Dreptatea divina sau judecata particulara

Dreptatea divina sau judecata particulara Mareste imaginea.


Dreptatea divina sau judecata particulara

Ca sa aiba loc o judecata dupa moarte, este necesar, in mod evident, ca ceva din noi sa supravietuiasca acestui dramatic eveniment care loveste orice fiinta vie. Multi teologi protestanti, chiar dintre cei de marca, cum este P. Althaus, de exemplu, neaga supravietuirea sufletului dupa moarte sub motivul ca "omul trebuie sa-si dea seama ca viata viitoare se datoreaza nu naturii indestructibile a sufletului, ci unui act de atotputernicie si de mila dumnezeiasca; deci omul trebuie sa fie distrus complet, ca sa vada cum singur Dumnezeu ii da din nou viata". Aceasta invatatura este menita sa contracareze teoria catolica de esenta filosofica despre indestractibilitatea sufletului din cauza naturii sale absolut simple, fara parti, care nu permite dezagregare. Ea ascunde insa vechea idee protestanta ca omul pacatos nu mai pastreaza nimic in sine, dupa cadere, din chipul lui Dumnezeu, ci este asemenea unei pietre sau a unui bustean. Consecinta acestei invataturi este aceea ca dupa moarte nu are ce sa mai supravietuiasca din om, din moment ce el nu mai are in sine dupa cadere nimic din Dumnezeul cel nemuritor.

Dar, daca nu poate supravietui nimic din om dupa moarte, inseamna ca nimic din ceea ce a insemnat omul inainte de a muri, nici una din faptele sale, din tot ceea ce a facut el ca om care nu avea in sine nimic din chipul lui Dumnezeu, nu este luat in considerare la judecata finala, caci absolut totul este distrus din vechiul om. Tot ceea ce face Dumnezeu este sa-l recreeze dupa moarte, sa-l aduca la existenta ca pe o faptura cu totul noua, ca si cum n-ar fi existat omul cel vechi. Pe acest fond, omul cel nou, omul eshatologic, este exclusiv rezultatul a ceea ce a voit Dumnezeu sa fie, deci rezultatul predestinarii. Nimic din ceea ce a facut omul cel vechi nu conteaza in vreun fel in configurarea omului cel nou, a omului inviat la sfarsitul timpurilor. In aceste conditii nu este nevoie de o judecata particulara, de o judecata care sa evalueze individual faptele omului cat a trait el pe pamant; fiind creat din nou, omul eshatologiei protestante este exclusiv produsul judecatii universale, adica al deciziei divine, al predestinarii.

Dandu-si seama ca o atare invatatura duce inevitabil la consecinta inutilitatii creatiei dintai, aceiasi teologi protestanti au sugerat ideea ca moartea nu ar insemna o distrugere absoluta a sufletelor. Potrivit lor, dupa moarte ar ramane, totusi, amintirea lor in Dumnezeu, amintire ce determina hotararea divina de a le invia in eshaton. O atare teorie judeca insa lucrurile dupa masura umana. In sufletele noastre nu supravietuieste, intr-adevar, decat numai amintirea celor morti. Aceasta se intampla insa deoarece nimeni dintre noi nu are puterea de a mentine in viata pe cei ce i-am iubit. Dumnezeu insa nu este lipsit de aceasta putere, astfel incat El nu pastreaza numai amintirea celor morti, ci-i pastreaza si in existenta in baza atotputerniciei sale. "O amintire despre cineva care a fost, e impreunata cu sentimentul dureros ca (acea persoana) iti lipseste si acest sentiment il suporta de nevoie cel ce n-are puterea sa mentina in viata pe cel iubit. Dar Dumnezeu nu este lipsit de aceasta putere. Daca Dumnezeu nu mai poate uita pe cel cu care a fost in relatie, El poate sa-l si tina pe acela in existenta, pentru ca amintirea sa nu fie impreunata la El cu sentimentul ca acela ii lipseste (...) Pentru El, nici o persoana cu care a stat in relatie nu mai inceteaza de a exista. Dumnezeu, cand l-a facut pe om ca persoana, i-a dat o insemnatate de partener neincetat al sau, l-a facut pentru o relatie neintrerupta cu sine (...). In acest sens putem spune si noi ca nemurirea nu se bazeaza pe indestructibilitatea sufletului ca substanta, ci a persoanei, adica a sufletului ca baza a persoanei umane, adica pe indestructibilitatea relatiei dintre Dumnezeu si om ca persoane, dat fiind ca persoana este factor al acestei relatii (...). Numai obiectele se dezagrega. Persoanele raman indestructibile, ca entitati unice, originale, dar, in acelasi timp, ca surse de necontenita noutate in atitudinile si revelatiile voii lor".

Deci nici o persoana care a existat vreodata, care a fost creata de Dumnezeu nu va disparea vreodata, caci toate au fost aduse la existenta de catre Dumnezeu din iubire si sunt sustinute in existenta tot din iubire. "Teoriile despre distrugerea intregului om prin moarte ascunde cunoscuta neintelegere a protestantismului privitor la valoarea persoanei umane, cunoscuta afirmare a exclusivei realitati a lui Dumnezeu in fata nimicniciei omenesti. De valoarea unica a persoanei omenesti pentru Dumnezeu tine permanenta si neintrerupta existenta a ei. Daca iubirea lui Dumnezeu e neintrerupta, neintrerupta trebuie sa fie si existenta persoanelor carora le-o arata. Si neintreruperea iubirii lui Dumnezeu tine de desavarsirea ei. Noi putem uita pentru ca nu iubim in chip desavarsit. Dar Dumnezeu nu uita pentru ca iubeste desavarsit". Aceeasi iubire dumnezeiasca explica si existenta celor care se vor chinui vesnic in iad. Potrivit Sf. Maxim Marturisitorul si Sf. Ioan Damaschin vesnicia chinurilor iadului nu este sustinuta de un act pozitiv de condamnare, de pedeapsa din partea lui Dumnezeu a celor care au murit in rautatea lor, ci de iubirea sa nesfarsita, care nu ingaduie reintoarcerea in neant nici macar a diavolului, cu atat mai putin a celor pacatosi. Sf. Maxim afirma chiar ca cel aflat in iad este "iubit" de Dumnezeu. El nu poate uri pe nimeni, deci nici pe pacatosi sau pe diavoli, caci El este prin insasi esenta sa iubire si mai presus de patima. Esenta chinurilor vesnice ale iadului va consta in neputinta celor aflati acolo de a iubi pe cineva, scufundarea lor nesfarsita in egoism, intr-un efort fara sfarsit de a cauta sensul existentei lor in ei insisi, iar nu in Dumnezeu. Iadul este, de fapt, o auto-condamnare la nefericire, un refuz continuu al iubirii celorlalti si a lui Dumnezeu.

Cu aceasta am ajuns la esenta judecatii particulare. Obiectul acestei judecati il va forma, asadar, persoana umana: mai exact intensitatea relatiilor pe care aceasta a stiut sa le cultive cu semenii si cu Dumnezeu pe cand era in viata. Caci persoana inseamna in mod fundamental relatie, iar relatia prin excelenta este iubirea fiecarui semen. A fi in relatie de iubire cu cineva inseamna a te bucura in asa masura de existenta si frumusetea aceluia, incat sa uiti de propria ta existenta. Un om este cu atat mai intens o persoana, o realitate, o existenta adevarata, cu cat iubeste mai intens pe Dumnezeu si pe semenul sau; cu cat iubirea sa este mai cuprinzatoare si mai intensa. De aceea a spus Mantuitorul ca adevaratul criteriu al judecatii acesteia va fi gradul in care i-am iubit pe semenii nostri. Dupa moarte urmeaza imediat judecata particulara la care demonii vor incerca sa ne acuze exact de faptul ca nu am iubit destul si ca astfel nu suntem vrednici de imparatia iubirii, ci, dimpotriva, de, aceea a urii vesnice. Ingerii buni si sfintii ne vor veni insa in ajutor marturisind tocmai contrariul, si anume intensitatea iubirii pe care am avut-o inca in viata si care ne califica pentru vesnica imparatie a iubirii lui Hristos.

In schimb, refuzand iubirea semenilor pe cand era in viata, cel mort in pacate va continua de acum la nesfarsit scufundarea sa in sine insusi. El va face tot mai intens experienta "intunericului din afara", adica a acelei situatii in care nu va mai vedea pe nimeni altcineva decat pe sine insusi intr-o incercare de auto afirmare de dimensiuni tot mai monstruoase. "Toate legaturile lui cu realitatea ii sunt taiate. El duce o existenta fantasmagorica de cosmar. E inchis total in groapa singuratatii. Numai demonii si poftele sale il musca asemenea unor serpi. Se poate spune, ducand mai departe aceasta idee, ca subiectivitatea sa crescuta monstruos il face sa nu mai vada realitatea altora. Nu mai poate avea nici macar contacte patimase, fugitive, cu ei. Imaginatia sa subiectiva acopera si realitatea obiectelor, caci le socoteste prea modeste pentru imaginatia sa. El cade intr-un fel de existenta de vis in care totul se haotizeaza intr-un absurd fara nici un sens, fara nici o consistenta, fara nici o cautare de iesire din el, fara nici o speranta de iesire.

P. Florenski spune, la randul sau, ca, obisnuindu-se sa nu mai vibreze cand spune tu, omul aflat in iad nu mai vibreaza nici cand i se spune tu. Se ingroapa intr-o totala indiferenta, intr-o moarte fata de orice relatie. El nu mai spune decat eu, eu, eu. Acela pentru care nu mai exista nici un tu, nu mai e nici el un tu pentru altii. El nu mai e nici pentru Dumnezeu un tu si nici Dumnezeu nu mai e pentru el un tu. El se afirma cu disperare pe sine insusi diminuandu-si tot mai mult realitatea, existenta obiectiva, printr-o scufundare tot mai accentuata in subiectivitate, in nimicnicia propriului sau eu.

Aceasta stare de dupa moarte a sufletelor se datoreaza faptului ca Dumnezeu, in dreptatea sa absoluta, lasa pe fiecare in seama impulsurilor pe care le-a cultivat in viata: pe cei ce au iubit el ii lasa in seama iubirii lor, care-i aduna cu cei pe care i-au iubit; pe cei care au urat ii lasa-n seama propriei lor uri si a celor pe care i-au urat. Cei dintai vor intra la "ospatul imparatiei" imbracati in haina de sarbatoare a iubirii care i-a facut vrednici de ea, ceilalti, lipsiti de aceasta haina, vor fi aruncati in "intunericul cel din afara". In timp ce fericirea celor dintai va consta in a fi cu cei pe care i-au iubit pe cand erau in viata, nenorocirea celor din urma va fi exact vecinatatea celor pe care i-au urat. "Si mai chinuitor si mai cumplit decat orice chin, spune Sf. Maxim, este sa fim pururi impreuna cu cei ce ne urasc si cu cei pe care-i uram. Iata esenta judecatii particulare. De ce este relativ definitiva aceasta stare? De ce este ea rezultatul unei judecatii? Pentru ca dupa moarte sufletul, despartit de trup, nu mai are posibilitatea de a face nici fapte bune, nici fapte rele. "Terminandu-se targul, spune Sf. Ioan Damaschin, nu mai este negustorie de bunuri. Caci unde mai sunt atunci saracii? Unde facerile de bine? Inainte de ceasul acela ne putem ajuta unii pe altii si putem oferi Iubitorului-de-oameni-Dumnezeu manifestarea iubirii de frati". Absenta trupului il va priva pe fiecare om care a parasit viata aceasta de a mai putea interactiona in vreun fel cu ceilalti altfel decat pur spiritual. Iata de ce momentul mortii este un moment al roadelor, al consecintelor celor savarsite pe cand eram in trup. De aceea este el o judecata, un bilant al propriei fiinte, o evaluare a caracterului nostru de persoana, de fiinta in relatie, sau, dimpotriva, de subiectivitate egocentrica, scufundata tot mai adanc in propria singuratate.

Judecata particulara este expresia dreptatii lui Dumnezeu, dar si a consecventei saie. Daca El nu ar fi drept, nu ar lua in seama caracterul nostru de persoane, de fiinte asemenea lui. Si fie ca ne-ar nesocoti libertatea mantuindu-ne fortat, in contrast cu tot ceea ce am facut si am voit ca pacatosi in viata, fie i-ar distruge pe pacatosi ca si pe diavoli facand inutila creatia sa dintai. Faptul ca-l lasa pe fiecare sa evolueze in directia pe care singur a voit-o si a cultivat-o cu atata grija-n viata este expresia dreptatii sale absolute care ne ia in seama ca persoane autentice, adica exact ca ceea ce suntem si nu altfel. Nu exista dreptate mai mare decat aceea de a lasa pe cineva in mrejele propriilor impulsuri, ale propriei vointe. Astfel, pentru Sf. Ioan Damaschin, ca si pentru multi alti Parinti, este decisiva pentru soarta sufletului dupa moarte starea in care l-a aflat moartea: introvertit in egoismul placerilor si al orgoliului propriu sau deschis iubirii semenilor sai si a lui Hristos.

Pr. Lect. Adrian Niculcea

 

 

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 6354

Voteaza:

Dreptatea divina sau judecata particulara 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE