Sibilele in viata religioasa a greco-romanilor si in literatura si iconografia crestina
Problema sibilelor a starnit pe vremuri interesul unor intelectuali romani de mare prestigiu, ca Nicolae Milescu Spatarul si mitropolitul Dosoftei, care au lasat fiecare cate o scriere despre sibile.
Dar ce erau sibilele ? Acestea erau, la greco-romani, femei legendare, sau cvasi-legendare, carora li se atribuia darul profetiei. Caci greco-romanii, la fel cu celelalte popoare din antichitate, in sprijinul credintei lor, erau intens preocupate atat de cunoasterea propriului lor viitor cat si de aflarea vointei divinitatilor adorate. In acest scop se foloseau, intre altele, de pitii si sibile, care implineau astfel functia de profetese.
In jurul sibilelor erau tesute tot felul de legende si se presupunea ca ele poseda ceva din insusirile supranaturale ale zeilor.
Sibilele si rolul lor in viata religioasa greco-romana
Cu privire la sibilele din viata religioasa a greco-romanilor, totul este vag sau contradictoriu. Scriitorii vechi greco-romani din toate epocile nu sunt de acord nici asupra numarului, nici asupra patriei si numelui diferitelor sibile. Desi acestia abunda in detalii asupra vietii si activitatii sibilelor, exista si acum la tot pasul multe nedumeriri. Un singur lucru se stie precis, si anume ca credinta in sibile a existat la vechii greci, acestea fiind pomenite in diferite documente grecesti incepand din secolul al VI-lea i. d. Hr.
Se pare totusi ca, la inceput, sibilele nu au fost decat creatii foarte originale ale imaginatiei elenice, fiind considerate ca lipsite de orice realitate materiala. Tipul sibilin, compus din diferite forme mitice si cu atribute omenesti, consta in a fi o fiinta abstracta, asemanatoare si adesea asemuita cu nimfele. Aspectul si fizionomia sibilei, asa cum reiese din datele furnizate de unele legende mitologice, "nu ofera decat trasaturi vagi si contururi fugitive". Credinciosii elini credeau ca aceasta fiinta zboara intre pamant si cer si ca ea reprezinta vointa divinitatii. Astfel constituit, tipul sibilin si-a pastrat intacta multa vreme unicitatea, fara sa suporte nici un fel de dedublare. Aceasta unicitate pare a fi confirmata de marturiile a o serie de scriitori greci, ca Heraclit din Efes - la care de altfel gasim prima mentiune cu privire la sibila -, Aristofan si Platon. Abia catre sfarsitul secolului al IV-lea i. d. Hr., autorii greci, incepand cu Heraclit din Pont, pomenesc de mai multe sibile distincte si independente. Aceste sibile ocupau un loc aparte in seria fiintelor inventate de imaginatia vechilor greci. Caci, desi din anumite puncte de vedere ele amintesc nimfele si muzele - prin originea si functiile pe care le implineau - sibilele erau socotite femei muritoare, simple preotese de genul pitiilor, fiind puse in serviciul unui oarecare sanctuar religios. De aceea, spre deosebire de celelalte divinitati ale mitologiei greco-romane, sibilelor nu li se acorda nici un fel de cult.
In imaginatia grecilor antici, profetiile sibilelor erau facute in afara conditiilor existentei lor materiale, fiinta lor neavand aparentele fizice ale unui corp uman. Data fiind varsta lor fantastica, sibilele nu ajungeau pana la urma decat o "voce" revelatoare a vointei divine. Moartea sibilelor era deci socotita ca fiind treptata si foarte indelungata, disparand astfel numai trupul lor, nu si sufletul. In felul acesta, sibilele nu erau considerate ca fiind supuse obisnuitelor legi ale mortii naturale, ca pitiile. Spre deosebire de acestea, dupa moartea lor fizica, sibilele continuau sa existe prin ele insele in virtutea misiunii lor supranaturale. Inspiratia sibilelor era astfel permanenta si nu intermitenta, ca aceea a pitiilor, caci, spre deosebire de acestea din urma, cele dintai patrundeau viitorul "printr-o comunicare constanta cu stiinta zeilor".
Se poate spune deci ca sibilele au caracterul unor figuri legendare, nascute, probabil, in epoca marii miscari religioase din secolul al VIIIlea si al VII-lea i. d. Hr., miscare al carei caracter mistic a favorizat credinta in divinatia intuitiva, inspirata in primul rand de zeul Apolo. Incepand din aceasta epoca, ajung la moda, alaturi de oracolele patronate de corporatiile sacerdotale, o serie de oracole sibiline. In acestea din urma, sibilele isi murmurau profetiile intr-o singuratate plina de mister. Aceste oracole sibiline faceau cunoscuta vointa divinitatii intr-un cadru natural exotic si anume in fundul padurilor, in singuratatile insufletite de murmurul apelor si freamatul frunzisurilor, in temple indepartate, inconjurate de preoti care scriau oracolele, sau in pesteri. Legenda spune ca sibilele acestor oracole erau niste femei de care nimeni nu se putea apropia, care apareau nu se stie de unde si dispareau de asemenea nu se stie unde. O vraja demonica parea ca emana din ele, viata lor fiind invaluita de mister si legata de o serie de legende mitologice.
Romanii socoteau aceste sibile drept niste femei intelepte, pe care le numeau astfel de la diminutivul italicului sabus sau sabius, care inseamna "intelept". Se credea ca sibilele faceau cunoscuta vointa divinitatii, aratand-o scrisa adeseori pe frunze de stejar, pe care le imprastiau in bataia vantului, cand acesta era mai puternic, pentru ca sa poata fi cat mai raspandite si duse cat mai departe de vijelioasa lui suflare. Este usor de inchipuit cat de dificila era apoi munca ce se cerea ca aceste frunze sa fie adunate si, ulterior, ordonate spre a se putea citi ceea ce scrisese sibila respectiva. Profetiile sibilelor se colectionau apoi cu grija, alcatuindu-se astfel cartile sibiline, carti cu ajutorul carora se cauta sa se patrunda in tainele ascunse ale viitorului. Sentintele si profetiile sibilelor, ca si acelea care au fost consemnate in vechile carti sibiline ale Romei, se spune ca provin in cea mai mare parte din orfism si din mistica acestuia.
Referindu-se la faptul ca unii autori greci sustin unicitatea tipului sibilin, Antoine Boxler afirma ca "nu este. imposibil ca insisi scriitorii. vorbind despre o singura sibila, sa aiba in vedere tipul general al acestor proorocite, de la care ei nu excludeau prin aceasta multiplicitatea". Dar lucrul acesta este putin probabil, daca tinem seama de felul cum a aparut cea dintai sibila pe scena vietii religioase greco-rornane. In epoca lui Homer si Hesiod, divinatia sibilelor si extazul divinatoriu al acestora pareau inca ignorate de lumea greaca. Mama mitica a celei dintai sibile este Hydole, adica o nimfa, ale carei profetii se faceau auzite in murmurul apelor curgatoare si in vijelioasa izbire a vanturilor de scobiturile stancilor, recifelor si grotelor cu o rezonanta care dadea in anumite momente impresia unei inlantuiri de cuvinte inteligibile.
Patria dintru inceput a sibilelor pare sa fi fost Asia Mica si anume tinuturile din preajma Troii, deoarece o serie de traditii plaseaza leaganul celei dintai sibile in regiunea muntelui Ida, nu departe de Troia. Aceste traditii, posterioare vremii lui Homer si carora este imposibil a le nega istoricitatea, fac sa mearga originea sibilelor pana la epoca razboiului troian, cand o femeie, numita Sibila, isi dobandise mare renume in arta ghicirii si a profetiei. Aceasta a fost, probabil, cea mai veche dintre toate sibilele, in timp ce o traditie locala populara aminteste de o sibila a tarmurilor Asiei Mici, care nu este exclus sa fi fost una si aceeasi cu cea de mai sus. Astfel, in cantul al XX-lea din Iliada, scris intr-o vreme posteriora lui Homer, si in Imnul homeric al Afroditei, care este mai recent (in raport cu era crestina), sunt descrise primele trasaturi ale celor dintai profetii care apartin sibilei Muntelui Ida. Prin aceste profetii, sibila respectiva anunta viitorul maret al familiei Eneizilor. Numele orasului in care aceasta sibila isi desfasura activitatea sa profetica se pare ca era Gergis sau Gergithe, fiind situat chiar in padurile Idei. Putin mai la nord de acest oras, se afla situat, intr-un tinut salbatic, oraselul Marpessos, care isi impartasea cu Gergis onoarea de a fi adapostit sau aceeasi sau o profe-teasa analoaga. Important este de mentionat faptul ca localnicii din aceasta regiune a Asiei Mici intretineau, din cele mai vechi timpuri, legaturi stranse cu orasul Cyme al Eoliei, ai carui emigranti au colonizat in secolul al XI-lea i. Hr. orasul Cume de langa Neapole. Cu acest prilej, emigrantii respectivi au transportat acolo cu ei si oracolele sibiliene cu cultul lui Apolo.
Altii sustin ca cea dintai sibila ar fi fost legendara Casandra din Troia, fiica regelui Priam, care, fiind iubita de Apolo, ar fi primit de la el darul profetiei. Dar fiindca dragostea acestuia a fost respinsa, el a facut ca profetiile ei sa nu fie crezute de catre aceia care le auzeau. Uneori Casandra este socotita ca prototipul celorlalte sibile, fiindca multe din trasaturile ei proprii sunt asemenea insusirilor caracteristice tipului sibilin. Paul Decharme, de pilda, vedea in preoteasa Casandra "cel mai vechi si cel mai remarcabil exemplu de divinatie intuitiva proprie sibilelor, facuta sub inspiratia zeului Apolo. Unul dintre discipolii imediati ai lui Aristostel sustinea ca prima sibila ar fi contemporana cu Solon si imparatul persan Cirus. In sfarsit, o legenda mai atribuie ca patrie a celei mai vechi sibile si orasul Eritreea din Ionia, prioritatea sibilei marpersiene sau troiene fiind multa vreme disputata de catre cea din Eritreea, despre care se spune ca profetea intr-o grota unde tasnea un izvor.
Dupa cum vedem, majoritatea traditiilor vechi atribuite sibilelor ca patrie tinuturile apusene ale Asiei Mici, situate in preajma Troiei, unde pamantul este frecvent zdruncinat de o serie de cutremure. Terenul arid si rosiatic, emanatiile sulfuroase si alte fenomene vulcanice, existenta a numeroase stanci de aspect fantastic si sinistru, precum si zgomotul apelor subterane care curgeau cu vuiet surd, desele invazii ale popoarelor din imprejurimi -, toate au contribuit in mod firesc la aparitia in aceste locuri a unei sibile a calamitatilor. Aceasta coexistenta a celor mai variate catastrofe este in armonie cu insasi fizionomia sibilei care le interpreta.
Astfel, ea este prezentata pretutindeni ca o femeie trista, cu un temperament salbatic si violent, care se dedica intru totul unei vieti in castitate. Existenta sa este aceea a unei vizionare exaltate, solitara si retrasa intr-un cadru natural exotic. La orice sibila stiinta viitorului era in general pusa in legatura cu un oarecare eveniment trist, fie anuntandu-l simplu, fie sugerand mijlocul de a-i indeparta consecintele.
Cert este ca grecii din Asia Mica au fost cei dintai care au pus sibila in scena vietii religioase greco-romane. Credinta grecilor in existenta acestei sibile a fost afirmata prin numeroase profetii care se puneau sub numele sau, dar pe care traditia populara a implicat-o in diferite traditii de mitologie locala. Si intrucat nici una din aceste traditii nu a prevalat, nu poate fi vorba de o unitate de pareri in privinta tipului sibilin.
In felul acesta, traditiile locale au multiplicat aceasta sibila, ajungandu-se pana acolo ca mitografii sa intocmeasca liste in care inscriau un mare numar de sibile. Caracterul vag al tipului sibilin a usurat aceasta multiplicare de la o extremitate la alta a lumii greco-romane. Asa se explica de ce eforturile istoricilor si arheologilor de a extinde cercetarile asupra civilizatiei si religiei greco-romane au avut ca rezultat descoperirea altor sibile si, in consecinta, sporirea numarului acestora. La aceasta concluzie ajunge si N. D. Chiriac, cand afirma ca "in poezia si mitologia populara antica, sibila era aceea care facuse ocolul lumii, purtand diferite numiri, din oras in oras, in realitate erau aceleasi iluzii si aceleasi amagiri, care se intindeau in toata lumea veche".
Astfel divinatia intuitiva de tip sibilin a trecut din tinuturile Troiei si ale Eritreii in alte regiuni si orase ale Asiei Mici, ca Samos, Delos, Rodos, Colofon si Claros. Despre sibila din Colofon se spune ca isi avea ca rivala pe aceea care profetea la Samos, cunoscuta sub numele de Phyto. Unii cercetatori cred ca chipul de femeie cu trasaturi grave, care figureaza pe o serie de monede din Colofon, ar reprezenta chiar sibila acestui oras.
Din Asia Mica, acest mod de profetie a trecut in Grecia si credinta in sibile a luat o mare dezvoltare in lumea elenica. In felul acesta, au aparut sibile in Beotia, in Thesalia, in Macedonia, la Delfi si in Epir. Dintre toate aceste provincii, Beotia a fost leaganul celor mai numeroase sanctuare sibiline, Apolo avand aici cele mai multe preotese si oracole inchinate lui. Provincie cu un cadru geografic specific, determinat de o multime de grote scobite intr-un sol cu numeroase izvoare de apa si emanatii de gaze subterane, Beotia prezenta, ca si Troia, cele mai favorabile conditii naturale pentru dezvoltarea divinatiei antice de tip sibilin. De altfel, asa se si explica motivul pentru care sibilele si oracolele acestora din Asia Mica, raspandindu-se in Grecia, s-au stabilit mai intai aici, in Beotia.
Dar oracolul de la Delfi a intrecut cu mult toate celelalte sanctuare sibiline din Grecia prin vechea sibila delfica, a carei "stanca" a fost multa vreme pastrata in templul zeitei Geea. Legenda spune ca aceasta sibila facuse la Delfi multe profetii chiar inaintea sosirii lui Apolo aici, eveniment in urma caruia sibila respectiva a devenit o pitie subordonata preotilor acestui zeu, adica "un fel de functionara a templului", care numai in anumite cazuri profetea ca intermediara intre Apolo si oameni.
Din Grecia, credinta in sibile a ajuns la Roma, unde a luat cu totul alt caracter, caci, in loc de a ramane o practica pur religioasa sau o creatie etica, sibilismul se transforma devenind un instrument politic si un mijloc de guvernamant in mainile aristocratiei romane. Dar, desi parerile cu privire la numarul sibilelor se deosebesc atat de mult, se pare totusi ca in antichitatea greco-romana era vorba numai de 10 sibile, deoarece atatea sunt pomenite in catalogul obisnuit al celor mai multi scriitori. Numele acestora erau urmatoarele : Persica, Libica, Dellica, Cimeriana, Eritreana, Sariena, Cuine, Helespontica, Frigiana si Tiburtina. Dintre acestea, sibilele a patra, a saptea si a zecea sunt romane. Observam deci ca sibilele greco-romane erau numite dupa regiunea sau localitatea unde ele traiau. Gruparea si identificarea acestora era destul de dificila, deoarece denumirile lor s-au inmultit mai tarziu, fiecare sibila petrecandu-si anii vietii in mai multe localitati. Spre exemplu, sibila eritreica, despre care se spune ca a trait la Samos, Claros, Delos, Delfi si Troia, a purtat in lunga-i viata numele de Athenais, Demophila, Daphne, Manlo si Amalteea.
Credinta in aceste sibile era strans-legata la greco-romani de o ramura misterioasa dintr-un arbore, care nu trebuia rupta. Astfel, se spune ca in incinta sanctuarului din Nemi, consacrat Dianei de catre Oreste, se afla un asemenea pom, unde numai un singur sclav putea sa incerce sa rupa aceasta ramura. Reusita incercarii sale ii da permisiunea sa provoace la duel pe preotul pazitor, pe care, ucigandu-l, putea ulterior sa-i ia locul, cu titlul de "regele padurii". Originea multor sibile era socotita foarte inalta. Despre sibila de la Delfi se spunea ca avea ca tata pe Jupiter si mama pe Lamia, fiica lui Neptun.
Cea mai celebra dintre sibile este aceea din Cume sau Cumanos, in apropiere de golful Baja, nu departe de Neapole, fiica a lui Glaucos si a Dianei. Celebritatea acestei sibile se datoreste in mare parte poetului Vergiliu, care pomeneste de ea in Eneida. Legenda spune ca aceasta sibila isi avea locuinta intr-o pestera inspaimantatoare din insula Sicilia. Cand Eneas a venit din Cartagina in Latium, s-a dus la ea ca sa-i spuna viitorul ce-l astepta. Apucata de un delir profetic, sibila ar fi prezis eroului intreaga lui soarta, aratandu-i totodata si mijlocul prin care avea sa ajunga in infern. Vergiliu spune ca in momentul cand prezicea soarta eroului, sibila era cuprinsa de spasme furioase care-i dadeau un aspect infiorator.
Dar cea mai importanta legenda mitologica despre sibila din Cume este aceea in care ni se descriu cele trei intalniri ale sibilei cu regele roman Tarquiniu Superbul. Astfel, legenda spune ca, dupa ce aceasta sibila a reunit in noua volume toate oracolele, s-a prezentat regelui ca o femeie cu totul garbovita de ani ca sa-i vinda cele noua carti sibiline, pe o suma de 300 de florini de aur. Cerandu-i insa prea mult, acesta a luat-o in ras si a refuzat-o. Sibila a ars atunci trei din cele noua carti si s-a prezentat a doua oara, cerand regelui acelasi pret. Dar acesta iarasi refuzand-o, sibila a mai ars inca trei carti si se prezenta din nou, cerand tot suma de la inceput. Surprins de aceasta staruinta, regele a cumparat ultimele trei carti, platind sibilei suma ceruta initial. Dupa ce a vazut ca in aceste carti era vorba despre viitorul statului roman Tarquiniu Superbul le-a incredintat spre buna pastrare la doi, apoi succesiv in grija a zece, cincisprezece si in sfarsit, a patruzeci de preoti speciali, numiti quindecemviri sacris faciundis.
Importanta cartilor sibiline la greco-romani
Legenda spune ca, dupa ce a platit sibilei din Cume pretul celor trei carti cumparate, regele Tarquiniu Superbul le-a inchis intr-un loc secret din templul lui Jupiter sau al Junonei de pe Capitoliu, fiind pazite aici de quindecemviri zi si noapte. Dupa cum vedem, originea cartilor sibiline este datata la romani din timpul regilor si invaluita cu fapte legendare, nascociri ale celor interesati sa atribuie acestor carti o origine misterioasa, menita sa dea continutului lor o mare autoritate, inseland astfel opinia romana. In felul acesta, datorita asa-zisei lor origine misterioasa, cartile sibiline erau considerate la romani scrieri sacre.
Dar aceste carti au fost la anul 83 d. Hr., sub dictatura lui Sula, cu ocazia unui incendiu de pe Capitoliu. Pentru a recupera aceasta pierdere, romanii au inceput sa consulte sibilele din diferite provincii ale imperiului, cautand sa afle astfel care este vointa zeilor. In anul 76 d. Hr., la propunerea consulului Octaviu, au fost alesi trei delegati, care au cercetat si au adunat din Asia Mica, Samos, Eritreea, Africa, Sicilia si Italia toate prezicerile sibilelor si oracolelor sibiline care se puteau gasi. Dupa inapoierea acestora, culegerile respective au fost cercetate de preotii sibilini si, dupa o norma oarecare, unele s-au primit iar altele s-au inlaturat, pastrandu-se pana la urma numai o mie de versuri. Asa au fost reconstituite cartile sibiline, printr-o a doua editie, in timpul domniei lui August, si inchise in doua lazi de aur asezate la baza statuii lui Apolo Palatinul.
Curand insa au inceput sa apara o multime de "sibilisti", care, sub numele diferitelor sibile, au scris nenumarate versuri cu un mare ecou in randurile populatiei romane. Si, pentru ca aceste scrieri erau puse adesea in serviciul unor partide politice, imparatul August a dat ordin sa fie distruse toate versurile sibiline care se gaseau pe la diferiti particulari si a interzis totodata sa se mai pastreze in viitor altele decat acelea care au fost aprobate printr-un decret al pontifilor. Dar, cu toate aceste masuri aspre, reinnoite ulterior de Tiberiu, numarul oracolelor sibiline a crescut totusi atat la Roma cat si in intregul imperiu.
Imparatii romani din aceasta perioada continuau insa, ca de obicei, sa consulte culegerile de versuri sibiline adunate dupa incendiul de pe Capitoliu si revizuite apoi sub August. Se pare ca aceste carti au fost consultate multa vreme, chiar si dupa aparitia crestinismului. Dar, odata cu raspandirea religiei crestine, cartile sibiline pagane au fost scoase din viata politica si religioasa a statului roman. Astfel, la inceputul secolului al V-lea, pe cand paganii se intreceau sa prezica sfarsitul religiei crestine, imparatul Honoriu a ordonat lui Stilicon sa arda cartile sibiline. Evenimentul acesta a insemnat lovitura de moarte data sibilelor pagane.
Pe de alta parte, in lumea grecilor, din moment ce si la ei au fost sibile, au trebuit sa .se produca, sub numele acestora culegeri de versuri sibiline care vor fi avut o larga raspandire. Daca insa cercetam intreaga literatura clasica greaca, nu vom gasi nici o marturisire care sa afirme existenta vreunei culegeri de versuri sibiline intr-un oarecare sanctuar al unei sibile, pastrate ca o comoara sacra pentru posteritate.
Cea mai veche dintre toate culegerile sibiline se compune din preziceri atribuite sibilei Eritreea, din care nu ne-au ramas decat niste fragmente foarte scurte, pastrate la Clement Alexandrinul, Flegon si Pausanias. Aceste fragmente, impreuna cu cateva versuri sibiline culese de ici si colo de catre unii autori vechi, ca Plutarh, Strabo, Dio Cassius, Eustatiu, Serviu si altii, alcatuiesc la un loc vreo suta de versuri foarte neinsemnate. Ca si la romani, versurile sibiline ale grecilor erau considerate scrieri sacre, care circulau din oras in oras.
Cartile sibiline antice aveau, prin urmare, in viata religioasa greco-romana, a importanta deosebita, bucurandu-se de un mare prestigiu si in primele secole ale Bisericii crestine.
Sibilele la primii crestini si in literatura patristica
Sub influenta iudaismului si, mai tarziu, a crestinismului, au aparut printre greco-romani si o serie de carti sibiline al caror spirit era cu totul deosebit de cel al colectiilor sibiline greco-romane. Istoria primelor secole ale erei crestine confirma faptul ca in aceasta perioada circulau printre greco-romani si alte colectii de oracole atribuite sibilelor, care se deosebeau ca origine si caracter de oracolele sibiline grecesti si de cartile din Capitoliu. Asemanarile care exista intre vechile colectii sibiline pagane si cele pe care le prezentam acum sunt de minima importanta. De aceea, "nu trebuie sa confundam aceste carti religioase cu oracolele cu acelasi nume, care aveau acelasi curs in religiile antice, nici cu cartile profetice care s-au conservat la Roma pentru a fi consultate in timpurile de nenorociri care tulburau republica". Pentru a sublinia acest lucru, N. D. Chiriac sustine in amplul sau studiu asupra cartilor sibiline ca "nu exista nici o identitate intre aceasta colectie si acele carti sibiline romane care ordonau facerea sacrificiilor zeului Marte sau celebrarea jocurilor olimpice lui Jupiter sau altor jocuri zeitei Ceres din 5 in 5 ani etc.".
Asa au aparut printre paganii greco-romani cartile sibiline crestine, care au aspectul unui mozaic de opere scrise de numerosi autori in locuri si imprejurari istorice diferite. Crestinism ortodox si iudaizant, hiliasm, gnosticism, montanism si origenism, toate aceste doctrine se unesc intr-o culegere de scrieri disparate, aparute intr-un interval de 300 de ani. Pentru a intelege, prin urmare, adevaratul caracter si a vedea adevarata fizionomie pe care o prezinta cartile sibiline crestine, nu trebuie sa le privim decat ca pe o adunare de fragmente sibiline, pe care o munca posterioara le-a reunit intre ele, un amestec de bucati rau potrivite, in care se intalnesc, fara a se uni, diferite doctrine".
Adunarea acestor scrieri intr-o prima colectie a fost facuta in secolul al VI-lea fiind aproape cazuta in uitare in decursul evului mediu. Dar descoperirea tiparului a scos aceasta culegere din obscuritatea in care o tinuse pana atunci raritatea manuscriselor.
Cu toata aversiunea crestinilor fata de oracolele sibiline pagane, o serie de Sfinti parinti si scriitori bisericesti, ca Sfantul Teofil al Antiohiei, Sfantul Justin Martirul si Filozoful, Atenagora si altii din secolul al II-lea si al III-lea, nu s-au temut sa afirme ca sibilele vorbeau sub inspiratie dumnezeiasca. Prezicerile sibilelor au fost adesea comparate si confruntate cu cele ale Vechiului si Noului Testament.
In felul acesta, cultul sibilelor din lumea greco-romana a intrat in relatie cu crestinismul si unii apologeti crestini apuseni ca Tertulian si Lactantiu, s-au folosit de sibile ca sa loveasca in vechile religii. Acestia atribuiau sibilelor puterea de a intrezari, inca din vechime, venirea Mantuitorului Iisus Hristos, schitand chiar viata si patimile Lui. Odata cu venirea crestinismului, sibilele au fost transformate astfel in persoane sfinte, patrunzand apoi in literatura teologica, cu diferite modificari, in cea apocrifa si, prin intermediare straine, in vechea literatura romaneasca.
Vorbind despre sibile, Fericitul Ieronim afirma ca acestea "ar fi primit de la Dumnezeu puterea si darul de a prezice viitorul. pentru ca erau fecioare"". Dar, in realitate, nu sibila era aceea care profetea, ci crestinii insisi atribuiau sibilei profetii mesianice luate din Sfanta Scriptura, punand in gura acesteia principalele invataturi si dogme ale religiei crestine, pentru a le imbraca si infatisa astfel intr-o forma mai accesibila spiritului paganilor greco-romani.
Aceste carti apocrife - cartile sibiline crestine - aveau, prin urmare, un continut profetic favorabil crestinismului, fiind supuse insa autoritatii profetico-religioase pagane. Apologetii crestini si in special Sfantul Teofil al Antiohiei le-au folosit adesea in sprijinul invataturilor lor, mai ales pentru a demonstra ca fusese anuntata venirea Mantuitorului Iisus Hristos si ca, prin venirea Sa, a rascumparat pe toti din pacat.
Adevaratul merit al cartilor sibiline crestine consta insa in doctrina lor morala ireprosabila, pe care o propaga. Ele nu inceteaza sa inspire dragostea de virtute, infierand avaritia, idolatria si toate nelegiuirile ei, cu o energie care aminteste cele mai bune bucati ale elocintei crestine. In cartea a II-a sunt rezumate, in vreo suta de versuri, toate preceptele moralei crestine, iar in cea de-a VIII-a se exprima adanca veneratie fata de Prea Sfanta Fecioara Maria. Unul dintre cele mai remarcabile pasaje ale acestei ultime colectii este insa cel reprodus de Sfantul Teofil al Antiohiei in cea de-a II-a Carte a sa Catre Autolic, pasaj care, daca ar data de pe vremea sibilelor din Eritreea sau din Cume, am crede ca una dintre aceste sibile ar fi citit Sfanta Evanghelie de la Luca cu cateva secole inaintea compunerii ei, caci fragmentul respectiv nu-i altceva decat un capitol al acesteia pus in versuri. Pasajul cuprinde mai mult de 80 de versuri, Sfantul Teofil fiind "singurul printre scriitorii crestini ai secolului al II-lea" care a folosit in opera sa un citat din cartile sibiline crestine. "Sibila" respectiva inalta aici catre Prea Sfanta Fecioara un imn de preamarire, prin care isi exprima adanca sa veneratie si pe care, citindu-l, ne putem face si mai bine o idee despre cuprinsul, aspectul si valoarea literara a unor anumite carti sibiline crestine.
"Sibilele crestine - autorii respectivi - ne reveleaza si o alta latura, aproape in intregime ignorata, din istoria primelor veacuri ale crestinismului. Permanentele persecutii religioase venite din partea unor imparati romani impotriva discipolilor Evangheliei lui Iisus Hristos, precum si inversunarea cu care Vespasian, Tit si Adrian reprimasera rascoalele iudeilor, au facut sa se aprinda in sufletele multor crestini ortodocsi si iudaizanti indignarea impotriva oranduirii de stat romane. Darzenia evreilor inspira crestinilor iudaizanti din secolul I si al II-lea o serie de amenintari profetice, pe care le trimiteau, prin gura sibilelor, contra stapanitorilor romani care subjugasera pe Israel. La fel au procedat si unii parinti bisericesti si apologeti crestini, care, sub impulsul indignarii, au prezis Romei grozavia unei caderi iminente. Astfel, sibilistii au reusit sa raspandeasca in popor zvonul ca paricidul Nero nu ar fi murit, fiind ascuns in Partia de unde urma sa revina mai tarziu cu o armata infricosatoare de persecutori. In scrierile lor profetice, sibilistii crestini il socoteau pe acesta drept antihristul, a carui venire avea sa preceada sfarsitul lumii si judecata lui Dumnezeu asupra Imperiului roman. Preziceri de acest gen abunda indeosebi in cartile a IV-a, a V-a si a VIII-a, unde sibilistii crestini folosesc o avalansa de tirade vehemente la adresa Romei vechi. Iata, spre exemplu, una dintre acestea : "Tie - striga sibila, apostrofand Roma - tie iti sunt rezervate cele mai mari nenorociri. Din cauza raului pe care tu l-ai facut, vei suferi toate relele. Lipsita de locuitorii tai, vei ramane tacuta in mijlocul unui pustiu; oras nelegiuit care te-ai desfatat in moliciune si nedreptate, tu ai vazut otrava, ti-ai expus desfranarile tale, ai dat nastere la toate viciile. Tu nu vrei sa cunosti puterea lui Dumnezeu si nu stii ceea ce gandeste El despre tine".
Dar sibilistii au mers si mai departe, insarcinandu-se sa anunte prin glasul sibilei, data precisa a sfarsitului Imperiului roman. Cu acest prilej, ei isi exprimau in cantece profetice sentimentele lor de indignare si manie contra statului roman, care provocase multe nenorociri populatiei evreiesti si suferinte grele crestinilor.
In afara insa de ideea propagarii invataturii crestine printre paganii greco-romani si de aceste (motive de revolta aratate mai sus, scopul compunerii cartilor sibiline crestine mai era si acela de edificare in credinta si conduita morala curata a credinciosilor convertiti. De aceea, versurile sibiline crestine "apar mai mult niste imnuri religioase decat profetii. Scopul acesta de edificare, de intarire sufleteasca, pe care si-l propun indeosebi "sibilele" cartilor a VI-a si a VIII-a, este vizibil mai ales in acest fragment de mai jos al unui poem didactic, care rezuma datoriile unui bun crestin : "A fi umilit cu inima, a alunga orice inselaciune din sufletul nostru, a iubi pe Dumnezeu si a-L onora cu sfintenie, a iubi pe aproapele ca pe tine insuti : acesta este semnul care distinge pe descendentii lui Hristos".
In concluzie, putem spune ca culegerile sibiline crestine sunt niste carti istorico-profetice si de literatura politico-religioasa, care s-au bucurat de mare cinste in primele secole ale Bisericii crestine. De aceea, Sfantul Justin Martirul si Filozoful nu exagereaza de loc atunci cand afirma despre cartile sibiline crestine, ca acestea erau cunoscute pe atunci in lumea intreaga.
Sibilele in iconografia crestina
In iconografia crestina, sibilele au rolul de sfinte preotese si sunt infatisate ca atare de pictori. In Orient, ele sunt de obicei zece la numar. In evul mediu artistii occidentali au inventat alte doua sibile, cu scopul probabil de a face un echilibru celor 12 profeti : Agrippa si Europeana. Sibilele sunt reprezentate in iconografia crestina incepand din secolul al XII-lea, dar ele sunt mai ales frecvente in epoca Renasterii. In iconografie, atributele lor nu au o fixitate absoluta. Ele tin de obicei in mana diferite obiecte simbolice sau instrumentele de tortura folosite la Patimile Mantuitorului Iisus Hristos, despre a Carui venire au profetit. In general, sibilele se gasesc zugravite pe pereti, pe marmura, metal, lemn, sticla, pergament etc. Ele figureaza cand singure, cand cu profetii in decorarea interioara a bisericilor din Occident sau cea exterioara a bisericilor din Orient.
In iconografia bizantina este amintita o sibila care nu este numita si despre care nu s-a putut afla daca se gaseste in vreo biserica orientala. In iconografia crestina occidentala, sibilele patrund datorita lui George Monahul, sub Mihail al III-lea (842-867), care sustine ca regina din Saba din Vechiul Testament este una si aceeasi cu sibila greco-romana.
Cel mai mult reprezentata in iconografia crestina este sibila din Eritreea, care de obicei tine in mana un trandafir alb inflorit si un boboc de trandafir alb, indicand Bunavestire. Persica, la randul ei, este reprezentata tinand un felinar si calcand in picioare sarpele care a amagit pe Eva. Aceasta sibila profeteste mai ales venirea lui Mesia. Pentru faptul ca sibila Libica profeteste sosirea lui Mesia ca lumina a lumii, ea este de obicei infatisata tinand in mana o luminare aprinsa. O alta sibila celebra este aceea din Cume, care tine in mana o iesle, simbolizand astfel prevestirea nasterii Mantuitorului in staulul din Betleem. Sibila din Samos tine in mana un leagan, simbolizand primul somn al lui Iisus pe pamant, iar cea din Europa tine o sabie, prin care preinchipuie uciderea copiilor de catre imparatul Irod si fuga in Egipt. In iconografia crestina rasariteana mai este reprezentata si sibila Tiburtina, care tine in maini o mana, simbolizand prin aceasta profetirea palmuirii Mantuitorului. Agrippa, la randul ei, simbolizeaza biciuirea lui Iisus, tinand in mana un bici, iar Delfica, tine o cununa de spini, care inchipuie incununarea Mantuitorului in timpul Sfintelor Sale Patimi.
Am aratat astfel modul de reprezentare in iconografia crestina rasariteana - potrivit cu prezicerile care li se atribuiau - a numai catorva sibile mai importante din viata religioasa greco-romana. In iconografia crestina occidentala, cele mai vestite picturi cu sibile sunt acelea din interiorul Capelei Sixtine, la Roma, care apartin operei lui Michelangelo. Reprezentarile lor sunt executate in fresca, in jurul plafonului aceslei capele, pe pandantive. Michelangelo a pictat aici 5 figuri de sibile si 7 figuri de profeti. Sibila Persica se afla intre profetii Ieremia si Iezechil, Eritreana intre Iezechil si Ioil, Delfica intre Zaharia si Isaia, sibila din Cume intre Isaia si Daniil si apoi, imediat, sibila Libica. Aceste figuri de femei de proportii colosale, sunt socotite printre cele mai admirabile creatii ale artei si demne de a fi, in ce priveste reprezentarea artistica, alaturi de profetii Vechiului Testament. Sibila Eritreica este aici alba ca o statuie, avand o fata ganditoare. La randul ei, sibila Persica este reprezentata citind de aproape, ca o persoana care are ochii obositi, intr-o carte plina, probabil de mistere adanci. Sibila din Cume pare obsedata de o multime de enigme indescifrabile, iar Delfica, avand o privire foarte expresiva, tine in sus o carte.
Sibilele mai sunt reprezentate si in celebra fresca a lui Rafael - executata, probabil, in anul 1514 - din biserica Santa Maria della Pace, la Roma. Aici sunt pictate 4 sibile si anume : sibila din Cume, Persica, Frigiana si Tiburtina. Rafael infatiseaza sibilele ca pe niste fecioare care stralucesc in credinta si in har. Sibila din Cume este infatisata cu bratul drept ridicat, tinand un sul de pergament. Persica este reprezentata scriind niste cuvinte pe o tablita tinuta in mainile unui inger. Tanara sibila frigiana este pictata in picioare, iar deasupra batranei Tiburtine este un inger zburand.
Alte picturi cu sibile, care apartin iconografiei occidentale mai sunt si acelea din bisericile franceze de la Clamecy, Autun, Aix, Auch, Sens, St. Quen, Laon, Rouen etc. in catedrala din Amiens s-au descoperit, sub o tencuiala din dosul unor sculpturi, 8 sibile zugravite in fresca. In catedrala din Brou se afla de asemenea o fresca cu sibile infatisate aici ca facand parte din ceata celor ce insotesc pe Iisus Hristos, care se inalta in triumf la cer. In sfarsit, sibilele mai sunt reprezentate si in vitraliile transeptului catedralei din Beauvais. Alte picturi cu sibile mai sunt si in biserica Sfantul Marcu din Florenta, ale lui Girolamo Piola din biserica Sfintei Brigitte si acelea ale lui Giuseppe Paganelli din biserica Santa Maria-din-Consolatione la Genova. Sibilele mai sunt reprezentate in diferite miniaturi din anumite manuscrise religioase. Cele mai bune picturi miniaturale ale celor 12 sibile sunt acelea din Cartea de rugaciune a Anei din Francia, fiica lui Ludovic al XI-lea.
In toate picturile crestine, sibilele sunt reprezentate intr-un port vestitmentar foarte bogat. De obicei costumul lor este pompos, presarat cu pietre scumpe si prevazut cu datele de argint, aur si margaritare. In iconografia occidentala, ele sunt infatisate ca nisie femei dotate cu o deosebita frumusete fizica, cu trupul mare si fizionomie foarte expresiva.
Sibilele in literatura si iconografia crestina la romani
In literatura romana veche, motivul sibilelor patrunde prin intermediul literaturii beletristice, al hronografelor, si prin apocriful de origine indepartata, intitulat Proorocirea Savilei, care a circulat si la slavi si la noi in limba medio-bulgara. Se poate spune deci ca, in literatura crestina veche romaneasca, sibilele patrund mai intai in forma slavona (secolul al XVI-lea) si, concomitent sau imediat dupa aceea, in traducere romaneasca.
In textele romanesti vechi, numele sibilei apare sub trei forme si anume: Savila, Sivila si Savela. Cele mai importante scrieri de literatura beletristica prin care sibilele patrund in vechea literatura romaneasca sunt Romanul lui Alexandru Macedon si Legendele Troadei, alcatuite pe la 1748 de catre gramaticul ardelean Matei Voileanul din comuna Hundof. in Legendele Troadei, gramaticul ardelean pomeneste profetia sibilei despre distrugerea Troiei, sibila fiind identificata, se pare, cu Casandra, fiica lui Priam.
Intr-o serie de productii literare beletristice, care patrund la noi inca din secolul al XVI-lea (1550-1600), sibila apare ca sora a lui Solomon, pe care l-a ajutat la construirea templului, avand totodata si darul profetiei. Scrieri de origina bizantina, hronografele prezentau in general sibila ca pe o imparateasa inteleapta, venita de la marginea lumii la imparatul Solomon, spre a admira marea intelepciune a acestuia. Astfel, sibila antica era identificata cu regina din Saba, care-l vizitase pe Solomon. Asa este, spre exemplu, facuta aceasta identificare in hronograful lui Gavriil Diacul, care pomeneste pe scurt despre "Savila imparateasa cea inteleapta". Uneori, in hronografe sibilele mai sunt desemnate si prin termenul de "vrajalnite", fiind prezentate ca slujitoare ale altarelor paganesti sau identificate cu duhuri necurate care au marturisit ca Hristos va imparati lumea.
Cat despre apocriful Proorocirea Savilei, care cuprinde elemente pagane impletite cu povesti orientale, acesta este foarte strans legat de Legenda Sfintei Cruci. O importanta carte, prin care sibilele patrund in vechea literatura romaneasca, este si Cheia Intelesului, opera care apartine lui Ioanichie Galeatovschi, ajuns mai tarziu arhimandrit de Cernigor. Cartea incepe cu Minunile Maicii Domnului, unde sunt incluse proorocirile sibilelor despre nasterea Mantuitorului.
In concluzie, in vechea literatura crestina apocrifa romaneasca, sibilele figurau ca niste profetese care au prevestit multe lucruri cu privire la Prea Sfanta Fecioara Maria si la venirea lui Mesia. Cu toate ca ele sunt pomenite asa de des in vechea literatura crestina, "intre credintele poporului roman. nu gasim nimic pomenindu-se despre sibile". Acest lucru dovedeste ca motivul sibilelor are la baza un fond adanc pagan. In iconografia crestina romaneasca, sibilele au patruns, probabil, prin intermediul literaturiii crestine apocrife. La romani, in vechime, existau anumite tratate in manuscris - erminii - in care se dadeau zugravului toate lamuririle necesare pentru a picta diferite icoane. In erminii, sibilele ocupau locul imediat dupa filozofii antici, iar in iconografie stau de asemenea alaturi de ei, ca la Biserica cu toti sfintii, din Bucuresti, sau la bisericile Manastirilor Voronet, Vatra Moldovitei, Sucevita sau Humorul. Despre picturile cu sibile de la Manastirea Voronet si Sucevita s-a putut spune ca sunt "cele mai frumoase si mai bine pastrate exemple de sibile in vechea pictura bisericeasca din intreg rasaritul ortodox crestin. in afara de Sfantul Munte Atos". Picturi cu sibile se mai gasesc si la biserica Manastirii Cetatuia de la Iasi, la biserica Sfantul Gheorghe cu moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, precum si in unele biserici din Muntenia, ca acelea ale satelor Chicioara din com. Pausesti-Maglasi si Coasta Plopisului, amandoua in Jud. Valcea. Importante sunt si picturile cu sibile de la biserica satului Bogdanesti de la Olt, zidita in 1791, la cea din Targul Horezu, zidita in 1804, si la biserica din Copaceni, zidita in acelasi an. Deosebit de valoroase sunt si picturile cu sibile din paraclisul Episcopiei din Ramnicu-Valcii, apoi cele de la Schitul Aninoasa, din Jud. Gorj (Corn. Valea cu Apa), si cele de la biserica din Caineni-Arges, picturi renovate in anii 1860, respectiv, 180764. In sfarsit, nu trebuie trecute cu vederea nici sibilele bisericilor din Barsesti si Negreni, amandoua in Jud. Valcea, pictate la inceputul secolului trecut de catre niste zugravi din partile locului.
Sibilele incep a fi zugravite in bisericile ortodoxe romanesti din Bucovina inca de la sfarsitul secolului al XVI-lea. In biserica Manastirii Vatra Moldovitei, "imparateasa Sivila" este zugravita alaturi de filozofii greci pagani Platon si Astokoe, avand pe cap o coroana, de sub care cade un val alb impodobit cu dungi colorate. Zugravul respectiv a infatisat aceasta sibila in portul caracteristic al femeilor din imprejurimi. In biserica Manastirii Voronet, sibila este infatisata ca o femeie impozanta, frumoasa, purtand o haina lunga, rosiatica, cu maneci largi si incinsa cu un brau artistic lucrat. Pe cap sibila are o coroana cu 5 colturi, de sub care cade un val, acoperindu-i umerii, iar in mana dreapta tine, ca semn al palmuirii Mantuitorului, o manusa. In biserica Manastirii Sucevita, imparateasa Sibila este iarasi pictata alaturi de un filozof pagan, iar la Biserica cu Sfinti din Bucuresti sunt pictate pe zidurile exterioare figurile a 10 sibile si 9 filozofi greci.
Dupa cum vedem, in iconografia crestina romaneasca sibila este infatisata in general intocmai ca o imparateasa bizantina, inalta si imbracata in costum viu colorat, bogat si scump. Pe cap poarta coroana de imparateasa, avand "o figura care sugereaza imediat o viata sanatoasa si imbelsugata; nimic din incretiturile sau din umilinta caracteristica altor sfinti". Infatisarea ei ca imparateasa este redata asa dupa cum o cunoastem din unele hronografe romanesti si din iconografia crestina occidentala. "Legata de cultul Maicii Domnului, tema sibilelor in Tara Romaneasca se diferentiaza atat ca semnificatie teologica, cat si prin modul in care a fost tratata - de pictura exterioara moldoveneasca. unde sibilele sunt incluse in schema compozitionala a Arborelui lui Ieseu", numarul acestora fiind aici Tedus la ilustrarea unui singur personaj, in timp ce in Muntenia intalnim dimpotriva reprezentari ale tuturor sibilelor.
Demn de remarcat este faptul ca, in picturile manastirilor din Moldova si Bucovina, sibilele - sub influenta unui curent artistic occidental din epoca Renasterii - erau in general reprezentate printr-o mare varietate de culori vii, lucru neobisnuit in iconografia rasariteana dinaintea secolului al XVI-lea.
Ca si vechea literatura crestina apocrifa, acest curent occidental a introdus sibilele in iconografia crestina romaneasca a secolului al XVI-lea. Dupa trecerea acestei perioade, sibilele nu mai figureaza in picturile religioase romanesti pana in secolul al XVIII-lea, cand traducerea cartii pioase Mantuirea pacatosilor face sa reinvie unele idei vagi despre sibile ca profetese. In felul acesta, ele sunt din nou prezente in iconografie, mai ales in bisericile din Oltenia. Numeroasele picturi cu sibile din iconografia veche romaneasca dovedesc ca in constiinta religioasa a conducatorilor Bisericii noastre din acele vremuri patrunsese ideea ca sibilele erau niste profetese pioase, capabile sa indrepte calea pacatosilor - idee care nu s-a inradacinat in credinta religioasa a poporului roman de atunci.
La sfarsitul acestor consideratii, putem spune ca sibilele au avut in viata religioasa greco-romana un rol deosebit de important, dand prin cultul lor un mare impuls raspandirii religiei grecilor in cuprinsul Imperiului roman. Importanta lor deosebita a facut ca ele sa fie ulterior adoptate de catre primii crestini pentru a combate prin gura lor doctrinele religioase antice. Asa se explica de ce Sibilei i s-a dat cu acest prilej un nou atribut, acela de prevestitoare, de profeteasa sfanta a venirii lui Mesia in lume. In felul acesta, motivul sibilelor intra in literatura crestina veche si mai ales in cea apocrifa, fapt care determina patrunderea acestora si in iconografie alaturi de profetii Vechiului Testament. Sibilele au trecut, prin urmare, dintr-o religie in alta, motivul lor fiind prezent atat in literatura religioasa cat si in unele ramuri ale artei, ca literatura beletristica sau pictura. Toate acestea s-au infaptuit intr-un indelungat proces istoric, care traverseaza o vasta perioada din istoria lumii, incepand de la Heraclit din Efes (secolul al VI-lea i. d. Hr.) pana in secolul al XVIII-lea din epoca moderna.
Studierea tipului sibilic este, prin urmare, deosebit de importanta atat pentru cercetatorii care activeaza in domeniul iconografiei si al istoriei literare in general, cat si pentru cei care se ocupa cu istoria religiilor.
Mihail Popescu
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.