Intreg peisajul dintre Curtea de Arges si Campulung este aidoma vietii omului: urca si coboara, este povarnit, dar si plat, pe alocuri insorit, dar si repede innegurat; este racordat la limanul „civilizatiei”, dar, peste o culme numai, il vezi repede izolat, cazut in uitare... O alternanta de deal/vale, de frumusete si paragina, de bogatie dezdumnezeita si alean crestin. Aici, in curgerea istoriei, s-au dat lupte grele: cu turcii, cu nemtii. Dar plaiurile se arata a fi, pana la urma, sub o protectie divina, mai presus de calitatile si de scaderile oamenilor. Caci nicaieri mai bine ca aici nu poti pregusta pe viu savoarea unui plai, atmosfera lui de rai plantat in calea tuturor rautatilor.

 

O istorie discreta

Am fost avertizati ca manastirea spre care urcam (si chiar am urcat, pe un drum anevoios, dar nu impracticabil, cale de 5 km) este cunoscuta ca „Taborul Argesului“. Acest act de „botez”, care poarta semnatura Episcopului Calinic al Argesului si Muscelului, se intemeiaza pe unul dintre hramurile manastirii, care este „Schimbarea la Fata” (6 august), cand aproximativ 1000 de oameni urca muntele pentru a participa la slujba arhiereasca tinuta, de fiecare data, in aer liber.

Povestea manastirii este una aproape trasa la indigo cu a celorlalte asezaminte monahale din crestinismul romanesc. Veche vatra de nevointe, din vremuri imemoriale, traditia ne sugereaza ca domnitorul Vlad Tepes ar fi primul ctitor acreditat, in urma unor batalii cu turcii, in acesti munti. Istoria curge apoi cu discretie, si firul ei reapare in dreptul voievodului Neagoe Basarab si a unei rubedenii a lui, Lalu. Acesta, in urma unei salvari miraculoase de la o moarte iminenta, se pare ca a rectitorit schitul. Oricum, prima atestare survine la 16 mai 1679, cand, printr-un act oficial, popa Nica, „fiul lui Macarie calugarul”, doneaza si inchina Manastirii Aninoasa „biserica cu delnita ei din Slanicul de jos”. Dar vine anul 1805, cand, din motive obscure, schitul de desfiinteaza, iar biserica lui este mutata la poalele tarii, undeva in Vlasca. Dumnezeu insa a vrut sa fie altfel decat neputintele de moment ale oamenilor. Asa se face ca in 1916, in plina sangerare mondiala, un calugar cu metania la Schitul Ciocanu se retrage in aceste locuri. Monahul Irinarh Pulpea a stat singur pe acest munte pana in 1922 cand i se alatura un ieromonah de toata isprava: Isidor Ghimpeteanu, venit din obstea Robaiei. Impreuna incep zidirea unei biserici inchinate Maicii Domnului, si toata suflarea crestineasca de pe aceste deluri li se alatura, contribuind si cu 5 ha de teren. In cativa ani biserica este gata, dupa ce calugarii au carat cu spinarea materialele de constructie. Atentie, deci: fiecare caramida are valoare muceniceasca, fiind purtata pe spete de calugar nevoitor, asa dupa cum manzul asinei l-a purtat pe Hristos - piatra cea din capul unghiului - la Ierusalim! La 19 octombrie 1930 are loc sfintirea.

Si iarasi, in plin razboi mondial, in 1944, Schitul Slanic primeste darul numirii unui staret pe cinste: protos. Vitimion Nitoiu. Acesta introduce randuielile slujbei zilnice, dupa tipicul manastiresc, si instaureaza regulamentul vietii de obste. Acest mare calugar imbunatatit si-a cunoscut dinainte sfarsitul, care a fost in 1990; o cruce ii vegheaza cuvioasa odihna, in recunostinta intregii lumi.

 

In duhul rabdarii

„Dragii mei, mare bucurie mi-ati facut urcand pana aici!”. Asa ne-a intampinat figura aproape legendara a staretului Teofil Badoiu, succesorul (incepand cu 1978) parintelui Vitimion. „Am toata colectia revistei si o citesc cu ravna din coperta in coperta”, ne-a incredintat venerabilul arhimandrit. Apoi, plin de bunavointa, staretul Slanicului ne-a condus prin toata asezarea monahala. Asa am strabatut gradinite cu flori senzationale (cele mai frumoase margarete pe care le-am vazut in viata), am trecut pe langa umbrare unde calugarii citeau carti de-ale lor, am stat pe marginea unor helestee, am intrat in cele 3 biserici, aidoma celor 3 colibe ale Taborului. In cea mai mare, mireasa alba a acestor munti singuratici, pictura inca nu se terminase, dar pornise sub cele mai bune auspicii. In bisericuta de pe vremea staretului Vitimion ne-au impresionat moastele pe care P. S. Varsanufie le-a donat manastirii unde a primit incredintarea sfanta a calugariei. Sfintii Teodor Tiron si Teodor Stratilat imbogatesc si vegheaza de acum asupra credinciosilor care-si urca pacatele si grijile pana aici, spre a le arunca apoi in abisul spovedaniei. 

Dar nici un alt loc nu a fost mai impresionant decat „muzeul” amenajat in cel mai  vechi corp de chilii. Aceleasi chilii unde s-a nevoit vreme de 7 ani si actualul staret al Crasnei, arhim. Nicodim Dimulescu. Aici, parintele Teofil, cu o tenacitate de harciog al darului divin, a adunat o mica istorie a mantuirii. Poti vedea, intr-o aglomerare a marturisirii, Biblii mucenicite prin foc, icoane scapate din incendii, cruci salvate in mod miraculos, mii de carti, fotografii, anafura si mir din Tara Sfanta, odoare peste odoare. Impresionanta este o sticla in interiorul careia un calugar a modelat un crucifix! Intrebat fiind parintele staret de catre oamenii de ordine ai fostului regim, urcati sa iscodeasca in varful muntelui, cum a facut calugarul aceasta lucrare cu iz imposibil, acesta a raspuns: „Rabdarea calugareasca, aceasta este minunea”. Evident, aceia nu au inteles nimic...

Obstea de la Slanic este in majoritate tanara. Cei 30 de vietuitori - ne-a incredintat parintele David, un calugar viu, atent si veghetor - nu mananca deloc carne, au program de slujbe cu precizia unui ceasornic, iar ieromonahii abia fac fata multimii de credinciosi care urca aici pentru spovedanie si impartasanie. „Foc continuu”, subliniaza parintele David, „iar efortul pentru terminarea bisericii celei noi este foarte mare”. Asadar, la Slanic am gasit o obste tanara, perfect inchegata, cu un staret care se bucura de cel mai bun renume pe aceste vai si pe acesti munti, in care credinta a sapat drumuri si poteci, a ridicat biserici, a statornicit chilii ale nevointei si poieni ale transfigurarii in duh.

 

                                                                                           Razvan BUCUROIU
                                                                               Lumea credintei, anul II, nr. 9(14)