Credinta. Credeti ca este simplu? Mai ganditi-va.

La prima vedere, cuvintele de mai sus ne ravasesc total, fiind greu de descifrat. Insa, daca reusim sa le patrundem intelesul, aflam comoara vietii si cheia rezolvarii tuturor problemelor noastre.

Calatoria noastra spirituala prin Postul Mare ajunge, in acest inceput de saptamana, la chestiunea credintei. De ce abia acum si nu la inceput, s-ar intreba unii? Deoarece credinta este, inainte de toate, un test valoric al personalitatii noastre. Adica este o modalitate de a afla cam cine esti in realitate. Pentru aceasta, trebuie sa treaca un timp pentru a acumula niste valori; nu exista credinta fundamentata pe nimic.

Inainte de a trece la concret, ingaduie-mi, draga frate cititorule, un preambul. Duminica acesta s-au citit, in Biserici, doua texte evanghelice: unul, al vindecarii unui copil posedat de duh rau, celalalt, textul clasic al Fericirilor. Oare cati nu cauta azi fericirea si, desi o au scrisa negru pe alb, nu o ajung, dimpotriva, din ce in ce mai multi oameni devin depresivi?! Iar statisticile previzioneaza cresterea alarmanta a fenomenului.

Tot astazi, Biserica cinsteste un important sfant: Ioan Scararul. Supranumele ii vine de la opera sa de capatai, „Scara“, un veritabil manual de traire spirituala, asezat, ca importanta, imediat in vecinatatea Scripturii. El arata, in 30 de trepte (capitole) drumul desavarsirii umane, incepand cu parasirea pacatelor zis „comune“ (manie, invidie, barfa, minciuna, lacomie, mandrie etc.) si terminand cu dobandirea virtutilor, dintre care cea mai importanta este cea a dragostei mantuitoare. Ea este arhicunoscuta, ca si cuvant, la nivel planetar, dar este tot atat de eronat inteleasa, motiv pentru care lumea noastra traieste un haos si o tulburare aproape permanenta. Recomand calduros cartea, mai ales celor dornici sa-si puna la punct anumite atitudini sufletesti.

Asemenea "Scarii", Fericirile rostite de Hristos infatiseaza acelasi drum al desavarsirii, condensat dumnezeieste in cateva cuvinte. Inceputul acestui drum il aflam insa in Evanghelia vindecarii copilului posedat, care are doua planuri: dialogul Hristos-ucenici si dialogul Hristos-tatal copilului. Asupra acestuia din urma ne vom apleca atentia in chestiunea credintei.

Dialogul are trei momente, fiecare fiind o intreaga etapa duhovniceasca din viata oricui. Ar fi interesant sa ne intrebam, in care dintre acestea ne situam, caci asa aflam cam ce varsta spirituala avem (adeseori ea este total diferita de cea biologica). Deci.sa ne relaxam si sa plonjam in miezul acestui dialog.

Primul moment este prezentarea situatiei copilului, de catre tata. El se incheie cu rostirea tatalui: de poti ceva, ajuta-ne, fiindu-Ti mila de noi. Aceasta este treapta credintei comune, obisnuite am spune. Este etapa lui am si eu credinta mea. Partial adevarat, pentru ca nu exista om fara credinta, asa cum nu este om fara suflet sau valori. Religiozitatea, ca tendinta a omului de a crede in valori spirituale, este ceva nativ fiecarui om. Ca valorile pe care le urmam sunt adevarate sau false, bune sau rele, asta ramane de stabilit in timpul sau la finalul vietii noastre.

Cuvintele tatalui tradeaza o raportare gresita la credinta, numita de mine "Dumnezeul ghiseu". Este ca in viata de zi cu zi a unui contribuabil: dai ceva la ghiseu si astepti altceva in schimb. Stii ca ghiseul exista, stii ca depinzi de el, stii cum sa ajungi acolo, dar nu stii bine cum functioneaza (desi tu crezi ca stii deja) si nici nu prea stii ce o sa primesti. Viziunea asta devine si mai interesanta daca ne raportam la framantarea publica recenta pe tema finantarii cultelor. Am auzit destui intreband: ce ne da Biserica de banii aia? Fata de tatal lovit de necaz, care macar testa puterea Domnului, acestia nici macar nu mai stiu ce da Biserica. In schimb, isi permit sa-si dea cu parerea, desi sunt habarnisti. Dar, asemenea tatalui, au timp sa afle.

Deci tatal avea o credinta eronata. El ii vorbeste lui Hristos ca si cum Dumnezeu ar fi neputincios si lasa de inteles ca, daca rezultatul cererii sale este unul nesatisfacator, ar fi exclusiv din vina Domnului. Si astazi mai auzim: de ce Dumnezeu nu face cutare si cutare lucru? Sau, invers: de ce Dumnezeu lasa sa se intample rele? Adeseori suntem tentati sa credem ca intreaga vina pentru o situatie nefasta sau o nereusita personala i se datoreaza Domnului, ceea ce poate genera un negativism religios.

In realitate, problema nu este la Dumnezeu. Undeva, adanc in noi, stim bine ca El nu ne vrea raul, pentru ca, practic, nici noi, chipul Sau, nu ne vrem raul. Doar un inselat duhovniceste, un masochist, ar fi capabil sa-si doreasca propriul rau. Indoiala ca Dumnezeu ar fi handicapat sau neputincios in a ne ajuta arata ca, de fapt, noi avem un handicap al propriei credinte, proportional ca marime cu aceasta indoiala. Astfel, problema este in realitate la noi si se cheama "credinta formala", "incompleta", "falsa", "gresita" sau "caldicica". Treptele ei se regasesc intre semintele neroditoare din Pilda Semanatorului.

Asa ajungem la cel de-al doilea moment. Pentru a incepe vindecarea tatalui (uimitor, tatal era mai bolnav decat copilul) Hristos ii raspunde dumnezeieste, pe masura: : De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede. Folosirea identica a sintagmei de poti, ca intr-o oglinda, demonstreaza ca, teologic vorbind, Dumnezeu poate toate cate vrea, dar nu fara voia omului. Adica nu El este cel neputincios, ci noi suntem neputinciosi de a face ceea ce trebuie, pentru a fi totul bine si frumos. Neimplinirile noastre pe calea indumnezeirii se datoreaza exclusiv noua, motiv pentru care unele treburi merg anapoda.

Prin urmare, parasirea pacatului si implinirea binelui in viata depind foarte mult de noi insine, de cata credinta curata si dreapta avem. Nu credinta falsa, nu credulitatea, nu superstitiile duc la desavarsirea omului, caci, din contra, acestea ii tin sufletul captiv in inchisoarea ignorantei si a minciunii. Adevarul va va face liberi, zice Domnul, si continua sa spuna: toate sunt cu putinta celui ce crede; credinta implineste rugaciunile spre desavarsire; credinta este virtutea prin care putem dobandi de la Dumnezeu orice vom cere, caci nimic nu va fi voua cu neputinta, de vom vrea sa ne desavarsim in lucrarea binelui; ba chiar cele ce par imposibile la oameni, la Dumnezeu sunt cu putinta, prin credinta. Mai mult, chiar si muntii se vor muta, de vom avea credinta cat un bob de mustar. Unii au spus ca nu de mutarea muntilor este nevoie ci de transfigurarea vietii pacatoase, chestiune la fel de grea, pentru unii, ca mutarea unui munte. Dar si la propriu vorbind, mutarea unui munte presupune exercitarea unor forte ale credintei, prin intermediul stiintei si tehnologiei: pasiune, pricepere, daruire, motivatie etc. Totul este sa muti muntele cu folos, nu aiurea. Adica sa ai credinta dreapta, nu falsa.

Pentru a incurca si mai tare lucrurile, in aparenta, dar de fapt clarificandu-le, Sf. Ap. Pavel ne spune: credinta este fiintarea celor nadajduite, dovada lucrurilor celor nevazute. Adica nu este vorba de o demonstratie materialist-stiintifica a celor spirituale, asa cum credeau bietii comunisti si cred actualii cercetatori atei, gen Richard Dawkins (desi, dupa mine, ateismul este tot o forma de credinta: crezi ca Dumnezeu NU exista, fata de altii, care cred ca exista). Dimpotriva, este vorba despre convertirea valorilor spirituale in realitati ale vietii, prin credinta. De aceea, desi uneori se completeaza reciproc si fericit in revelatia naturala, religia si stiinta se despart in acest punct al supra-firescului credintei, pentru ca insusi omul este dihotomie, trup si suflet, materie si duh. Dumnezeu si spiritualul nu pot fi observabile sau masurabile prin metode materialist-stiintifice. Intelegerea incorecta a relatiei religie-stiinta duce inevitabil la teorii aberante, gen crede si nu cerceta (mai vechi) sau religia este opiul popoarelor, religia nu are baza stiintifica (mai nou). In fond, iubirea nu este ratiune si nici invers.

Ultimul moment apartine tatalui, aflat in clipa dezvrajirii din propria-i credinta gresita. Cazand masca ce ascundea eroarea credintei sale, omul va striga, cu lacrimi in ochi, tulburatoarele si paradoxalele cuvinte: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele! Tradus mai pe romaneste ar suna asa: Cred, Doamne, ca ce spui Tu este drept, ca Tu poti toate cate voiesti si ca nimic nu este la Tine cu neputinta. Eu credeam ca am credinta, ca felul in care eu credeam, pana sa Te gasesc, era bun. Numai ca Tu mi-ai aratat ca era, de fapt, necredinta. O credinta falsa, moale, incompleta, eronata sau superstitioasa, adica, dupa Sf. Ioan Teologul, "caldicica", ce duce la nedesavarsire, la ratarea mantuirii si, implicit, a prezentei binelui in viata noastra.

Acesta este momentul esential al iluminarii sufletesti, al convertirii, al "declicului interior" sau "revenirii in sine". Lacrimile tatalui sunt expresia parerii de rau ca pana acum a pierdut timpul degeaba, crezand in iluzii. Abia de acum va incepe adevarata cautare a lui Dumnezeu, paradoxal, dupa ce L-a aflat. Ceea ce i se parea lui ca este Dumnezeu, ca un "ghiseu", nu era in realitate Dumnezeu, ci o manifestare inselatoare a unui subiectivism viciat. De aceea, cand fiecare dintre noi ajungem intr-un asemenea moment, abia atunci simtim ca avem mult mai mult nevoie de ajutorul divin ca sa nu mai ratacim calea. Pana nu afli comoara, nu ti-e teama de pierderea ei, dar dupa ce o afli stii ce ar insemna sa o pierzi. Din pacate, de multe ori traim in inselare, nestiind ce pierdem (concept ajuns chiar slogan publicitar)

Astfel, adevarata vindecare biblica nu este a copilului, ci a tatalui, care era bolnav de o credinta stramba. O parere gresita poate face mult mai mult rau decat o eroare materiala, caci cuvintele sunt mai tari ca bombele. Uitati-va la dansul satanic al relelor din noi si din jurul nostru si, de puteti, contraziceti-ma.

Pe scurt, credinta este o ardere a inimii spre implinirea Dragostei, insotita de o bucurie a mintii aflata in cautarea Adevarului. Dar ambele se lucreaza in pacea rugaciunii, insotita de post, asa cum arata dialogul dintre Hristos si ucenicii Sai.

De aceea, multi chemati, putini alesi.

Parintele Eugen Tanasescu

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

.

• Necredinta cea buna a lui Toma
  Publicat in : Duminica Tomei
• Caderea in necredinta
  Publicat in : Credinta
• Necredinta - o optiune morala, nu un calcul gresit
  Publicat in : Morala