Posibilitatea teologiei

Inainte sa participam la alta experienta a adevarului, pe care teologul o poate dobandi, este util sa vedem cum si de ce devine posibila teologia si la ce se refera. Scriptura, Domnul, Sfantul Duh ne descopera ca omul nu poate prin el sa cunoasca si sa creada: "Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Iar noua ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau" (I Corinteni 2, 9-10). Acestea se refera la dumnezeiasca realitate, adica la Sfanta Treime, la opera Acesteia pentru mantuirea omului si la modul legaturilor omului cu Sfanta Treime. Se refera deci la adevar, pe care (cata vreme depaseste posibilitatile omului) omul prin el insusi nu il poate cunoaste.

Neputinta devine mai lamurita de indata ce ne gandim ca omul este o realitate creata si adevarul este necreat. Pentru ca lipseste orice analogie intre creat si necreat, omul nu se poate apropia de adevar, nu are nici capacitatea sa-l marcheze, nici inlauntru, nici in lumea din afara sa: "intru intelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin intelepciune pe Dumnezeu" (I Corinteni 1, 21). Cu toate acestea, cunoastem adevarul. Cum ajungem acolo?

Vechiul Testament, prin profetiile lui, constituie lucrarea de revelatie dumnezeiasca, pe care atunci cand omul o primeste, recunoaste unicitatea si caracterul creator al lui Dumnezeu. Aici avem vorbirea despre Dumnezeu si poruncile-cuvintele Sale, care ni se dau prin gura profetilor.

In Vechiul Testament, omul aude despre Dumnezeu sau are viziuni despre Dumnezeu, cu imagini diversi si reprezentari analoage cu climatul general spiritual. Acestea sunt importante si creeaza o legatura intre Dumnezeu si om, atat timp cat omul le accepta, adica atat timp cat crede. Este vorba insa despre o legatura anterioara curatirii lui si nu despre una de comuniune transformatoare, de la persoana la persoana. Caci cu totul altceva este ca sa auda cineva despre ceva si cu totul altceva este ca sa participe-sa fie in comuniune cu Hristos.

Iconomia divina a intruparii Cuvantului lui Dumnezeu face real ceea ce lipsea, adica comuniunea-participarea omului la Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvantul nu vorbeste ca un duh nevazut, in afara de om, ci se face om, locuieste inlauntrul omului, se impartaseste cu omul direct si real. Mai mult, omul vede si recunoaste omenitatea lui Hristos, dar si slava lui dumnezeiasca, adica energiile existentei Sale: "Si Cuvantul trup s-a facut si s-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1, 14).

Omul poate avea intr-insul pe Hristos, nu numai pentru ca Cuvantul S-a intrupat, dar si pentru ca omul a fost chemat de Dumnezeu sa se impartaseasca cu Hristos: "Credincios este Dumnezeu, prin care ati fost chemati la impartasirea cu Fiul Sau Iisus Hristos, Domnul nostru" (I Corinteni 1, 9).

Comuniunea cu Hristos difera infinit de comuniunea pe care omul o are cu Dumnezeu in Vechiul Testament, caci acum comuniunea este participare reala la Hristos, fiindca "participam" la Euharistie, care este "impartasirea cu sangele lui Hristos. impartasirea cu trupul lui Hristos" (I Corinteni 10, 16-17). Noua comuniune consta in participare, nu este o simpla metafora. In ultima instanta, Evanghelia este chemarea lui Dumnezeu la Euharistie, unde painea si vinul, prin Sfantul Duh, devin Trupul si Sangele Domnului, firea omeneasca a Domnului, insa indumnezeita i si unita in chip neamestecat cu dumnezeiasca Sa fire.

Comuniunea omului cu Dumnezeu se face cat omul participa la firea omeneasca a lui Hristos, care este unita cu firea Lui divina si indumnezeita de aceasta. Participarea la firea indumnezeita a lui Hristos, la Taina Euharistiei, constituie modul unic al comuniunii omului cu Dumnezeu si conditia absoluta pentru ca omul sa traiasca energiile divine, care depind de insusi Dumnezeu si de cautarea-asceza omului.

Prin urmare, de la intrupare cunoastem adevarul, caci ne impartasim cu adevarul si nu pentru ca il ascultam. Elementul principal este acum comuniunea, care devine cunoastere si nu referire la Dumnezeu, in care consta cuvantul Vechiului Testament. Realismul comuniunii omului si adevarului este subliniat foarte simplu de catre Sfantul Grigorie Teologul, care il caracterizeaza si ca "participare" la lumina. Este ceea ce sufera cineva, nu se invata simplu, cum ar fi daca ne-am referi la cuvant si invatatura. Termenii "participare" si "a suferi" dau profunzime si realism exprimarii sale, ca de exemplu ca "theoria" Sfintei Treimi se amesteca cu intreaga minte omeneasca curatita .

La comuniune participa si mintea si astfel cunoaste adevarul, pe care mai apoi il "face public", il arata prin cuvant-limba, care are pentru acesta o coerenta logica. Altfel, daca nu s-ar impartasi si mintea, exprimarea adevarului prin cuvinte nu ar avea coerenta, sens. Mult mai mult, nu ar exista nici o cunoastere a adevarului, fiindca omul are mintea ca organ al cunoasterii. Sa ne aducem aminte putin de infricosatoarea judecata pe care a provocat-o Apolinarie, invatand despre Cuvantul dumnezeiesc faptul ca a luat trup omenesc (sau si suflet), nu si mintea omeneasca.

Raspunsul Capadocienilor a fost subliniat pentru doua motive. Mai intai caci daca nu a fi luat si mintea, atunci nici omul nu ar fi fost salvat intreg (cu mintea). In al doilea rand, din experienta traita, Capadocienii cunosteau ca mintea este prezenta in credinta, iluminare, indumnezeire si prin intermediul ei adevarul capata forma lingvistica, devine cunoastere.

Sfantul Grigorie Teologul, care a respins cel dintai cu hotarare si a justificat teologic refuzul invataturii gresite a lui Apolinarie, subliniaza cu intelepciune ca se da cu totul pe sine Sfantului Duh si Acesta il misca sa vorbeasca sau sa taca, sa lucreze sau nu, ii misca mana, mintea si limba sa1. Si atunci, ca teolog, devine "organ dumnezeiesc, organ rational", care atunci cand Sfantul Duh "loveste" in mintea sa, atunci "cuvantul rasuna " si filosofeaza.

Slujirea mintii, in procesul cunoasterii adevarului, presupune comuniunea omului, in intregul lui, cu adevarul, care cat este "iubitoare" si participativa, devine si "rationala". Desigur, impreuna-participare a mintii trebuie inteleasa in conditii curat teologice. Autonomia mintii este abandonata si ea devine altceva, cata vreme se impartaseste cu adevarul.

Stilianou G. Papadopoulou

.