Evenimentul Cincizecimii si nasterea comunitatii crestine

Pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime in descrierea autorului Faptelor Apostolilor constituie o experienta fundamentala a crestinismului primar, care i-a transformat pe ucenicii Mantuitorului din urmatori descurajati si ascultatori putin perspicaci in martori bucurosi ai invierii si vestitori curajosi ai mesajului Sau (FA 1, 8; 2, 14; 4, 13,19 s.u.; 5, 29,40-42). Iluminati si miscati de Duhul Sfant, ei au inceput sa predice deschis inaintea intregului popor si a autoritatilor iudaice ca Iisus era Mesia si Domnul (FA 2, 22-24,36; 4, 12; 5, 31 etc), cu convingerea ca acelasi Domn Iisus inaltat la ceruri le-a trimis de la Dumnezeu Tatal pe Duhul Sfant (2, 23). Duhul lui i-a inspirat sa vorbeasca - in alte limbi necunoscute lor pana atunci - maretiile lui Dumnezeu (2, 4,11; 4, 31; 8, 17 s.

u.; 10, 46; 19, 6), si in acelasi timp le dadea capacitatea de a explica intr-un mod clar si logic vestea mantuirii (cuvantarile Sf. Petru; Stefan 6, 10). Acesta nu era doar un dar exceptional (harismatic) daruit apostolilor (4, 8; 5, 32), o inzestrare a slujitorilor cuvantului ca sa vorbeasca cu intelepciune (6, 3,5,10) ci un har al lui Dumnezeu acordat tuturor celor botezati (2, 38; 8, 15,17; 19, 6) sau celor care urmau sa se boteze (10, 44-46; 11, 15; 15, 8). Exista convingerea comuna ca astfel s-a implinit profetia lui Ioil pentru timpul eshatologic al mantuirii, in care Dumnezeu a revarsat din Duhul Sau peste tot trupul (fiecare persoana) (2, 16-21). Chiar daca Iisus lucreaza deja pe pamant cu putere (10, 38), totusi pentru comunitatea primara marele eveniment al Cincizecimii a fost de o importanta capitala prin revarsarea Duhului Sfant peste toti fapt care a facut rodnica lucrarea mantuitoare a lui Iisus pentru toti cei care au crezut in El. Toti evanghelistii afirma existenta unei continuitati dinamice dintre Hristos si comunitatea credinciosilor - Biserica. Aceasta continuitate este marcata in mod particular in opera Sf. Luca, care sta sub semnul Duhului Sfant. Acelasi Duh prin care Iisus a fost zamislit in pantecele Fecioarei Maria va da nastere Bisericii la Cincizecime; si dupa cum a fost nedespartit de lisus dupa ungerea botezului Sau, tot astfel a insotit apostolatul "de la Ierusalim pana la marginile pamantului". Centrul acestei istorii il constituie intrarea paganilor in Biserica, intrare aprobata de intrunirea conciliara de la Ierusalim: incepand cu Corneliu si familia sa, apoi continuand prin calatoriile misionare ale Sfantului Pavel, neamurile au devenit un Popor; Poporul lui Dumnezeu, ethne au devenit laos (FA 15, 14). Neamurile - realitati pamantesti, "carnale"- au devenit vin popor, realitate din ordinea iconomiei mantuirii.

Pentru autcrul Faptelor Apostolilor, Duhul Sfant este in primul rand principiul dinamic al marturiei apostolice care asigura extinderea si cresterea Bisericii. Cu siguranta in acel moment s-a pus inceputul dinamicii credintei in istorie prin puterea si cu lucrarea Duhului Sfant. Autorul Faptelor a construit expunerea sa asumand o traditie care interpretase evenimentul in raport cu unele valori care erau traite in sarbatoarea iudaica a Cincizecimii. Aceasta sarbatoare a Cincizecimii (Shabu'ot) sau "a saptamanilor"(Ex. 34,22; Dt. 16, 10) era la origine o sarbatoare a secerisului (Ex. 23, 16), asociata "zilei primitiilor"(Nm. 28, 26). In iudaismul elenistic al Septuagintei, este numita "sarbatoarea Cincizecimii"(Pentekoste) si urma celei a Pastelui, acest nume a ramas si in traditia crestina. In secolul I i.Hr., in mediile eseniene, aluzia la primitii dispare, iar sarbatoarea aminteste legamantul lui Dumnezeu cu Israel. In aceasta perspectiva, Cartea Jubileelor subliniaza ca toate legamintele incepand de la cel incheiat cu Noe, Avraam, Isaac si lacov au fost consfintite in ziua sarbatorii saptamanilor. Alte apocrife din aceeasi epoca o prezinta ca pe o sarbatoare a revelatiei. Numai catre anul 150 d.Hr. traditia rabinica repune aceasta sarbatoare in legatura cu darul Legii de la Sinai: "deoarece in aceasta zi a fost data Legea (Torah)", declara Talmudul.

Scriind Faptele Apostolilor, Luca gaseste in sursele sale documentare o dubla conceptie despre sarbatoarea Cincizecimii: cea care provenea din curentul esenian, care punea accentul pe legamant referindu-se la traditia deuteronomica, si cea care provenea din curentul fariseic centrata pe darul Legii facut de Dumnezeu lui Moise. Se pare ca fariseii ar fi schimbat data comemorarii darului Legii de la 1 Tisri (septembrie - octombrie), ziua Anului Nou {Rosh haShanah), la 6 Sivan (mai-iunie), data Cincizecimii142. Teologia Tagumului folosit in liturghia sinagogala a Cincizecimii (Ex. 19-20; 24; Ave. 3; Iz. 1 si cativa psalmi) contureaza o dubla perspectiva teologica, comunitara si eshatologica: pe de o parte, tinde sa salveze unitatea poporului sfant, iar pe de alta, pune accentul pe judecata irevocabila a lui Dumnezeu la sfarsitul timpurilor.

Evolutia liturghiei sarbatorii, cu relativa ei teologie, ne permite sa intelegem substratul textului Sfantului Luca: Cincizecimea sarbatoreste "ziua adunarii"despre care vorbeste Deuteronomul (Dt. 4, 10; 9, 10; 18, 16), adica promulgarea Legii la Sinai. Expunerea lucana a primei Cincizecimi de la Ierusalim se refera in mod clar la acel context al adunarii din desert (cf. 7, 38), la acea convocare a poporului, adunat la poalele muntelui ca sa primeasca legea prin intermediul lui Moise(cf. Dt. 4, 9-14).

Pogorarea Duhului Sfant (FA 2,1-4)

Istorisirea incepe cu un verset care incadreaza in timp si spatiu evenimentul (v. 1) si se incheie cu afirmatiile despre efectul extraordinar pe care acesta l-a produs (v. 4). in centru acestei constructii literare apar doua versete paralele, in care se face referire la fenomenele particulare prin care evenimentul pare a se vizualiza (vv. 2-3). Naratiunea dobandeste astfel unitatea sa literara prin intermediul unei incluziuni: "erau toti impreuna la un loc"(v. 1); "s-au umplut toti de Duh Sfant"(v. 4).

Indicatia initiala, "iar cand a sosit ziua Cincizecimii", este mult mai densa ca semnificat decat cum apare la prima vedere. Ar parea ca se refera la concluderea sarbatorii Cincizecimii, insa v.15 vorbeste de "al treilea ceas din zi", orele 9 dimineata. Este probabil ca autorul sa se refere fie la implinirea unei perioade de timp, fie la plinirea unei fagaduinte.Textul paralel cel mai important care lamureste aceasta expresie ni-l ofera acelasi autor in Evanghelia sa la inceputul sectiunii despre calatoria lui lisus la Ierusalim: "Si a fost atunci cand s-au apropiat zilele inaltarii Sale."(Lc. 9,51). Atat in acest caz cat si in cel care se refera la Cincizecime, putem sa ne gandim la evenimente in care fagaduintele divine au ajuns la plinirea lor. Modul in care Iisus se refera la darul Duhului (cf. Lc. 24, 48; FA 1, 8) poate constitui o confirmare a acestei interpretari.

Participantii la eveniment sunt semnalati prin genericul "toti", care poate lasa loc la diverse interpretari. Ar putea fi vorba de cele 120 de persoane care au participat la alegerea lui Matia (FA 1,15), sau numai la Apostoli, Maria si femeile care sunt amintite in FA 1, 13-14. Aceasta ultima interpretare pare a fi cea mai verosimila daca tinem seama ca toti erau adunati in acelasi loc (FA 1, 14). "Casa"indicata ea loc de intrunire (FA 2,2) aminteste de "incaperea de sus"unde Apostolii locuiau la intoarcerea in Ierusalim (cf. FA 1,13). Trebuie tinut seama mai ales ca lisus fagaduise numai "Celor Unsprezece"Duhul (cf. Lc. 24, 49; FA 1, 5, 8)145. A fi reuniti "in acelasi loc"daca se interpreteaza in lumina textului din FA 1,14, nu indica numai o unire spatiala, ci mai mult decat atat o unire de cuget si suflet. Aceasta atitudine reflecta pe cea a poporului lui Israel inaintea legamantului de la Sinai (cf. Ex. 19, 8).

In momentul plinirii fagaduintelor divine, Apostolii, reprezentantii noului Israel, erau uniti in acelasi cuget si suflet precum vechiul Israel inainte de legamantul istoric de la Sinai. De aceea Sf. Luca anticipa in aceasta introducere un cadru teologic foarte dens.

Fenomenele care insotesc Pogorarea Duhului Sfant sunt descrise intr-un limbaj particular. Se vorbeste mai intai de un "vuiet ca de suflare de vant"care in v. 6 este numit "voce, sunet". Imaginea evoca in mod clar teofania din Ex. 19, 16 unde se vorbeste de "tunete"si "sunet puternic". Zgomotele acestea provin "din cer". In cazul de fata cerul nu reprezinta in mod nece¬sar cosmosul, ci simbolul locuintei lui Dumnezeu, de unde El vorbeste poporului sau (cf. Ex. 20, 22; Dt. 4, 36). in opera lucana el are o importanta particulara: Dumnezeu Tatal va trimite pe Duhul Sfant "din cer"(Lc. 11, 13) sau "de sus"(Lc. 24, 49), iar in FA 1, 9-11; 3, 21 "cerul"devine simbolul participarii lui Iisus preaslavit la imparatia Tatalui. Vuietul se produce "fara de veste", adica pe neasteptate intr-un mod care nu se explica. Acesta este comparat cu o "suflare de vant". Fenomenul vantului, a carui origine era misterioasa pentru cei din vechime, reprezenta adesea pentru israeliti simbolul puterii datatoare de viata, lucrarii creatoare si judecatoresti a lui Dumnezeu. Uneori vantul insoteste manifestarile lui Dumnezeu (1 Rg. 19, 11) sau vesteste judecata sa iminenta (Is. 66, 15). Prin imaginea vantului care sugereaza "puterea"si "Duhul"lui Dumnezeu autorul evidentiaza concretetea semnului primirii Acestuia. Exista un anumit paralelism intre "vuietul ca de suflare de vant"care "a umplut"toata casa si afirmatia ca toti "s-au umplut"de Duhul Sfant, care reliefeaza inca odata in plus realitatea pogorarii Duhului.

Fenomenului cu caracter auditiv, abia descris, i se adauga la v. 3 un alt fenomen cu caracter vizual. Prezenta verbului "a se arata" pe care Sf. Luca ii foloseste pentru a descrie aparitia ingerilor (cf. Lc. 1, 11; 22, 43; FA 7, 30, 35), manifestarea lui Dumnezeu (FA 7, 2), sau aratarile Domnului inviat (cf. Lc. 24, 34; FA 9, 17; 26, 16), ne spune ca ne aflam in fata manifestarii unei realitati supra¬naturale, care apare sub forma "limbilor ca de foc". Imaginea "limbilor"ne face sa ne gandim nu numai la organul vorbirii, ci mai ales la limbile in care Apostolii vor vorbi: Sf. Luca face astfel o legatura intre fenomenul manifestarii si efectele pe care acesta le produce. Comparatia cu focul ne trimite cu gandul la un context teofanic: aratarile divine sunt adesea in relatie cu imaginea focului, si in particular cu teofania de la Sinai (cf. Ex. 19, 18; 24, 17; Dt. 4, 11-12). Potrivit traditiei evanghelice, focul este asociat prezentei Duhului Sfant (cf: Lc. 3, 16). Limbile de foc sunt vazute ca fiind "impartite"si asezate pe fiecare dintre cei prezenti. Daca focul face aluzie la Duhul Sfant, atunci exista posibilitatea sa credem ca Duhul Sfant a ramas permanent peste Apostoli, dupa cum a ramas cu Iisus dupa Botez. Limbajul folosit in vv. 2-3 se vede in mod clar ca este imprumutat din narati¬unile care descriu o teofanie, dupa cum am vazut din scurta analiza. De aceea el nu poate sa descrie in mod exact ceea ce a avut loc la Cincizecime, ci incearca sa-i constientizeze pe destinatari ca Apostolii au fost investiti de prezenta dumnezeiasca intuita ca dar al Duhului.

Modalitatea de expresie se schimba in mod clar cu v. 4. Aici, prin doua fraze paralele, este enuntata experienta Cincizecimii si sunt descrise efectele pe care aceasta le-a produs. Prezenta tuturor celor care erau adunati in acelasi loc (cf. vi) este reafirmata. Se spune despre ei acum ca "s-au umplut de Duhul Sfant". Aceasta este o expresie caracteristica Sf. Luca pe care el o foloseste in descrierea personajelor profetice din naratiunile copilariei (Ioan Botezatorul: Lc. 1,15; Elisabeta: Lc. 1, 41; Zaharia: Lc. 1, 67), la inceputul activitatii lui Iisus de dupa Botez (Le. 4, 1), iar apoi este reluata nu fara importanta pentru a descrie perioada Bisericii (Petru: FA 4, 8; comunitatea crestina: FA 4, 31; Stefan: FA 6, 5; 7, 55; Pavel: FA 9, 17; 13, 9; Barnaba: FA 11, 24; ucenicii din Antiohia: FA 13, 52).

Puterea lui Dumnezeu este deci lucratoare in istoria mantuirii iar importanta acestei lucrari este evidentiata de Sf. Luca prin faptul ca el o prezinta la inceputul fiintarii Bisericii. Efectele produse de aceasta Pogorare a Duhului peste Apostoli sunt evidente prin "vorbirea lor in alte limbi". Fenomenul este interpretabil in doua maniere: poate fi vorba de o vorbire intr-un limbaj neobisnuit si de neinteles (glosolalia) sau de o vorbire in limbi straine (xenolalia). Aluziile succesive (vv. 6. 11) la cei care asculta si inteleg in limba lor ne face sa ne gandim la cea de a doua posibilitate. La sfarsit "vorbirea in limbi"este prezentata ca dar al Duhului: "dupa cum Duhul le dadea puterea sa se exprime". Este un dar care este vazut nu ca momentan ci continuu, care nu este rodul unui Duh, inteles ca putere impersonala, ci ca Persoana.

In concluzia acestei scurte lecturi a naratiunii Pogorarii Duhului Sfant, vom incerca sa facem cateva observatii cu caracter istoric si unele observatii teologice.

Privita cu ochiul istoricului critic, naratiunea Cincizecimii prezinta numai doua indicatii despre evenimente care pot fi constatate din exterior: 1) adunarea ucenicilor la Ierusalim pentru sarbatoarea Cincizecimii; 2) fenomenul vorbirii in limbi straine. Celelalte afirmatii - cu toata aparenta lor. narativa - trebuiesc evaluate, in baza genului lor literar, ca expresii ale unei interpretari de credinta precise. Ceea ce nu exclude insa ca ele nu contin indiciile unei experiente istorice.

Mult mai bogata este insa consideratia cu caracter teologic pe care naratiunea o ofera. Am vazut ca Cincizecimea iudaica devenise sarbatoarea reinnoirii legamantului si a darului Legii. Naratiunea lucana pare a fi alcatuita in baza elementelor oferite de teofania de la Sinai: Apostolii sunt adunati impreuna dupa cum poporul Israel la poalele muntelui, simbolurile teofaniei sunt asemanatoare; vuietul puternic si focul. Exista elemente suficiente pentru a afirma ca Sf. Luca a vazut darul Duhului Sfant de la Cincizecime ca pe un legamant nou. Din acest legamant ia nastere noul popor al lui Dumnezeu care nu mai este legat de legi impuse dinafara, ci de transformare interioara savarsita prin lucrarea Duhului care da nastere unei atitudini filiale noi fata de Dumnezeu.

Reactia celor prezenti la Cincizecime (FA 2, 5-13)

Istorisirii evenimentului Pogorarii Duhului Sfant ii urmeaza descrierea reactiei din partea celor care erau prezenti in timpul manifestarii acestui fenomen neasteptat. Cadrul oferit de v. 5 este cu totul schimbat. Acesta indeplineste pentru cea de a doua scena functia pe care o are v. 1 pentru prima scena.

Atentia autorului din punct de vedere local, se muta din casa, unde Apostolii erau adunati, in orasul Ierusalim. Se stie ca Ierusalimul in opera lucana are o particulara semnificatie teologica care constituie punctul culminant al evenimentului mantuitor adus de Iisus si inceputul misiunii ecclesiale: mentionarea sa intr-o pozitie emfatica in acest context nu este lipsita de importanta. In primul plan apar ca protagonisti "iudeii"care locuiesc in oras. Denumirea acestei populatii "iudei"indica pe cei care apartin poporului Israel, inclusi fiind si prozelitii, potrivit separarii lor etnice si religioase de celelalte neamuri. Potrivit viziunii lucane deci, martorii evenimentului Pogorarii Duhului Sfant sunt numai, iudeii nu si paganii. Ei sunt calificati ca fiind "religiosi"la fel ca Simeon (Lc. 2, 25), Anania (FA 22, 12) si cei care l-au ingropat pe Stefan (FA 8, 2), pentru ca erau observanti ai legii. Este surprinzatoare afirmatia apartenentei lor "din toate neamurile care sunt sub cer". Desi sunt numai rezidenti in Ierusalim si provin din neamurile pagane ei sunt considerati ca facand parte din poporul Israel. Prin aceasta aluzie la toate neamurile care sunt sub cer, Sf. Luca introduce o nota clara de universalism care va fi exemplificata prin lista popoarelor din vv. 9-11 a. Cu o extraordinara abilitate, autorul contureaza deja un cadru semnificativ: acesti iudei religiosi prezenti la Cincizecime, care provin din fiecare neam de sub cer, constituie in intentia naratorului puntea de legatura dintre Ierusalim si lumea intreaga, ei sunt in anticipo destinatarii acelei evanghelii care trebuie sa se extinda pana la marginile pamantului (cf FA 1,8).

Versetul 6, pare sa reia imaginea din v. 2 referindu-se la "vuiet"si refolosind deci limbajul teofanic. Este vuietul cel care a produs adunarea multimilor. Numai in aparenta pare a fi vorba de o descriere, insa datele raman foarte vagi: vuietul de fapt, constituie elementul simbolic, iar locul in care multimea s-a adunat este neprecizat. Chiar si motivul tulburarii din cauza faptului ca fiecare ar fi auzit Apostolii vorbind in propria limba, ramane dificil de imaginat. In v. 4, fusese prezentata o "vorbire"in alte limbi, in timp ce aici este subliniata o "auzire"in propria limba. Toate aceste elemente lasa sa se inteleaga ca autorul nu este interesat de descrierea unor evenimente, ci sa creeze o legatura esentiala cu ceea ce precede si ceea ce urmeaza.

Reactia celor prezenti este redata in v. 7, prin cateva verbe semnificative: a fi uimiti, iesiti din fire, o atitudine tipica in fata descoperirii slavei dumnezeiesti; uimirea si minunarea celor prezenti constituie potrivit Sf. Luca, raspunsul carac-teristic al multimilor inaintea minunilor savarsite de Iisus (cf Le 8, 25; 9, 43; 11, 14) si a semnelor extraordinare implinite de Apostoli (cf FA 3, 12). Extazul celor prezenti se lamureste prin cele doua intrebari care urmeaza. Prima este retorica si are nevoie de un raspuns: "Nu sunt oare gdlileeni toti acestia care vorbesc?". Este greu de crezut cum ascultatorii, care auzeau vorbindu-se in propria limba, ar fi putut sa-si dea seama ca Apostolii erau galileeni. Tinand prezenta denumirea de "galileeni"in Lc 22, 59; si FA 1, 11, trebuie sa deducem ca intrebarea este folosita de autor pentru a lasa sa se inteleaga ca oamenii, care au facut experienta acestui fenomen extraordinar, sunt legati de Iisus Galileanul. Cea de a doua intrebare care exprima reactia multimii (v. 8), recheama v. 6 si adauga la acesta numai precizarea ca limba, in care cei prezenti aud vorbindu-se, este limba lor nativa. Tonul, mai degraba vag, al versetelor 6 si 8 ar putea lasa impresia de a se crede ca fenomenul extraordinar al Cincizecimii ar fi putut consta intr-un fenomen cu caracter "audi¬tiv", intr-un contrast clar cu afirmatia din v.4, unde este vorba de "vorbirea in alte limbi". Versetul llb, care prin terminologia sa se uneste in mod clar la vv 6. 8., inlatura in mod definitiv echivocul: cei prezenti ii aud pe Apostoli "vorbind fiecare in limba sa". Iar in cele din urma suntem incunostintati despre ce vorbeau. Autorul condenseaza subiectul acestei vorbiri.intr-o expresie globala: este vorba de "maretiile lui Dumnezeu". Este posibil ca Sf. Luca, avand in vedere pe cititorul cartii, sa se gandeasca la opera plinita de Dumnezeu prin Iisus Hristos, care culmineaza cu invierea, dupa cum ne este dat de inteles din cuvantarea lui Petru care urmeaza evenimentului Cincizecimii.

In centrul acestor afirmatii insistente despre uimirea multimilor in urma vorbirii extraordinare a Apostolilor, sta asa-zisa "lista a popoarelor". Ea ar putea fi scoasa din context fara ca acesta sa piarda din coerenta sa logica: aceasta constituie semnul ca autorul a inclus-o aproape in mod artificial in cadrul compozitiei cu un scop precis teologic. La o privire atenta, lista se descopera a fi alcatuita cu multa grija din punct de vedere literar. Este surprinzator insa faptul ca ea nu este reprezentativa intru-totul pentru lumea cunoscuta atunci si ca nu are o logica precisa din punct de vedere geografic. O anumita perplexitate se naste din faptul ca este amintita "Iudeia"langa Capadocia, dupa cum sunt mentionate intr-o astfel de lista "Iudei si prozeliti": cu toata probabilitatea aceasta a fost inclusa de autor intr-o lista deja codificata. in complexitatea ei aceasta lista se aseamana cu alte liste sau cataloage care se intalnesc la scriitorii din vechime si pe care Sf. Luca si-a asumat-o de undeva si a introdus-o in textul sau. Aceasta includere, potrivit perspectivei autorului, trebuia sa-1 faca pe cititor sa inteleaga ca "toate neamurile care sunt sub cer"(cf v. 5) erau intr-adevar reprezentate printre iudeii care alcatuiau auditoriul de la Cincizecime. Nu avea importanta daca lista era incompleta. Sfantului Luca i-a fost de ajuns sa fie mentionat cate un popor mai indepartat si mai putin semnificativ pentru a oferi senzatia ca lumea intreaga era prezenta acolo, la Ierusalim, si care sa dea marturie in mod simbolic despre venirea Duhului Sfant si despre ascultatorii Cuvantului lui Dumnezeu.

La incheierea scenei, vv. 12-13, reproduc reactia uimita a multimilor in fata consecintelor acestui eveniment. Ele nu au rolul insa de a constitui o reduplicare a vv. 7-8. Importanta lor este aceea de a introduce mai indeaproape interventia Sf. Petru si cuvantarea sa. Sfantul Luca subliniaza inainte de toate atitudinea participarii totale a celor prezenti: ei erau "uimiti si se minunau"in starea lor de perplexitate pentru ca nu puteau sa se lamureasca si sa afle un raspuns potrivit fenomenului la care asistau. intrebarea urmatoare: "Ce vrea sa insemne aceasta?", nu este retorica (precum cea din v. 7,) ci este intr-adevar in cautarea unui sens iluminant. Potrivit formularii ei, se aseamana foarte mult cu reactia atenienilor in fata propovaduirii Sf. Pavel (cf. FA 17, 20) si cu alte expresii din opera lucana (cf. Lc. 15, 26; 18, 36; FA 5, 24). Aceasta atitudine intrebatoare si cautatoare de sens care pare a fi proprie participarii totale a celor prezenti, Luca o delimiteaza (v. 13). Exista unii care reactioneaza batjocorindu-i pe Apostoli, dupa cum vor face unii dintre atenieni dupa vestirea invierii de catre Pavel (cf. FA 17, 32). Acestia au deja raspunsul gata la fenomenul la care asista: "suntplini de must", adica beti. Analogia dintre lucrarea Duhului, entuziasmul care-i urmeaza si betie se intalneste adesea (cf. Ef. 5, 18; dar si in alti autori profani din vechime). Explicatia pe care Sf. Luca o atribuie acestui grup de zeflemitori a sugerat unor exegeti sa sustina ca fenomenul de la Cincizecime ar fi constat intr-o glosolalie (o vorbire extatica incomprehensibila) ,la care - potrivit marturiei pauline insesi din 1 Cor. 14, 23, - putea sa se preteze la aprecieri denigratoare din partea celor neinitiati.

Am vazut insa cum marturia constanta a textului se refera Ia fenomenul xenolaliei (vorbirii in limbi straine). Explicatia cea mai credibila a acestei experiente de deriziune apartine Sf. Luca care vrea sa arate ca Biserica primara era adesea supusa unor astfel de batjocuri din cauza extraordinarului mesaj pe care-l vestea (Le. 24, 11; FA 17, 32; 26, 24; cf. 2 Cor. 5, 13). In orice caz aceasta interpretare gresita a Cincizecimii ii ofera posibilitatea autorului sa introduca imediat cuvantarea lui Petru. Acesta - dupa cum se intampla in mod obisnuit in cuvantarile misionare din Fapte - isi incepe argumentatia sa pornind de la interpretarea gresita a ascultatorilor (FA 2, 15), oferind in cele din urma adevarata explicatie motivata de citarea Scripturii, in cazul de fata bazandu-se pe Ioil 3, 1-5.

Scurta analiza a textului ne permite acum cateva concluzii cu caracter istoric si teologic.

Forma literara folosita in textul din FA 2, 5-13, face dificila daca nu chiar imposibila posibilitatea de a scoate din text informatii mai detaliate legate de evenimentele singulare care au insotit experienta Cincizecimii. Marea parte a reactiilor descrise de Luca se aseamana mult, potrivit modului de expresie si reprezentare, caracteristicilor "coruri concluzive"cu care autorul a redat istorisirea minunilor savarsite de Iisus in cea de a treia Evanghelie. In ceea ce priveste prima scena (vv. 1-4), unicul element nou care ar putea fi interesant din punct de vedere istoric il constituie faptul ca multi iudei in Ierusalim au fost martorii experientei pe care Apostolii au facut-o la Cincizecime.

Din punct de vedere teologic textul prezinta o densitate particulara. Sublinierea prezentei iudeilor "din toate neamurile care sunt sub cer"(v. 5) si ilustrativa "lista a popoarelor"vor sa arate ca Biserica, deja de la nasterea ei este deschisa universalitatii. Instructiunile pe care Iisus le daduse cu privire la extinderea evangheliei (cf. Le. 24, 47; FA 1, 8) si succesivele impliniri misionare ale Bisericii potrivit Faptelor sunt deja anticipate de evenimentul Cincizecimii. Accentul pus pe vorbirea in alte limbi, ca dar al Duhului, prezent deja in v.4 si care este reafirmat cu insistenta in v. 11, lasa sa se inteleaga ca Biserica la Cincizecime a primit puterea si capacitatea de a vesti "maretiile lui Dumnezeu"in toate limbile oamenilor. Prin puterea Duhului deci propovaduirea misionara este abilitata sa faca prezenta sa actualizeze si sa imprime toate culturile umanitatii, ale caror limbi constituie expresia cea mai densa si semnificativa.

Tablele Legii celei Vechi fusesera scrise de insusi degetul lui Dumnezeu (Ex. 31,18): acum este Duhul Sfant (Lc. 11, 20). Acum Noul Sanctuar este Iisus Hristos, deschis tuturor neamurilor, Legea Noua este Duhul Sfant care da marturie despre Iisus pentru toate popoarele. Semnul limbilor profeteste universalitatea marturiei.

Apostolii si toti ucenicii vorbeau limba altor popoare, anuntau in acele limbi maretiile lui Dumnezeu . Parintii Biserici si multi exegeti moderni au vazut si vad in aceasta minune reversul imprastierii de la Babei (Gn. 11, 1-9). Acum prin Pogorarea Duhului Sfant se deschide o noua era care va fi dominata de prezenta particulara a Duhului in lume si de noile lucrari care le implineste. Aceasta nu inseamna ca Duhul n-ar fi fost lucrator in istoria mantuirii, o istorie care este cea a maretiilor lui Dumnezeu. Toate aceste maretii ale lucrarii lui Dumnezeu pun in evidenta ca aceasta istorie sfanta, inceputa in Vechiul Testament , desavarsita in Hristos continua sa se desfasoare prin Biserica. Faptele Apostolilor ne amintesc ca era deja lucrator in Vechiul Testament si ca a vorbit prin gura profetilor; aceasta realitate este evidentiata de doua ori cand este amintit David (FA 1,16; 4,25). Insa Duhul era lucrator si in Noul Testament: Sf. Luca, in particular, mentioneaza foarte des lucrarea Duhului Sfant in viata lui Iisus: Faptele amintesc un aspect al acestei lucrari a Duhului: este El Cel care-L asista pe Iisus in alegerea Apostolilor (FA 1,2). Este evident ca intreaga istorie a mantuirii este rodul lucrarii celor trei Persoane si ca Duhul lucreaza dintr-unceput. Pogorarea Duhului Sfant nu precede venirea lui Mesia ci, dimpotriva, este o consecinta a acestei veniri. Aceasta nu este o simpla diferenta de detaliu, ci o particularitate care tine de natura tainei crestine. Pentru Noul Testament, inaltarea de-a dreapta lui Dumnezeu a naturii umane, pe care Cuvantul a unit-o in Sine si care a devenit natura proprie a lui Hristos - adica indumnezeirea firii omenesti - aceasta realitate constituie conditia Pogorarii Duhului Sfant, care are drept scop sa extinda la toti oamenii cea ce s-a savarsit mai intai in Hristos. Este ceea ce expune Sfantul Petru: "Dumnezeu L-a inviat pe Acest Iisus, Caruia noi toti ii suntem martori. Deci, inaltandu-Se de-a dreapta lui Dumnezeu si primind de la Tatal fagaduinta Duhului Sfant, El L-a revarsat pe Acesta asa cum vedeti voi si auziti acum"(FA 2, 32-33). Aceeasi invatatura o regasim in Ioan: el comenteaza cuvintele Scripturii citate de Iisus: "Rauri de apa vie vor curge din inima lui. Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred intr -Insul. Ca Duhul inca nu era dat, pentru ca Iisus inca nu fusese preamarit"(In. 7, 38-39). La fel insemnatatea cuvintelor lui Iisus: "Ca daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi; iar daca Ma voi duce, il voi trimite la voi"(In. 16, 7).

Aceasta revarsare eshatologica a Duhului, vestita de profeti, fagaduita de Iisus ca urmare a invierii si inaltarii Sale irupe in ziua in care Apostoli s-au adunat in momentul sarbatorii ebraice a Cincizecimii: "Si au fost umpluti de Duh Sfant totisi au inceput sa graiasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai"(FA 2,4). Trebuie notata expresia "au fost umpluti de Duh Sfant": care se intalneste de mai multe ori in Fapte (4, 8 si 31; 6,5 si 8; 7, 55, etc.) evidentiind plinatatea darului Duhului, facut de umanitatea indumnezeita a lui Hristos Bisericii, Mireasa Sa. Acest dar are drept scop izvorarea unei vieti noi in randul crestinilor si in sanul umanitatii; viata dupa Duh. Insa lucrarea principala a Duhului este aceia de a transmite puterea dumnezeiasca celor pe care Hristos, in timpul activitatii pamantesti i-a ales drept vase comunicante pentru a transmite umanitatii intregi ceea ce El a savarsit odata pentru totdeauna. Aceste vase alese sunt apostolii: Duhul Sfant lucreaza prin ei. Ceea ce le-a daruit Apostolilor la Cincizecime n-a fost mai cu seama o sfintenie personala cat mai ales puterea Duhului pentru a putea duce la implinire lucrarea misionara. Iar acest dar este total pentru ca este dumnezeiesc. Dupa cum am amintit, Sf. Luca accentueaza in mod particular acest aspect al lucrarii Duhului: opera sa este o istorie a lucrarii Duhului Sfant implinita cu ajutorul Apostolilor. Epistolele pauline insista in mod particular asupra finalitatii acestei lucrari: sfintenia personala.

Puterea Duhului daruita Apostolilor la Cincizecime n-a fost numai un botez ci a constituit o adevarata consacrare a lor constituindu-i slujitori ai Evangheliei.

in timpul activitatii pamantesti a lui Hristos, accesul oamenilor la puterea Duhului Sfant se savarsea numai prin Hristos si in Hristos. Dupa pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime insa relatia cu Hristos are loc numai prin Duhul si intru Duhul Sfant. In timpul propovaduirii Evangheliei, Hristos era prezent in mod vizibil, era inaintea ucenicilor. Inaltarea la ceruri a inlaturat aceasta vizibilitate concreta: "lumea nu Ma va mai vedea"iar aceasta plecare a Domnului este reala. Insa Pogorarea Duhului Sfant a restituit lumii prezenta interiorizata a lui Hristos si-L descopera acum nu inaintea ci inlauntru ucenicilor: " Voi veni la voi, cu voi fi-voi pana la sfarsitul lumii", prezenta Domnului este reala ca si plecarea Sa. "In ziua aceea (ziua Pogorarii Duhului Sfant) veti cunoaste ca Eu sunt cu voi". Aceasta interiorizare are loc tocmai prin lucrarea Duhului Sfant dupa cum marturiseste si Sfantul Pavel: "Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre prin Duhul cel Sfant Care ni s-a dat"(Rm. 5,5). Prin puterea Duhului noi strigam Avva! si rostim numele lui Iisus.

Revarsarea Duhului Sfant descrisa in FA 2, 1-13, nu este singulara in cartea Faptelor. Sfantul Luca descrie si alte pogorari ale Duhului Sfant asemanatoare telei din Ierusalim la sarbatoarea Cincizecimii cum ar fi pogorarea Duhului peste Corneliu si casa sa ( cf. FA 10, 44-48; 11, 15-18), descrisa in termeni asemanatori celei deja analizate. Autorul Faptelor prezinta daruirea Duhului Sfant si altor persoane cum ar fi sa.maritenii convertiti si ucenicii din Efes ( cf. FA 8, 14-18; 19, 1-7). Exista apoi aproape o noua Cincizecime a comunitatii rugatoare, dupa eliberarea din inchisoare a Sf. Petru si Ioan (cf. FA 4, 29-31).

Constantin Preda

 

 

.