Indumnezeire si mantuire

Indumnezeire si mantuire Mareste imaginea.

Notiunea de indumnezeire constituie tinta spiritualitatii ortodoxe, con­cept cheie al patristicii rasaritene, desemnand cresterea harica a omului, respectiv participarea sa la viata Sfintei Treimi cu ajutorul energiilor divine necreate. Dar cum Dumnezeu este nesfarsit tinta unirii cu El, sau a desavar­sirii noastre, nu corespunde niciodata unui capat, de la care sa nu se mai poata inainta. Astfel desavarsirea sau unirea noastra cu Dumnezeu este nu numai o tinta ci si un progres nesfarsit.

Ea se concretizeaza printr-un lung efort al omului de purificare de patimi si dobandire a virtutiilor, de o traire curata, de o deschidere deosebita catre harul lui Dumnezeu si de o patrundere tot mai mare de energii dumnezeiesti. Dupa afirmatia Parintelui Dumitru Staniloae indumnezeirea "reprezinta ultima treapta a desavarsirii omului, ea realizandu-se prin participarea omului credincios la puterile dumnezeiesti, prin revarsarea in el a nemarginirii divine".

Theosis constituie idealul religios al Rasaritului crestin, scopul principal al existentei Bisericii si al existentei umane. "Este starea culminanta la care poate ajunge omul in care s-a salasluit si lucreaza deplin harul dumneze­iesc, devenind Dumnezeu prin participare."

In teologia ortodoxa in procesul indumnezeirii se poate vorbi de un sens larg si de un sens strict. in sens larg procesul indumnezeirii incepe de la Botez intinzandu-se de-a lungul intregului urcus spiritual al omului, in care sunt activate puterile lui pentru obtinerea purificarii de patimi, dobandirea de virtuti si capatarea iluminarii, adica vederea luminii dumnezeiesti.

Sfantul Grigorie Palama ne spune in aceasta privinta: "Cel care a rupt din sufletul sau toata legatura cu cele de jos si s-a dezlegat de toate prin pazirea poruncilor si prin nepatimirea ce-i vine din aceasta, apoi s-a ridicat peste toata lucrarea cunoscatoare prin rugaciunea staruitoare, curata si nemateriala si acolo printr-o unire necunoscuta in sens de depasire, e inva­luit intr-o stralucire neapropiata, acela singur devenit lumina si indumnezeit prin lumina si vazand lumina, cunoaste in vederea si in impartasirea de aceasta lumina si ceea ce e mai presus de lumina si neinteles din Dumnezeu. Acela socoteste pe Dumnezeu nu numai mai presus de puterea intelegatoare omeneasca a mintii - caci sunt si multe din cele create mai presus de ea - ci mai presus de vederea aceea atotsupranaturala singura prin care se uneste mintea cu cele ce sunt dincolo de cele ale celor "inteligibile", intr-o unire dumnezeiasca a mintilor mai presus de ceruri."

Luminat de lumina cea neapropiata "printr-o unire necunoscuta" un ast­fel de om il vede pe Dumnezeu si se uneste cu El. Astfel devenit el insusi lu­mina, omul se impartaseste de lumina cea nevazuta intrucat acum "cunoaste si ceea ce e mai presus de lumina si neinteles din Dumnezeu."

Pentru justificarea acestei afirmatii Parintele Staniloae aduce pilda indumnezeirii omenitatii lui Iisus Hristos, care de asemenea incepe propriu-zis dupa Patimi si inviere, cand, conform Sfantului Grigorie de Nyssa, insusirile si lucrarile naturii umane sunt covarsite de atributele si lucrarile dumnezeirii. Aceasta se desavarseste in inaltarea lui Iisus la cer, ca om. Ea a facut posibila indumnezeirea noastra personala inteleasa de aseme­nea, ca o ridicare deasupra atributelor si lucrarilor omenesti, la atributele si lucrarile dumnezeiesti.

Astfel daca indumnezeirea in sens larg inseamna ridicarea omului pana la nivelul cel mai inalt al puterilor Sale naturale, sau pana la realizarea deplina a omului, intrucat in tot acest timp se afla in el activa si puterea dum­nezeiasca a harului, indumnezeirea in sens strans, cuprinde progresul pe care-1 face omul dincolo de limita puterilor sale materiale, dincolo de mar­ginile naturii sale, in planul dumnezeisc mai presus de fire.

Desi exista o distinctie intre aceste doua feluri de indumnezeire, totusi intre ele exista un fir de legatura, o continuitate ca intre doua etape ale aceluiasi urcus, desi pentru trecerea de la prima etapa la a doua este necesar un salt, intrucat in prima etapa lucreaza omul ajutat de harul lui Dumnezeu, in a doua etapa lucreaza numai harul lui Dumnezeu.

In prima etapa (indumnezeirea in sens larg) are loc mai mult o elastici-zare a firii umane, o dezvoltare capabila sa primeasca energiile divine. in etapa a doua (dumnezeirea in sens strict) Dumnezeu este Cel care lucreaza in om, acesta ajungand la limitele puterilor cand inceteaza orice activitate din partea lui, ea apartinand in special veacului viitor.

Problema principala care se iveste este raportul intre indumnezeire si natura umana, daca aceasta din urma mai exista si nu cumva a fost absorbita de dumnezeire. O comisie internationala catolica a publicat recent un raport in care se apreciaza ca ideea de deificare (indumnezeire) este nepotrivita cu mentali­tatea secularizata a omului contemporan si propune ca acest termen sa fie inlocuit cu cel de umanizare. Ei obiecteaza ca deificarea ar suprima distanta dintre Dumnezeu si om, ca ar promova confuzia dintre divin si uman si ca ar substitui natura umana cu cea divina.

Parintele Congar privitor la notiunea de indumnezeire arata ca "simpli­tatea absluta a fiintei divine interzice sa se faca o distinctie intre fiinta di­vina si energii. in aceasta perspectiva scopul ultim al vietii in veacul viitor nu poate fi decat visio Dei per essentiam. intrepatrunderea dintre fiinta di­vina si cea umana fiind exclus, indumnezeirea se arata dificil de formulat. Ea nu poate fi decat rodul harului creat, notiune pe care Rasaritul crestin n-a admis-o niciodata".

In prezentarea acestei obiectiuni, teologia catolica nu tine seama de exis­tenta energiilor necreate, punct si nod de legatura intre transcendent si ima­nent. Pe de o parte ele au rolul de a pastra distinctia dintre firea divina si cea umana a Domnului nostru Iisus Hristos, iar pe de alta parte constituie lega­tura interioara dintre cele doua firi ale Mantuitorului, care face posibila indumnezeirea firii sale umane. indumnezeirea nu anuleaza omul, ci confera acestuia anumite calitati necreate prin care sa poata intra in legatura cu Dumnezeu inca din timpul vietii pamantesti, ca o garantie a vietii vesnice. Unirea maxima cu Dumnezeu spre care urcam prin virtute, nu poate insem­na scufundare in oceanul unei unitati impersonale. Aceasta n-ar mai putea insemna un om indumnezeit prin har, dar deosebit de Dumnezeu dupa fiinta, ci o singura si indistincta divinitate.

Sfantul Ioan Damaschin ne prezinta foarte succint modul indumnezeirii firii umane in persoana Mantuitorului Iisus Hristos "deoarece, Cuvantul s-a facut trup, nici Cuvantul n-a iesit din granitele dumnezeirii Sale si din maririle Sale proprii demne de Dumnezeu si nici trupul, pentru ca s-a in­dumnezeit, nu si-a schimbat firea lui, sau insusirile lui firesti. Caci au urmat si dupa unire, firile neamestecate, iar insusirile acestora nevatamate. Trupul Domnului insa s-a umplut cu activitati dumnezeiesti in virtutea unirii prea curate cu Cuvantul, adica dupa ipostas, fara sa sufere vreo pierdere insu­sirile cele firesti".

Asadar in cadrul ipostasului Mantuitorului Iisus Hristos se infaptuieste o intrepatrundere intre firea divina si firea umana, fiecare pastrandu-si insusirile; insa firea umana isi amplifica potentele, ridicandu-se cu ajutorul harului divin deasupra granitelor ei "partea omeneasca nu a ramas in masurile si atributele ei, ci a fost ridicata si a devenit in loc de om, dumnezeu".

In virtutea comunicarilor insusirilor dintre cele doua firi ale Mantuito­rului se poate spune ca Dumnezeu s-a umanizat pentru ca omul sa se indumnezeiasca. Nu exista deificare fara umanizare. Umanizarea lui Dumnezeu prin intrupare este conditia necesara indumnezeirii omului in Hristos prin care acesta devine un "dumnezeu dupa har", ramanand in acelasi timp con­stient de Creatorul sau "e dumnezeu dar nu inceteaza de a fi in acelasi timp om, e dumnezeu prin lucrarile savarsite, prin functiile sale, dar constient ca e dumnezeu prin mila unicului si marelui Dumnezeu. El e ca Dumnezeu, ba chiar dumnezeu, dar nu e Dumnezeu".

In procesul indumnezeirii omul asimileaza tot mai mult din energiile divine fara sa se termine vreodata, intrucat niciodata nu va asimila insusi izvorul lor, adica fiinta divina, ca sa devina Dumnezeu dupa fiinta. Pe masura ce sporeste in asimilarea de energii divine, acestuia i se largeste ori­zontul si perspectiva indumnezeirii. indumenzeirea finala va consta "intr-o traire a tuturor energiilor divine iradiate, incat totul va fi patruns de lumina dumnezeiasca insusita de persoana umana devenita propria sa putere prin darul Duhului Sfant. Caci toti cei drepti vor straluci ca soarele in impartia lui Dumnezeu". Pe fata fiecaruia se vor reflecta prin ratiunile si energiile adunate in el, ratiunile si energiile logosului.

"Fericirea vesnica" afirma parintele Staniloae, "va consta in contem­plarea fetei lui Hristos (Apocalipsa 22, 4). Asa vom fi toti in Dumnezeu sau Dumnezeu va fi in toate, si-L vom vedea in toate, fiind tot atat de reala prezenta unitara a lui Dumnezeu in toate, pe cat de reale si de necontopite in Dumnezeu vor ramane "toate" fapturile adunate in El, aceasta e perspectiva eterna a indumnezeirii."

Preot Profesor Dorin Zarioiu

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3899

Voteaza:

Indumnezeire si mantuire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE