci si pentru crearea lor, a unor subiecte limitate in ele insesi. Dumnezeu coboara in cunoasterea lor iubitoare la dimensiunea lor limitata, dar in acelasi timp le ridica prin iubirea Sa la unirea cu Sine in ambianta realitatii Sale infinite.

Dar pentru ca Dumnezeu sa cunoasca in deplinatatea lor aceste subiecte, sa le cunoasca ca pe Sine insusi, e necesar, ca ele sa se predea, sa se deschida Lui, sa-L iubeasca cu toata fiinta lor. Cunoasterea lor deplina de catre Dumnezeu depinde nu numai de iubirea Lui fata de ele, ci si de iubirea lor fata de El. Dumnezeu vrea sa realizeze cu ele o cunoastere reciproca, bazata pe interioritatea reciproca prin har, in care Dumnezeu sa cunoasca persoana umana ca pe Sine insusi, datorita iubirii reci­proce perfecte. Cine cunoaste pe Dumnezeu deplin, il cunoaste pentru ca Dumnezeu i se deschide in iubire; "Cel ce nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu" (I loan I, 8). Dar si invers: "Iar daca cineva iubeste pe Dumnezeu, acela a cunoscut pe Dum­nezeu" (I Cor. VIII, 3). Cunoasterea reciproca autentica inseamna ancorarea in eter­nitate, in sensul celor spuse la tema despre timp si eternitate. In acest sens, Mantuitorul a spus "Aceasta este viata de veci, ca sa te cunoasca pe Tine Unul, adeva­ratul Dumnezeu, si pe Cel pe care L-ai trimis, pe Iisus Hristos" (loan XVII, 3). Cunoasterea reciproca in ceea ce are fiecare propriu se va realiza, atat cat ii e posibil omului, in viata viitoare "Atunci voi cunoaste deplin, precum cunoscut am fost si eu" (I Cor. XIII, 12).

Ca subiecte libere cu totul deosebite in fiinta de cele divine, subiectele create nu sunt prin fiinta lor interioare lui Dumnezeu cum sunt persoanele divine, ci pot fi numai prin har. Numai prin har unele din ele se destainuiesc lui Dumnezeu si se fac cunoscute lui Dumnezeu in acest sens. Altele pun intre ele si Dumnezeu un zid, neurmand harul sau iubirea Lui si facandu-se tot mai inchise Lui. Dumnezeu se bucura cand omul isi varsa inima inaintea Lui sau se deschide inauntrul Lui, cand nu-si ascunde suspinul sau inaintea Lui (Ps. XXXVII, 9). Suspinul omului devine atunci oarecum propriu lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai are de cunoscut in necre­dincios mare lucru. Caci nici el nu mai are de cunoscut in sine mare lucru. Dumnezeu il cunoaste teoretic, aproape ca pe un obiect, dar nu il cunoaste prin comunicarea lui proprie, care creaza in el stari mobile de alipire, de intelegere, de afec­tiune continuu noi, care fac fluida granita intre el si Dumnezeu, il fac sa vibreze in Dumnezeu insusi si pe Dumnezeu impreuna cu el, il fac mereu interesant si pla­cut. Dumnezeu cunoaste in acest caz o persoana in deplina ei realizare, numai ca o posibilitate. Dar aceasta posibilitate nu da aceeasi bucurie vibranta in Dumnezeu, desi bucuria lui Dumnezeu isi are totusi plenitudinea ei in relatiile intertreimice. Cu­noasterea aceasta a unei persoane din partea lui Dumnezeu nu o mai imbogateste: pe aceasta, pentru ca ea insasi nu se mai imbogateste prin cunoasterea lui Dumnezeu in iubire, pentru ca ea insasi nu mai dobandeste o plenitudine de viata prin iubire. S-ar putea spune ca Dumnezeu nu vrea sa forteze intrarea in fiintele create ce i se opun, pentru ca respecta libertatea lor, in sensul ca iubirea nu poate fi introdusa cu sila din afara. Si deci nici complexitatea vietii.

In Revelatie se vorbeste altfel despre cunoasterea de catre Dumnezeu a celor ce se deschid Lui, cat si de un fel de renuntare a lui Dumnezeu la cunoasterea celor ce nu vor sa se deschida Lui. Psalmistul vorbeste pe de o parte de cunoasterea intimitatii noastre de catre Dumnezeu, spunand "Cel ce a zidit indeosebi inimile lor, Cel ce cunoaste toate lucrurile"(Psalm XXXII, 15), sau "Dumnezeu stie ascunsurile inimii" (Psalm XLIII, 23). Pe de alta parte, cere lui Dumnezeu sa caute din cer si sa vada sau sa auda glasul rugaciunii lui, prin ceea ce se presupune ca Dumnezeu ar putea sa nu priveasca, sau sa nu voiasca sa auda glasul unei rugaciuni (Psalm XXXIII, 6, 17). In trebuinta ca fiinta noastra sa priveasca spre Dumnezeu, ca si Dum­nezeu sa priveasca spre ea, se cuprinde de fapt ideea ca persoana noastra trebuie sa se deschida lui Dumnezeu, mai bine zis in Dumnezeu, sau sa iubeasca pe Dumnezeu, ca Dumnezeu sa-l cunoasca in sensul deplin al cuvantului, nu numai teoretic, sau ca posibilitate nedeplin realizata. Din oceanul de iubire si de lumina al lui Dum­nezeu, curg valuri de iubire si raze de lumina noi, numai cand noi ne deschidem Lui. E o chenoza a lui Dumnezeu si in faptul ca se retine de a forta o patrundere cu iubirea si cu cunoasterea in cei ce se inchid Lui, mai bine-zis ca i-a creat asa, ca­ sa nu le poata smulge cu sila iubirea si cunoasterea lor referitoare la Sine.

Dumnezeu cunoaste pe cel ce se deschide Lui de buna voie, aude pe cel ce striga catre El. Caci prin aceasta acela se face transparent prin smerenia Lui, pen­tru infinitatea puterii si iubirii divine, incit Dumnezeu cunoscindu-l pe acela, se cunoaste pe Sine insusi, in eficienta Sa in acela, isi vede iubirea Sa  imbibata  sau rodita  in  iubirea aceluia, se vede pe Sine insusi  in acela ca intr-un mediu transparent al infinitatii Sale. "Aproape este Domnul de cei umiliti la  inima si pe cei smeriti cu Duhul ii va mantui" (Psalm XXXIII, 18).

Dumnezeu cunoaste pe cel smerit, pe cel ce se deschide Lui, dar aceasta cu­noastere este pe de alta parte umplerea aceluia de iubirea Sa, de energiile Sale necreate, de prezenta Sa creatoare de viata, de complexitatea tot mai bogata  a vietii ceea ce are ca urmare inaltarea aceluia. S-ar parea ca Dumnezeu cunoaste pe acei care, deschizandu-se Lui, primesc prezenta Lui in ei. El cunoaste astfel pe altii, cunoscandu-se simultan pe Sine in prezenta Sa si in roadele prezentei Sale in ei. El vrea sa dea tuturor din ale Sale si deci sa-i cunoasca pe toti. El asteapta aceasta cunoastere a lor de catre Sine, pentru ca asteapta ca ei sa primeasca ceva din ale Sale, si sa rodeasca ceea ce primesc prin iubirea lor. Dar nu da sau nu se da cu sila. Deci s-ar parea ca nici nu cunoaste cu sila. Pentru ca cunoasterea lui Dumnezeu e insotita de darul pe care il harazeste, sau de iubirea Lui roditoare, sau ii urmeaza lui si primirii lui si relatiei de afectiune care se produce astfel intre subiectul creat si Dumnezeu pentru ca cunoasterea insasi e un dar, e o prezenta care se introduce in cel cunoscut, dar numai cand prezenta aceasta e primita de buna voie. Pe cei ce nu se deschid si nu infloresc intr-o spontaneitate afectuoasa, sub iubirea impli­cata in dar, Dumnezeu ii cunoaste poate teoretic sau ca posibilitate nerealizata, dar nu prin participarea lor reala la El insusi, si prin participarea Sa la viata lor con­creta sau in actualizarea lor. Dar cunoasterea teoretica neparticipanta, nefiind si un dar, adica o manifestare de iubire, nu-i o cunoastere deplina, pentru ca nu-i o cunoastere eficienta care transforma si care zideste, care creeaza comunicare vie si afectuoasa, care face granita intre Dumnezeu si persoana respectiva fluida, in urma faptului ca fiinta umana a devenit si ea fluida fluida (cea divina e intotdeauna fluida). Dum­nezeu ii cunoaste pe acestia, dar nu-i poate ajuta. Si aceasta din vina lor. Iar aceasta cunoastere e lipsita de eficienta si de deplinatate, lipsita de caracterele cele mai esentiale ale cunoasterii adevarate; ea e in oarecare fel o necunoastere, acceptata de Dumnezeu printr-o chenoza benevola.

Cel mai deplin cunoaste credinciosul pe Dumnezeu in Hristos, in care firea umana, ca firea ipostasului divin, este deschisa total acestuia, si acesta deschis total ei. Numai in Hristos cunoastem si noi cu adevarat pe Dumnezeu si Dumnezeu ne cunoaste pe noi, in adevarata noastra implinire, ca fii iubitori ai Lui.

• Cunoasterea lui Dumnezeu dupa Sfantul Maxim Marturisitorul
  Publicat in : Sfantul Maxim Marturisitorul
• Cunoasterea lui Dumnezeu
  Publicat in : Religie
• Cunoasterea lui Dumnezeu in imprejurarile concrete ale vietii
  Publicat in : Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi
• Cunoasterea lui Dumnezeu prin nevointa desertarii si a plangerii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti