Semnificatia Vechiului Testament

Semnificatia Vechiului Testament Mareste imaginea.


Semnificatia Vechiului Testament

In Paradis, concordanta dintre libertatea umana si har poate arunca o punte luminoasa peste aceasta "distanta nesfarsita" care, dupa Sfantul Ioan Damaschinul, separa creatura de creator. Adam a fost nemijlocit chemat sa se indumnezeiasca.

Dupa Cadere insa au intervenit doua obstacole care au facut de netrecut aceasta distanta: pacatul insusi, care face ca natura umana sa nu mai poata primi harul, si moartea, consecinta acestei caderi care il impinge pe om intr-o stare antinaturala in care vointa lui, contaminand cosmosul, da nefiintei o paradoxala si tragica realitate.

In aceasta stare, omul nu mai poate corespunde vocatiei sale. Planul lui Dumnezeu nu a fost insa schimbat. El doreste si pe mai departe ca omul sa se uneasca cu El si sa transfigureze intregul pamant.

Scopul ultim si pe deplin pozitiv al omului, intemeiat pe aceasta stare de lucruri, implica un aspect negativ: mantuirea. Asadar, pentru ca omul sa se poata reintoarce in mod liber la Dumnezeu este necesar, in primul rand, ca El sa il elibereze din starea sa de pacatos si de muritor. Aceasta stare solicita rascumpararea care apare in plenitudinea planului divin nu ca un final, ci ca un instrument negativ. Caci nu poti fi mantuit decat numai daca esti prada neajutorata a raului.

Dupa Cadere, istoria umana este un lung naufragiu in asteptarea salvarii; insa portul de salvare nu este limanul, ci doar posibilitatea pentru cei naufragiati de a-si continua calatoria, a carei singura tinta este unirea cu Dumnezeu.

Astfel, dupa pierderea starii paradisiace, in mod obiectiv, omul nu-si mai putea realiza scopul final. Atitudinea Sa in noua stare de nefiinta si moarte exprima o pasivitate dureroasa, intemeiata mai intai pe o nostalgie paradisiaca tenace si, in al doilea rand, pe o asteptare lucida a mantuirii.

Miscarea de cadere persista facand asteptarea mai amara si dand nastere, in acelasi timp, acelor mii de feluri de a uita (sau de a incerca sa uitam) de moarte, adica de separarea de Dumnezeu, sau acelei vointe luciferice prin care sa gasim singuri mantuirea si sa ne auto-indumnezeim. Insa angelismul si babelismul vor esua, iar oamenii nu vor inceta sa astepte pe cineva care sa vina spre a-i mantui. Astfel, intreaga istorie a omenirii va fi istoria mantuirii, o istorie in care distingem trei perioade.

Prima perioada este o indelunga pregatire pentru venirea Mantuitorului. Ea se intinde in timp de la Cadere si pana la Bunavestire; caci "astazi este inceputul mantuirii noastre", se canta la slujba acestei sarbatori. In timpul acesta, Providenta nu a incetat sa tina cont de vointa oamenilor si, in consecinta, sa aleaga mijloacele care i se potrivesc.

Perioada a doua, de la Bunavestire la Cincizecime, corespunde vietii pamantesti si Inaltarii la cer a lui Hristos. In acest timp, omul nu poate face nimic; singur Hristos, prin viata, Invierea si Inaltarea Sa la cer, savarseste opera de mantuire. Umanitatea si divinitatea se unesc in persoana Sa, vesnicia intra in timp, timpul patrunde in vesnicie, natura antropocosmica indumnezeita este adusa in viata divina, in insasi inima Sfintei Treimi.

Cu Cincizecimea incepe o noua perioada in care persoanele umane, mangaiate de Duhul Sfant, trebuie sa dobandeasca in mod liber acea indumnezeire pe care natura lor a primit-o in Hristos, o data pentru totdeauna. in Biserica, harul si libertatea conlucreaza.

Respectand libertatea umana, Dumnezeu lasa epoca pacatului si a mortii sa continue, caci El nu doreste sa Se impuna omului cu forta. El doreste un raspuns in credinta si dragoste. Totusi, situatia noastra este incomparabil superioara starii paradisiace, caci de fapt nu mai riscam sa pierdem harul si putem sa participam mereu la plinatatea teandrica a Bisericii.

Prin pocainta si credinta, chiar conditiile Caderii noastre, asumate in esenta lor in Hristos, se deschid tainei iubirii. Prin urmare, istoria Bisericii este cuprinderea libera si constienta de catre om a unitatii implinite in Hristos si mereu prezenta in Biserica, unde ne este deja data splendoarea vesnica a Imparatiei, in acest fel, noi colaboram la distrugerea definitiva a mortii si la transfigurarea cosmica, altfel spus, la cea de a doua venire a Domnului.

Perioada de pregatire este una a fagaduintei. Este o inaintare lenta spre Hristos, in timpul careia "pedagogia" divina incearca sa faca posibila implinirea fagaduintei date in chiar momentul pedepsei.

Vechiul Testament nu a cunoscut sfintirea tainica prin har; totusi a cunoscut sfintenia, deoarece harul, venind din afara, i-a dat nastere in suflet, ca unui efect. Omul care s-a supus lui Dumnezeu in credinta si a trait in deplina dreptate a putut deveni instrumentul vointei Lui.

Dupa cum este dovedit de chemarea profetilor, nu este vorba aici de invoiala dintre doua vointe, ci de folosirea cu autoritate de catre vointa lui Dumnezeu a vointei umane; Duhul lui Dumnezeu copleseste profetul, Dumnezeu intra in posesia omului, impunandu-Se din afara asupra persoanei acestuia.

Dumnezeu, Care ramane nevazut, vorbeste, iar robul Sau asculta. Intunericul de pe Sinai este opus luminii de pe Tabor, aidoma unei taine invaluite fata de o taina neinvaluita. Omul se pregateste sa slujeasca in intunecimea credintei, prin ascultare si curatie. Ascultarea si curatia sunt concepte negative; ele implica exterioritatea lui Dumnezeu si supunerea instrumentala a omului care, chiar si atunci cand este drept, nu se poate elibera de starea de pacat si de moarte.

Sfintenia, ca sfintire activa a oricarei fiinte si asimilare libera a naturii umane in natura lui Dumnezeu, se poate manifesta doar dupa lucrarea lui Hristos, prin intelegerea constienta a acesteia. De aceea, Legea este esentiala pentru Vechiul Testament, iar relatia dintre om si Dumnezeu nu este o unire, ci o alianta, garantata prin devotamentul fata de Lege.

Istoria Vechiului Testament este istoria alegerilor corespunzatoare caderilor succesive. Prin aceasta, Dumnezeu mantuieste "ramasita" celor a caror asteptare rabdatoare purifica; prin insasi dialectica dezamagirilor, asteptarea acelui Mesia victorios devine asteptarea "Slujitorului care sufera" al lui Iahve; iar asteptarea eliberarii politice a unui popor devine asteptarea eliberarii spirituale a omenirii.

Cu cat Dumnezeu se indeparteaza, cu atat rugaciunea omului se intensifica; si cu cat alegerea este mai limitata, cu atat tinta ei se universalizeaza: pana cand curatia suprema a Fecioarei devine capabila sa dea nastere Mantuitorului omenirii.

Prima cadere dupa pierderea Paradisului a fost uciderea lui Abel de catre Cain. Totusi, Dumnezeu i-a zis lui Cain: "pacatul bate la usa si cauta sa te tarasca, dar tu biruieste-l." (Facere 4, 7). Cain insa si-a ucis fratele. Acestei prime caderi ii corespunde o prima alegere, aceea a lui Set si a urmasilor sai. Fiii lui Set sunt "fiii lui Dumnezeu", ei invoca numele lui Iahve, iar unul dintre ei, Enoh, "a umblat impreuna cu Dumnezeu" si a fost, probabil, dus cu trupul in rai.

Descendentii lui Cain, pe de alta parte, sunt numai fiii omului, tragic lasati in seama mortii ("Am ucis un om pentru rana mea si un tanar pentru vanataia mea", zice Lameh). Blestemati de pamantul cultivat a carui "gura" a baut sangele lui Abel, ei sunt primii cetateni, inventatorii artelor si ai tehnicii. Civilizatia apare o data cu ei - uriasa compensatie pentru lipsa lui Dumnezeu!

Dumnezeu trebuie sa fie uitat sau inlocuit: sa-L uite prin prelucrarea metalelor, acceptand sa devina captivi ai greutatii pamantului si ai puterii opace pe care o confera, precum Tubalcain "fierarul, tatal tuturor faurarilor in arama si fier" (Facere 4, 22); sa-L inlocuiasca pe Dumnezeu prin sarbatoarea artei, prin consolarea nostalgica a muzicii, asemenea lui Jubal, "tatal tuturor celor ce canta din lira si din fluier".

Aici artele apar ca valori culturale, nu cultice; ele sunt aidoma unei rugaciuni pierdute, deoarece nu mai este adresata lui Dumnezeu. Frumusetea careia ii dau nastere se inchide in sine, inlantuindu-l pe om cu farmecul ei. Aceste inventii inaugureaza cultura ca un cult al abstractiei, golit de acea Prezenta careia trebuie sa i se adreseze orice cult.

Apoi a venit Potopul si se parea ca Dumnezeu lasa creatia Sa, bantuita de coruptie, sa se reintoarca in apele originare. Aceasta noua cadere ar putea fi pusa in legatura cu relatiile misterioase dintre ingeri si oameni (Facere 6, 1-4), in urma carora au aparut "uriasii"; nu aceasta a fost gnoza luciferica din care omul a extras puteri de urias?

Oricum au stat lucrurile, o ramasita, un barbat si familia sa, a gasit har in fata lui Dumnezeu: "Noe era drept si neprihanit intre oamenii timpului sau si mergea pe calea Domnului" (Facere 6, 9). Noe a salvat omenirea si toate fapturile create nu prin regenerare, asa cum o face Hristos, Caruia el ii este doar prototip, ci asigurandu-le continuitatea.

Dupa Potop, Dumnezeu a incheiat cu omenirea o alianta cosmica, prin care statorniceste universul pamantesc, luand ca semn curcubeul, acel pod misterios de lumina ce leaga pamantul si cerul.

Cu toate acestea, o noua cadere are loc, o data cu ridicarea Turnului Babel. Ea semnifica miscarea de uzurpare a unei civilizatii fara Dumnezeu, unitate pur umana, creata in intregime din pamant cu dorinta de a cuceri cerul. Astfel isi construisera civilizatiile sacerdotale din Orient ziguratele, acele temple ale caror trepte etajate simbolizau, fara indoiala, scara interiorizarii pe care cei initiati treabuiau sa o urce metodic. Turnul Babei este tipic si trece dincolo de aceste exemplare arhaice, ramanand vesnic prezent.

Unitatea fara Dumnezeu a dus la imprastierea departe de Acesta, ca pedeapsa dreapta. Atunci s-a nascut diversitatea limbilor, haosul "neamurilor". Dar Dumnezeu foloseste raul insusi pentru a raspunde caderii prin alegere. Caci dintre acele popoare care s-au adunat, constituind esenta acestei dezbinari si amestecari, El a ales unul ca instrument, iar dintre urmasii lui Sem l-a ales pe Eber, dand acest nume evreilor.

Alegerea a culminat prin legamantul cu Avraam, o alegere istorica de data aceasta, in care este anuntata slava unei descendente mai numeroasa decat stelele cerului. insusi Avraam trebuia sa fie supus incercarii in ceea ce priveste speranta sa, pentru ca aceasta alegere sa fie pe deplin confirmata. Jertfa ce i s-a cerut, jertfa lui Isaac, mostenitorul fagaduintei, solicita o credinta ce depaseste orice logica, o supunere neconditionata.

Lui Isaac, care pune intrebari in timpul urcarii pe Muntele Moria, Avraam ii raspunde: "Fiul meu, va ingriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale"; iar cand Dumnezeu inlocuieste, in ultima clipa, victima umana cu un berbec, putem intelege ca El, de fiecare data cand omul se supune, pregateste Mielul divin, pe Hristos, pentru jertfa. Cum sa nu-Si poata da El pe propriul Sau Fiu, de vreme ce omul l-a dat pe al lui?

Asadar, istoria Vechiului Testament nu este numai o istorie a prefigurarilor mantuirii, ci si a acceptarilor si refuzurilor omului. Mantuirea se apropie sau se indeparteaza in masura in care omul se pregateste sau nu pentru a o primi.

Acel kairos al lui Hristos, momentul Sau, va depinde de vointa omului. Intreaga semnificatie a Vechiului Testament este inradacinata in aceste fluctuatii, care subliniaza aspectul indoit al Providentei. Aceasta din urma nu este unilaterala si ia in considerare asteptarea si chemarea omului. Pedagogia divina il supune pe om unei atente cercetari, punandu-i la incercare dispozitiile.

Cateodata aceasta incercare este o lupta, deoarece Dumnezeu doreste ca libertatea umana sa nu ii reziste numai, ci sa-l forteze, daca nu sa-i descopere numele Sau, cel putin sa-L binecuvanteze; astfel, Iacov devine Israel, "caci te-ai luptat cu Dumnezeu si cu oamenii si ai iesit biruitor." (Facere 32, 28).

Si Patriarhul devine poporul, iar cand acest popor se afla in captivitate in Egipt, Dumnezeu il trimite pe Moise sa-l salveze. Pe Muntele Sinai, Dumnezeu trece in slava Sa prin fata lui Moise, impiedicandu-l insa sa-I vada fata Sa, "caci omul nu poate sa Ma vada si sa traiasca"; natura divina ramane deci ascunsa.

Alegerea lui Israel insa, stadiul hotarator, este afirmata in noul legamant, cel al Legii. O obligatie scrisa fata de care poporul ales trebuie sa se supuna. Legea este insotita de fagaduintele divine pe care Profetii vor continua sa le lamureasca. Asa se face ca Legea si Profetii se completeaza reciproc, iar Hristos ii va invoca mereu impreuna, pentru a sublinia acest fapt.

Profetii sunt barbatii pe care Dumnezeu ii alege ca sa vesteasca sensul profund al Legii Sale. Spre deosebire de farisei, care au transformat treptat Legea intr-o realitate statica si intr-un mijloc de justificare, Profetii explica spiritul, dinamismul ei istoric, chemarea eshatologica pe care o cuprinde, facandu-l pe om sa-si recunoasca pacatul si neajutorarea sa in fata pacatului.

Prin urmare, in relatia lor cu poporul ales, Profetii joaca un rol asemanator celui al Traditiei in Biserica; de fapt, Profetii si Traditia ne arata sensul real al Scripturilor. Dualismul Lege-Profeti exprima deja aliquo modo actiunea definitorie a Logosului si lucrarea datatoare de viata a Duhului Sfant. De fapt, in Vechiul Testament, duhul profetiei ne face sa percepem limpede lucrarea celei de-a treia Persoane a Treimii.

Treptat, alegerile se limiteaza: in sanul Israelului, la tribul lui Iuda, iar in tribul lui Iuda, la casa lui Da-vid. In acest fel, arborele lui Iesei ajunge pana la suprema alegere a Fecioarei. Aceasta alegere a fost anuntata Mariei de ingerul Gavriil. Dar Maria ramanea libera sa accepte sau sa refuze. Intreaga istorie a lumii, orice implinire a planului divin, a depins de acest raspuns omenesc liber. Consimtamantul smerit al Fecioarei a permis Cuvantului sa devina trup.

"Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!" (Luca 1, 38). Tot ceea ce Dumnezeu astepta din partea omenirii decazute s-a implinit in Maria; libertatea personala i-a deschis, in cele din urma, trupul, natura ei umana, in vederea lucrarii necesare a mantuirii.

Cea de-a doua Persoana a Treimii trebuia sa intre in istorie nu printr-o irumpere brutala, in care omul ar fi ramas un instrument, nu prin punerea deoparte a Fecioarei, separata de coboratorii lui Adam, ci printr-un consimtamant, in care vesnica pedagogie divina isi gaseste, in cele din urma, rasplata.

Acest lucru se intampla deoarece Dumnezeu insusi S-a implicat, cu toata gravitatea si cu tot respectul purtat dragostei, in istoria mantuirii omului, pentru ca Fecioara, condensand intreaga sfintenie a Vechiului Testament, sa poata oferi acestei iubiri un lacas neprihanit in trupul sau.

Stramosii ei, binecuvantati de Dumnezeu si purificati prin Lege, primisera in mod spiritual cuvintele Cuvantului si, de aceea, ea a putut sa primeasca trupeste Cuvantul insusi. Dand nastere unei Persoane divine Care isi asuma astfel firea omeneasca, Fecioara devine cu adevarat Maica Domnului. Din acest motiv, Sfantul Ioan Damaschinul scrie: "Numele de Maica a Domnului (Theotokos) contine intreaga istorie a iconomiei divine in lume".

Insa sfintenia Vechiului Testament nu numai ca a dat Cuvantului pe mama Sa, ci, am putea spune, si pe Mireasa Sa, destinand-o in mod profetic Israelului. Mana este tacerea ce intrupeaza. Iar Ioan Botezatorul, in spiritul lui Ilie, este vocea care striga in pustie; fiind ultimul profet, el a recunoscut si aratat "pe Mielul care a luat asupra Sa pacatele lumii".

Vechiul Testament culmineaza in aceste doua fiinte pe care iconografia le preamareste de-a dreapta si de-a stanga lui Hristos in slava: Mireasa si Prietenul Mirelui.

Vladimir Lossky

12 Iulie 2012

Vizualizari: 4925

Voteaza:

Semnificatia Vechiului Testament 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE