Plagile Egiptului sau lupta dintre cele doua religii

Plagile Egiptului sau lupta dintre cele doua religii Mareste imaginea.

Pentru multi momentul prezentei poporului evreu in Egipt si personalitatea lui Moise a insemnat un motiv de indoiala si puneri sub semnul intrebarii a multor dintre evenimentele care nu se puteau examina logic. Momentul „Egipt” a fost pentru poporul evreu intradevar unic, deoarece acum apare acea cristalizare etnica a acestui neam, care va fi purtatorul revelatiei autentice, transmisa si intretinuta prin patriarhi si prin profeti. Multi deci nu accepta aceasta parte biblica, deoarece o considera ca este prea plina de miracole, deci nu poate fi explicata rational. Evident ca au fost unii care au incercat sa o prezinte rational, considerand ca stiinta poate da explicatii la toate acele miracole din perioada lui Moise.

Noi am dori mai degraba sa facem o prezentare a situatiei din perspectiva teologului care isi propune o teologie comparata a acestor momente istorico-biblice.

Patriarhul Iacov revine cu familia sa, destul de numeroasa, dupa ce ani buni statuse in Mesopotamia, in partile Haranului la Laban, „fiul lui Batuel Arameul si fratele Rebecai, mama lui Iacob si a lui Esau” (Facere 29,1) se reintoarce in partile Canaanului, cu teama de a nu fi ucis de fratele sau Esau, pe care il pacalise si ii luase binecuvantarea parinteasca si dreptul de intai nascut. Perioada de seceta care a urmat l-a determinat sa se orienteze spre Egipt, care la acea vreme era granarul acelor zone, de vreme ce Nilul „darul zeilor”, cum il numise Herodot, oferea prin revarsarile sale aducatoare de mal fertil nu mai putin de trei productii de grau pe an. Sansa lor a fost ca Iosif, penultimul copil al lui Iacob, fusese vandut unor moabiti, care l-au revandut apoi in Egipt, dar, cu ajutor divin reusise sa intre in gratiile faraonului, deoarece fusese singurul care reusise sa ii descifreze mesajul celor doua vise ale regelui (cele cu 7 vaci, respectiv cu 7 spice grase si tot atatea slabe).

Probabil ca aceasta sansa s-a datorat ca in acea perioada Egiptul era condus de hicsosi, care erau de neam semit si nu hamit, cum erau de fapt egipteni. Era o mare sansa pentru evrei deoarece acesti noi stapani provenea din partile Palestienei, deci erau oarecum inruditi si deci apropiati intre ei. Isi stabilesc capitala la Avaris, undeva in delta Nilului, pentru a le fi mai aproape distanta spre Palestina. Ei au format dinastiile a XV-a lu a XVI-a, domnind peste 100 de ani, imprumutand formele de viata ale regalitatii izvoarele Nilului, la Theba, de unde vor organiza o contracarare a imperiului hicsos, care va fi scos din tara abia dupa o suta de ani.

Conditiile de viata de aici erau prielnice unei bune convietuiri. Cu siguranta ca si aerul era mai umed si mai prielnic pentru vietuire, spre deosebire de partile Egiptului de sus, care se invecina cu Sahara si era permanent amenintat de furtunile de nisip. Iosif devine astfel vizir, am spune in termenii de astazi, un fel de prim-ministru, reprezentand a doua pozitie in stat dupa faraon, fiind reprezentantul suprem al administratiei egiptene. El avea datoria sa asigure populatiei necesarul de alimente, ceea ce insemna stabilitatea sociala. Prin el, in pamantul Egiptului au intrat cele 66 de suflete (Facere 46, 26), pe care faraon le-a trimis in pamantul Gosen sa pasca turmele de vite. Gosenul era cea mai propice parte a Egiptului, deoarece asigura verdeata, umbra si mai ales hrana din belsug. Pastoritul vitelor era o indeletnicire deloc grea, care dadea sansa de a avea hrana animala permanenta. In acest tinut, evreii vor reusi sa devina din 66 de persoane un adevarat popor, puternic si destul de autonom in manifestarile lui.

Sansa lor a fost deci tinutul Gosen si faptul ca prin „meseria” de pastori ai vitelor lui faraon, ei aveau un statut privilegiat. Acest lucru nu a trecut neoservat de catre egipteanul de rand, inducand un sentiment general de invidie si ura fata de acest popor. Sansa de razbunare fata de poporul evreu, a fost recucerirea Egiptului de catre administratia autohtona, retrasa la Theba. Kamose a fost faraonul care a reusit sa ii scoata in tara pe hicsosi, fara insa sa cucereasca Avarisul. Urmasul lui, Ahmose, cucereste si acest ultim bastion de rezistenta a hicsosilor si reintroduce in tot Egiptul conducerea autohtona si revenirea la vechile culte egiptene.

Pentru vechii colaboratori ai hicsosilor vor veni zile grele: din privilegiati vor ajunge sclavi, pusi la lucru, la zidirea unor edificii somptuoase, asa cum faceau toti egiptenii de rand prin muncile voluntare. Cetatile On, Heliopolis, Pitom si altele sunt constructii in care evreiii au fost direct implicati.

Moise este sansa poporului evreu, prin viclesugul mamei sale, care a mers pe mana generozitatii si milei fiicei faraonului, luand pruncul din apa si dandu-i educatia necesara, care il vor propulsa pe scena publica a societatii egiptene. Moise nu a invatat monoteismul de la Akhenaton, asa cum pledeaza Sigmund Freud, ci el il avea in sange de la mama sa, evreica de neam, din semintia lui Levi (Iesire 2,1).

Evreii isi pastrau cu strasnicie credinta lor, constienti de faptul ca numai aceasta ii va ajuta sa nu isi piarda identitatea lor etnica. Fiecare parinte avea deci menirea sa devina preotul familiei sale si in acelasi dascalul prin excelenta. Era vorba despre un fel de profetism al familiei, prin care fiecare trebuia sa tina foarte bine minte toate acele date ale revelatiei care erau transmise prin oamenii placuti de Dumnezeu.

Apoi se stie despre Moise, ca dupa ce a plecat in pustia Madian, fugind „de fata lui faraon” (Iesire 2, 5), a avut revelatia rugului aprins de la muntele Horeb (Iesire cap.3), la Marea Rosie, pe muntele Sinai si probabil si in alte locuri, care nu au fost redate in cartea Iesirii. Oricum se stie ca Moise vorbea cu Cel ce este la cortul adunarii, transmitandu-i elementele revelationale, care au fost apoi predate poporului evreu. Nu reiese din nici un text biblic vreo tangenta doctrinara cu lumea egipteana.

O alta teza de asemenea socanta dar fara sustinere, este lucrarea lui Ahmed Osman, Moise, faraonul Egiptului, in care Moise nu ar fi fost altcineva decat celebrul faraon Akhenaton (1379 - 1362 i.Hr.), autorul reformei monoteiste din Egipt. Teza ar duce la ideea ca monoteismul iudaic nu ar fi altceva decat un imprumut din doctrinele egiptene. Daca ar fi asa atunci ar trebui sa vedem o cat de cata relatie intre ideea de Divin, din doctrina iudaica, cu cultul soarelui, care era ideea centrala in religia egipteana. Ori nu vedem nici o similitudine intre cele Iahve si soarele Ra. Ba chiar mai mult, in momentul in care, poporul, care il astepta pe Moise la poalele muntelui Sinai, este momit de cultul lui Apis si de preotia de tip egiptean a lui Core, Datan si Abiron (Iesire cap. 23), se naste o reactie foarte dura din partea celor care nu dorea nici un sincretism intre cele doua credinte.

In ceea ce priveste confruntarea dintre Moise si faraon, putem vorbi despre confruntarea dintre cele doua religii. Faraon si cu el toti egiptenii erau marcati de elementele unei religiozitati in cale magicul era foarte pregnant. Visele se talcuiau, stelele erau urmarite si interpretate, animalele jertfite erau examinate. Se stie ca dupa asirieni, egiptenii erau cei mai mari astrologi ai lumii vechi. Piramidele stau marturie prin pozitionarea lor ca egiptenii aveau un comportament marcat de magic si astrologic. Ori Moise intra in aceasta confruntare pornind tocmai de la aceasta prezenta magica. Primul lucru pe care il face in fata lui faraon, este sa ii demonstreze acestuia ca poseda o magie mult mai mare decat cea a magicienilor pe care ii avea zilnic langa el. „Confruntarea toiegelor” este un semn ca religia care se prezinta in fata lui faraon, depaseste sfera magicului egiptean. Este mult mai mult. Toiagul lui faraon, prefacut in sarpe inghite, ca un mesaj prompt, toiegele magilor.

Cererea lui Moise este un mesaj, care il inspaimanta pe faraon: „Asa graieste Domnul Dumnezeul lui Israel – da-i drumul poporului Meu, ca sa Ma praznuiasca in pustie” (Iesire 4, 1). Se expune aici un alt Dumnezeu, o alta teologie, decat „teologiile” care existau in marile centre egiptene. Teama lui faraon pleca de la faptul ca noua religie care i se prezenta prin Moise, nu mai punea in centru ei soarele Ra, ca entitate divina si nici pe faraon ca pe fiul lui Ra, cu alte cuvinte se iesea din acea centralizare pe care si-o dorea regele Egiptului si pe care pana atunci o realizase. Toate disjunctiile teologice dintre marile centre egiptene, care puneau accentul, fie pe Ra, fie pe Amon, fie pe Ptah, Osiris, Horus sau Aton, raman centrate pe aceeasi entitate divina: soarele, cu mici deosebiri. Toate insa vedeau in faraon, fiul soarelui, care trebuia cinstit si respectat. Evreii insa nu prezentau o astfel de entitate solara: „Cel ce este” era altceva decat teologiile autohtone.

Acest To Ων implica un cult monoteist si nu politeist sau henoteist. El vorbea despre un popor ales, ceea ce contrazicea parerile egiptenilor despre electiunea lor divina, care ii facea sa se creada urmasii soarelui. Acest Dumnezeu nu avea nevoie de „fii” pamantesti, in persoana regelui, ci El ii considera pe toti oamenii fiii Sai, prin creatie directa.

Faraon pentru a crea confuzie in sanul poporului evreu, care probabil isi alterase credinta prin influientele autohtone, face o diversiune: ii impileaza si mai mult, ne mai dandu-le paie pentru producerea caramizilor, ci trimitandu-i pe ei sa caute paie, ceea ce era mult mai greu, deoarece norma trebuia indeplinita. Se preconiza ca poporul va da vina pe Moise si il va linsa, ucigandu-l sau alungandu-l din sanul sau. Moise insa retrezise in mintea si inima poporului credinta in adevaratul Dumnezeu, care nu se poate confunda cu nici o divinitate din pamantul egiptenilor, chiar daca si ei vorbesc despre inviere si despre judecarea sufletului celui decedat.

In confruntarea dintre Moise si faraon apare la un moment dat un lucru deosebit: Dumnezeu ii spune lui Moise ca va fi un echivalent a lui faraon in aceasta disputa, adica il va face un „dumnezeu”, asa cum se credea si faraon. Incepe asadar o lupta de care pe care, fiecare credinta incercand sa isi dovedeasca autenticitatea. Religia lui faraon a tinut cu „minunea” doar la prima etapa, cea a toiegelor, dar si aceasta se dovedise a fi simpla magie, un fel de sketch pe care il stiau vajitorii de pe langa faraon. Probabil de aceea si Moise apeleaza la aceasta prefacere (toiagul prefacut in sarpe) pentru a demonstra precaritatea acestui truc, cu care magii egipteni il uimeau zilnic pe rege. Trucurile lor sunt „dezmembrate” de minunea pe care Moise o face cu ajutorul divin.

Urmatoarea etapa este cea a plagilor sau a pedepselor divine asupra Egiptului. Prima plaga este „apa Nilului prefacuta in sange” (Iesire 7, 19 – 22). Era deja un atac la una dintre zeitatile cele mai dragi egiptenilor, Nilul, care era zeificat sub numele de Hapi. Revarsarea lui anuala era cunoscuta sub numele de „venirea lui Hapi”, un prilej de mare bucurie pentru un popor permanent amenintat cu seceta si cu furtunile sahariene. Nilul era simbolul vietii la egipteni, deoarece mancarea si apa proveneau din acest fluviu, ceea ce reprezenta cu adevarat un dar divin. Ori, un atac la adresa acestui fluviu era cu siguranta un atac la viata oamenilor din acele parti. Se spune in cartea Facerii ca nu numai raul, ci si lacurile si baltile au fost infestate de sange (Fac.7, 19-23). Este drept ca si magii lui faraon ar fi facut un gest similar, insa nu era sange, ci probabil o colorare a apei, fara insa a avea consecintele dezastruoase pe care le crease Moise. Minunea lui Moise, plaga sangelui, a tinut 7 zile, timp in care tot pestele din apa a murit.

Lovitura data Nilului, lui Hapi, era deci un atac la adresa unei divinitati atat de populare si de vitale din panteonul egiptean. Urmatoarea plaga, este indreptata tot spre o latura divina din religia egipteana: invazia broastelor. La egipteni, faptul ca exista delta Nilului si deci multe lacuri, erau si multe broaste. Broasca (qrr) era simbolul fertilitatii la acest popor, deoarece se stie ca ea depune multe oua, din care ies sumedenii de mormoloci, care apoi se transforma in broaste. Zeita Heqet, cea cu cap de broasca, era considerata protectoarea nasterii. Ori un atac la adresa acestui animal sacru era un atac la adresa nasterii la egipteni. Invazia se pare ca ar fi fost nu cu acele broaste sacre ale Nilului, ci cu broaste raioase, care sunt mai degraba un exponent al otravii si al mortii. Este deci un alt afront adus religiei egiptene de catre exponentul religiei iahviste, care se consolidase si mai mult in constiinta lui Moise la „momentul Horeb”.

Se stie ca la nasterea unui prunc, egiptenii puneau pe burta mamei un fel de foarfece, care simboliza qrr, adica broasca, lucru care evidentiaza valoarea acestui animal pentru viata si fertilitatea poporului egiptean.

Plaga tantarilor si a taunilor sunt un atac al credintei iahviste impotriva unui alt animal considerat sacru: vaca sau taurul. In momentul in care acea mana de evrei, care au venit cu Iacob in Egipt (cel care devenise mare vizir la curtea lui faraon), s-au prezentat in fata regelui, ca un semn de recompensa, acesta ii trimite sa pasca turmele sale in tinutul Gosen. Gosenul era un loc plin de vegetatie, cel mai bun si mai fertil din tara respectiva, undeva in apropierea deltei Nilului. Aici faraon isi avea vitele sale, considerate un omagiu adus zeitatilor, care aveau vaca drept un simbol totemic. Cunoscuta sub numele de mnmnt, vaca erau simbolul zeitelor Hathor, Isis, Nut si Bat, care erau redate cub chipul unei vite. Hathor era una dintre zeitatile cele mai indragite de egipteni, ea fiind considerata a fi zeita dragostei, a muzicii si a frumusetii, fiind si o protectoare a tuturor femeilor si a maternitatii. Era deci considerata si mama lui faraon, iar in redarea plastica, vaca il alapta pe faraon in vremea cat era copil.

Ca animal totemic al zeitei Isis, se credea ca aceasta era mama lui Osiris-taur, a lui Apis, care devenise foarte popular in egipt. In momentul in care evreii asteptau revenirea de pe muntele Sinai a lui Moise, la un moment dat au crezut ca el a murit. Si atunci, fara a astepta sa se implineasca cele 40 de zile, ei i-au cerut lui Aaron sa le faca un vitel, pe zeul Apis, simbolul lui Osiris, pentru a avea un dumnezeu, la care sa se inchine (Iesire cap. 32). Era asa de puternica aceasta reprezentare a zeului Osiris in subconstientul colectiv al populatiilor din partile Egiptului, incat chiar si poporul evreu se contaminase de aceasta divinitate. Apoi se stie ca Apis era redat cu soarele tinut intre coarne, fiind un fel de sinteza a ceea ce reprezenta mai esential in mitologia egipteana. Atat de puternica a fost aceasta adorare, incat in momentul in care romanii, condusi de Augustus, au castigat lupta impotriva lui Marcus Antonius de la Actium (2 sept. 31 iHr.) si au invadat Egiptul, au dus cu ei la Roma cultul lui Apis, care prin sincretism a devenit Serapis.

Despre Nut se stie ca era zeita cerului si facea pereche cu Qeb, zeul pamantului, in teologia de la Heliopolis. Nut era redata ca o vaca, al carui corp era plin de stele, simbol al cerului instelat. Sa revenim la tinutul Gosen. Faraon avea aici zeci de mii de vaci, care trebuiau ingrijite. Activitatea aceasta era fireste mult mai usoara decat cea a zidirii de piramide sau de patule pentru granele lui faraon. Era un fel de munca onorifica, de cinste, deoarece in Gosen, vremea era foarte propice vietuirii, fara prea multe furtuni de nisip, cu apa si umbra si cu multa iarba. Aici in tinutul Gosen, poporul evreu se dezvolta demografic, de la o cifra de 65-70 de membrii la un adevarat popor, de temut pentru egipteni.

Sansa evreilor in Gosen a fost faptul ca atunci cand evreii au venit in aceste tinuturi, la conducerea tarii ajunsesera prin invazie hicsosii, care erau de neam semit si deci un fel de verisori ai evreilor. Insa dupa alungarea lor din tara si revenirea la putere a dinastiilor autohtone, binele evreilor s-a schimbat in rau. Devenisera un popor numeros, insa fusesera pusi la construirea de piramide si hambare sau silozuri pentru granele lui faraon.

Moise loveste in vitele lui faraon, considerate animale sacre, trimitandu-le tauni si tantari. Mai ales tantari erau si sunt insectele purtatoare de boli, ceea ce ducea si la decimarea acelor turme, foarte frumoase. Era deci un afront adus zeitatilor protectoare, care aveau vita ca animal reprezentativ, ca simbol religios sau ca totem, precum si o lovitura data curtii lui faraon, care se alimenta din laptele acestor turme.

Ca o finalizare a acestor doua plagi a aparut si moartea vitelor, cea de a patra pedeapsa adusa de Dumnezeu prin Moise. Probabil asa cum am spus, tantarii au adus boli iar ele s-au incuba in aceste animale, ucigandu-le la scurt timp. Minunea consta in faptul ca dintre vitele evreilor nu a murit nici una (Iesire 9, 6).

A sasea pedeapsa a fost adusa de data aceasta sanatatii populatiei, deoarece s-a pornit, din porunca divina, o molima, incat tot poporul s-a umplut de rani si bube. Se stie ca egiptenii erau un popor foarte atent la igiena. Nici nu se putea altfel, de vreme ce acolo caldurile sunt insuportabile, iar mizeria poate duce foarte repede la molime. Se stie ca si atunci cand ei erau la lucru, se protejau de caldura prin farduri si peruci. Intreaga lor religie le vorbeste despre necesitatea de a avea un trup sanatos. Faraon era exponentul acestei sanatati si garantul ei. Daca faraon era bolnav, aceasta boala se repercuta asupra intregului popor. De aceea, nu se accepta ca acesta sa fie bolnav.

Sarbatoarea Sed, care se tinea dupa 30 de ani de domnie a faraonului, avea un caracter magic: de a oferi pe mai departe sansa unei sanatati de fier regelui, deoarece orice suferinta a lui s-ar fi reverberat empatetic asupra poporului. Un rege bolnav putea fi linsat de popor, care nu isi dorea o astfel de calamitate.

Ori in acest caz, calamitatea care se abatuse (rani si bube), il punea pe rege intr-o stare total nefavorabila: aceea de a fi facut responsabil de boala poporului, ceea ce ducea la o revolta impotriva tronului regal. Grindina, impreuna cu lacustele (Iesire cap.9-10) sunt un atac la hrana poporului. Ne aducem aminte de teama lui faraon, atunci cand a visat despre cele sapte vaci si spice grase care au fost mancate de sapte vaci si spice slabe si uscate. Era teama nu numai de o foamete, dar si de o revolta a populatiei, deoarece poporul il considera pe faraon ca un exponent al lui Ra (fiul lui), insa in cazuri de boala sau de foamete il faceau responsabil pe rege de pedeapsa zeilor si il detronau. De aceea, au existat peste 30 de dinastii egiptene. Egiptenii credeau ca daca recolta este distrusa de insecte sau grindina, este de fapt o pedeapsa a zeilor pentru raul din tara. Deci raul trebuia pedepsit.

Urmeaza plaga a noua: intunerecul. Pentru egipteni, ca de altfel pentru toate popoarele antice, o eclipsa era un semn rau. Se credea ca sarpele Apophis ar fi putut sa inghita soarele si deci toata viata dispare. De la japonezi pana dincolo la azteci soarele era forta vietii si a fertilitatii. Insa in cartea Iesirii (cap. 10, v. 22-23) se spune ca era mai mult de atat: eclipsa tinuse 3 zile. Probabil ca eclipse mai existasera in calendarul egiptean iar acestia, care erau atat de buni astrologi, erau obisnuiti si nu ar fi fost teama atat de mare. Insa o intunecare a soarelui timp de trei zile si transformarea zilei in noapte era ceva de-a dreptul miraculos si terifiant. Teama ca nu cumva demonul-sarpe Apophis sa fii devorat soarele sau acesta sa fii fost tinut in lumea subterana era de fapt sfarsitul existentei lor religioase si etnice. Egiptenii depindeau ontologic de soare, de Amon Ra. Era o lupta intre credinte si religii, intre religia autentica si cea deviata dintr-un fond primordial religios, dar contaminata de o mitologie locala plina de imprumuturi locale.

Faraon in aceasta lupta cedeaza, dandu-se batut, dar in momentul in care totul reapare la lumina, se razgandeste. Ultima plaga este moartea intailor – nascuti din neamul egiptenilor. Este ultima, care pune capac tuturor celorlalte plagi, deoarece desfiinta viitorul atat al regalitatii, cat si al cultului familial al egiptenilor. In fiecare familie, primul-nascut avea anumite drepturi, printre care si aceea de a fi un fel de sacerdot al casei, prin care se putea perpetua cultul in familie. Moartea acestuia insemna un mare pericol pentru religiozitatea casnica a egiptenilor, despre care Herodot spunea ca sunt unul dintre cele mai religioase popoare pe care le-a intalnit.

Moartea violenta era detestata de egipteni, deoarece o asociau cu moartea lui Osiris, care fusese ucis de catre fratele sau, Seth. Era un semn al luptei dintre desert si vegetatie, dintre apa si tinutul saharian. Este punctul culminant al acestei confruntari religioase dintre Moise si faraon, dintre religia revelata a poporului evreu si derivatia politeista egipteana. O atare moarte era semnul sfarsitului unei civilizatii.

Intr-o atare prezentare putem contesta si parerea lui Freund care face din Moise un ucenic la curtea lui Akhetaton, unde ar fi „invatat” monoteismul. A fost chiar invers: monoteismul avraamit al poporului a influentat o seama de ganditori egipteni, care au prezentat ideile la curtea lui faraon, fiind puse in practica de Amenophis al IV-lea.

Evreii au plecat in pustie spre tara sfanta, insa au dus cu ei un subconstient colectiv, infestat de cultul soarelui, al vitelului Apis. Preotia lui Core, Datan si Abiron (Numeri, cap. 16) este cu siguranta un tip de preotie dupa modelul egiptean, de care poporul trebuia sa scape pentru a nu-si pierde autenticitatea credintei primite de la patriarhi si reconsolidata de Moise prin momentul Horeb si Sinai. Nostalgiile „cazanelor cu carne” din Egipt nu inseamna doar o dorinta dupa mancare, ci probabil si dupa sincretismele pe care le-ar fi facut acolo.

De aceea, a fost nevoie de o eliminare a acestui subconstient colectiv infestat de imaginea paganismului egiptean si de o pregatire a unei noi generatii, care sa intre pura in tara Canaanului. Faptul ca timp de 40 de ani, evreii se perinda prin peninsula arabica, pe la marginea tarii Canaanului, este pedagogia divina, care doreste astfel sa elimine mentalitatea contaminata a celor maturi, care cunoscusera tara Egiptului.

Evident ca poporul evreu, a ramas, ceea vor spune si mai tarziu proorocii: „tare la cerbice”, adica incapatanat in a asculta intru totul de poruncile lui Dumnezeu si vor fi repede atrasi de mentalitatile altor popoare, mai ales a celor de pe malul marii Mediteraneene, care aveau o religie plina de senzualisme, impunand cultul lui Baal si Astarta. De fapt, acest cult era imprumutat din lumea babiloneana, unde Ishtar reprezenta o zeita a fecunditatii, dar si a razboiului. Va fi permanenta munca si lupta a generatii de prooroci de a orienta poporul evreu pe linia mesianica, linie care facea legatura revelationala intre inceputurile omenirii si vremurile mesianice.

Aceasta linie s-a pastrat datorita „poporului lui Dumnezeu”, a neamului „ales”, care nu a insemnat intreaga etnie evreiasca. A crede ca etnia evreiasca este poporul ales, inseamna a-L nationaliza pe Dumnezeu sau a vedea doi dumnezei: unul in Vechiul Testament, Iahve, nationalist evreu, care este benefic doar acestei etnii, fiind foarte crud si dur cu vecinii; si altul bun, deschis spre intreaga lume – Dumnezeul Noului Testament – care este plin de iubire, deschis spre intreaga omenire si dorind sa o salveze in intregime. Parerea mea este ca poporul ales este acel popor despre care Dumnezeu ii vorbeste lui Ilie, care retras din fata lui Ahab, la multele Horeb, se plangea ca a ramas singur. „Eu, zice Domnul, mi-am oprit dintre israeliti sapte mii de barbati; genunchiul tuturor acestora nu s-a plecat inaintea lui Baal si buzele tuturor acestora nu l-au sarutat” (3 Regi 19, 18). Acest popor criptic al lui Dumnezeu depasea granita etnica iudaica, de vreme ce in cadrul lui vor intra femei pagane, precum Rut moabiteanca, care prin sotul ei, Booz, l-a nascut pe Obed, bunicul regelui David.

Acest fir rosu al istoriei, acest popor, care a implicat persoane total straine de etnia evreiasca, precum Melchisedec, Ietro, Varlaam, etc., impreuna cu patriarhii, regii, proorocii si ceilalti oamenii de credinta din poporul evreu, au format acel popor al „genunchiului neplecat” in fata sincretismelor si a paganismelor, constituind poporul ales, poporul mesianic, care a pregatit calea venirii lui Mesia. In aceasta lucrare concertata de Dumnezeu Tatal s-au inscris si toti cautatori sinceri ai autenticitatii divine din celelalte popoare, printre care si magii de la Rasarit si toti cei care au cautat cu deschidere in scrierile revelate ale Vechiului Testament adevarul unic. Poporul ales este necunoscut in intregime. El pleaca de la primii oameni, trecand prin istorie, uneori mai numeros, alteori mai putin numeros, ascuns in etnia populatiei evreiesti si nu numai, pastrand insa cu toata credinta acest adevar autentic revelat. Etnicizarea acestui popor inseamna circumscrierea lui Dumnezeu la dimensiunea unei natii, ceea ce Il face prea nationalist.

Nu este caracteristic lui Dumnezeu sa ramana doar pentru o etnie. Printr-o etnie, dar si de la alte neamuri, Dumnezeu si-a pregatit un popor ales, care a dus mesajul si care a fost pregatit intru totul sa Il primeasca pe Hristos la plinirea vremii. Poporul acesta s-a putut vedea la malul Iordanului in multimile care au inteles mesajul lui Ioan Botezatorul „iata Mielul lui Dumnezeu”, in femeia samarineanca, la putul lui Iacov, care a misionarizat nu numai cetatea Sihar, ci si intreaga Samarie, prin femeia din partile Tirului si ale Sidonului, care va fi vorbit tuturor de minunea facuta fiicei sale in urma afirmatiei coplesitoare „da, Doamne, dar si cainii mananca din farmiturile ce cad de la masa stapanilor lor”. Poporul lui Moise a revenit in tinuturile de unde plecase: Canaanul, pregatit fiind mai departe de profeti pentru asteptarea lui Mesia.

Pr. prof. univ.

dr. Emil Jurcan

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 17270

Voteaza:

Plagile Egiptului sau lupta dintre cele doua religii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE