Despre vederea duhovniceasca a duhurilor

Despre vederea duhovniceasca a duhurilor Mareste imaginea.


Despre vederea duhovniceasca a duhurilor

Mult mai putin stanjenitoare este pentru om marginirea vederii sale trupesti, orbirea vederii dintai, pricinuita de cadere, decat orbirea duhului, pricinuita de aceeasi cadere. "Care orbire a duhului? Ce orbire a duhului?" - intreaba mai ales inteleptii acestei lumi si, neasteptand raspuns, numesc fara intarziere "flecareala" si "prostie" vestirea despre orbirea duhului omenesc, despre starea sa de omorare. Asa este aceasta orbire! Ea poate fi numita, fara a gresi, chiar moarte.

Nu cumva si noi suntem orbi? (Ioan IX, 40) - Il intrebau orbii si increzutii farisei pe Domnul. Daca nu iti simti orbirea, asta nu inseamna ca vezi. Oamenii cazuti ce nu vor sa isi recunoasca orbirea raman orbi, iar cei nascuti orbi ce si-au recunoscut orbirea dobandesc vedere intru Domnul Iisus Hristos (Ioan IX, 39, 41). Sa ne straduim a cerceta in lumina Sfantului Duh orbirea duhului nostru.

Mintea si inima noastra sunt lovite de orbire. Din pricina acestei orbiri, mintea nu poate deosebi gandurile adevarate de cele mincinoase, iar inima nu poate deosebi simtamintele duhovnicesti de simtamintele sufletesti si pacatoase, mai ales atunci cand acestea din urma nu sunt deosebit de grosolane. Din pricina orbirii duhului, toata lucrarea noastra devine mincinoasa, precum si Domnul i-a numit pe carturari (invatati) si farisei nebuni si orbi (Matei 23), calauze oarbe, care nu intra in imparatia Cerurilor si nu le ingaduie oamenilor sa intre in ea.

Atunci cand omul se nevoieste duhovniceste asa cum trebuie, harul lui Dumnezeu cel sadit in noi la Sfantul Botez incepe sa ne vindece putin cate putin de orbirea duhului prin mijlocirea frangerii inimii. Incepem sa intram in starea de vedere, potrivnica starii de orbire. Dat fiind ca in starea de vedere vazatorul e mintea, si vederea a fost numita de catre Sfintii Parinti "vedere a mintii". Dat find ca starea de vedere este daruita de Sfantul Duh, si vederea se numeste "duhovniceasca", fiind rod al Sfantului Duh. Prin aceasta se deosebeste ea de contemplatia intelectuala.

Contemplatia intelectuala este proprie tuturor oamenilor; fiecare om se indeletniceste cu meditatia atunci cand vrea. Vederea duhovniceasca este proprie doar celor ce se curatesc prin pocainta; ea apare nu dupa bunul plac al omului, ci in urma atingerii Duhului Dumnezeiesc de duhul nostru, prin urmare dupa atotsfanta voie a Atot-sfantului Duh. Invatatura despre vederile duhovnicesti sau ale mintii este infatisata deosebit cu o mare limpezime si amanuntime de catre sfintitul mucenic Petru, mitropolitul Damascului.

Frangerea inimii este primul simtamant duhovnicesc adus acesteia de catre harul lui Dumnezeu atunci cand o adumbreste. Ea sta in gustarea intristarii celei placute lui Dumnezeu, amestecate cu mangaiere harica, si deschide inaintea mintii o priveliste nemaivazuta pana atunci de ea. In urma simtamantului duhovnicesc apare vederea duhovniceasca, dupa cum spune Sfanta Scriptura: Gustati si vedeti (Ps. 33, 8).

In urma vederii, simtamantul sporeste in putere. "Din faptuirea cu silinta se naste o caldura nemasurata, ce se aprinde in inima de la gandurile fierbinti care vin in minte. Aceasta lucrare si pazire subtiaza mintea prin caldura lor si ii dau putinta de a vedea. De aici se nasc, precum am spus, ganduri fierbinti in adancul sufletului, ceea ce se numeste Vedere. Aceasta vedere naste, la randul ei, caldura. Din aceasta caldura, care creste din harul Vederii, se naste curgere de lacrimi imbelsugate".

Cata vreme lucreaza simtamantul, lucreaza si vederea. Odata cu incetarea simtamantului, inceteaza si vederea. Ea vine fara veste, pleaca fara veste, nedepinzand de vointa noastra, depinzand de asezarea noastra sufleteasca. Poarta catre vederea duhovniceasca este smerenia. Ramanerea necurmata a omului intru frangerea inimii este insotita de vederea necurmata. Vederea este citire si primire cu duhul ai Noului Legamant (Testament).

O data cu incetarea frangerii de inima inceteaza impartasirea cui Noul Legamant, apare impartasirea cu cel Vechil in locul precumpanirii in suflet a smereniei, carei nu se impotriveste raului (Matei 5, 39), apare dreapta judecata, care se straduieste sa smulga ochi pentru ochi, dinte pentru dinte (Matei 5, 38). De asta a si grait Preacuviosul Sisoe cel Mare suspinand: "Citesc Noul Legamant, dar ma intorc la cel Vechi". Cel ce doreste sa ramana mereu intru frangerea inimii si vederea duhovniceasca este dator sa se ingrijeasca a ramane mereu intru smerenie, izgonind din el insusi dezvinovatirea de sine si osandirea aproapelui, bagand inauntrul sau smerenia prin mustrarea de sine si recunoasterea pacatoseniei proprii inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.

Cea dintai vedere duhovniceasca este vederea pacatelor proprii, care pana atunci erau acoperite de uitare si nestiinta. Dupa ce le-a vazut prin mijlocirea frangerii de inima, nevoitorul primeste neintarziat cunoastere din cercare despre orbirea de mai inainte a duhului sau, orbire ce facea ca ceea ce fiinteaza si a fiintat sa-i para ca si cum nu ar fi fiintat si nu ar fiinta deloc: si aceasta, lipsind frangerea inimii, se ascunde iarasi in nefiintare si iarasi pare ca nu fiinteaza, ca sa apara iarasi daca reapare frangerea inimii. Nevoitorul trece prin cercare de la cunoasterea pacatelor sale la cunoasterea pacatoseniei sale, de care este molipsita firea sa, la cunoasterea patimilor, altfel spus a feluritelor boli ale firii. De la vederea caderii sale, el trece treptat la vederea caderii de care e cuprinsa intreaga fire omeneasca.

Dupa aceea, i se descopera lumea duhurilor cazute; el le studiaza in patimile sale, in lupta cu ele, in gandurile, inchipuirile si simtamintele aduse de catre duhuri. Este inlaturata de la el vederea amagitoare asupra vietii pamantesti, care mai inainte i se parea fara sfarsit: el incepe sa vada hotarul ei - moartea; el incepe sa fie rapit cu simtirea, altfel spus stramutat cu duhul, la insusi ceasul mortii, la ceasul nepartinitoarei judecati a lui Dumnezeu.

Din caderea sa, el vede ca are neaparata nevoie de Rascumparatorul si, punand poruncile Domnului pe ranile sale sufletesti si vazand lucrarea tamaduitoare si de viata facatoare a acestor porunci asupra acestor rani si a sufletului suferind, dobandeste credinta vie in Evanghelie si incepe a marturisi Evanghelia prin viata sa. in Evanghelie, el vede inca si mai limpede, ca intr-o oglinda, si firea sa cazuta, si caderea omenirii, si duhurile viclene.

Ne marginim numai la insirarea acestor vederi fiindca acestea sunt cele de o necesitate vitala si la ele poate ajunge grabnic monahul ravnitor; si vom incheia prin cuvintele Preacuviosului Maxim Marturisitorul: "Nu este cu putinta mintii (adica duhului) sa ajunga la nepatimire numai prin faptuire (adica numai prin nevointele trupesti), daca nu o vor primi vederi numeroase si felurite".

Cuvantul "primesc" arata ca aceste vederi nu sunt, precum contemplatiile intelectuale, stari la care ajunge sau alcatuiri pe care si le face mintea de voia ei: cuvantul "primesc" poate fi inlocuit prin "cerceteaza". Dobandirea nepatimirii este foarte fireasca pentru duhul nostru, atunci cand simtamintele firii cazute sunt inlocuite de simtaminte duhovnicesti, care urmeaza frangerea inimii si care o insotesc, iar intelegerea firii cazute este inlocuita de intelegerea duhovniceasca, ce se formeaza din notiunile dobandite prin vederile duhovnicesti.

Pentru a ne desparti de vietuirea dupa indreptarul poruncilor evanghelice, de smerenia urmatoare lui Hristos, de frangerea inimii, de vederea duhovniceasca, de slobozirea din robia patimilor - altfel spus de nepatimire, de invierea sufletului, pentru a ne tine in orbire, in moarte, in robia lor, duhurile cazute poarta cu nevoitorii razboi incrancenat.

In acest razboi ei isi arunca intreaga rautate, intreaga viclenie care le este proprie. Spunem ca viclenia si rautatea sunt proprii duhurilor cazute nu pentru ca le-ar fi fost date la zidirea lor - nu ! duhurile cazute au fost zidite bune, straine de rau, asa cum stim deja din invatatura lui Antonie cel Mare - ci fiindca ele, prin caderea cea de bunavoie, si-au insusit raul, s-au facut straine de bine.

Repetam cele spuse mai sus: caderea dracilor sta in deplina lepadare a binelui, in deplina insusire de catre ei a raului. Catre toate poruncile Tale m-am indreptat, toata calea nedreptatii am urat (Ps. 118, 128), graieste Sfantul Duh despre calauzirea omului de catre El la mantuire: dimpotriva, duhul rautatii lucreaza impotriva fiecarei porunci a Noului Legamant, uraste orice chip de vietuire bineplacuta lui Dumnezeu - insa tocmai in aceasta lucrare impotriva poruncilor evanghelice, in impreuna-lucrarea cu toate aplecarile pacatoase, studiaza nevoitorul duhurile cazute, le observa, le cunoaste: atunci cand el are cunoasterea duhurilor cea dobandita prin acest mijloc, vederea lor trupeasca, daca i se ingaduie, nu face decat sa completeze cunoasterea aceasta.

In exact acelasi fel este primita cunoasterea despre om: cunoasterea esentiala a omului se dobandeste prin studierea felului sau de a gandi si de a simti, a felului sau de a lucra; cu cat va fi mai amanuntita studierea aceasta, cu atat cunoasterea devine mai exacta. Prin cunostinta fata catre fata cu duhurile, aceasta cunoastere este completata; dar aceasta cunostinta nu are, de una singura, aproape nici o insemnatate in privinta cunoasterii esentiale a omului.

Duhurile cazute lucreaza asupra noastra prin felurite ganduri, felurite inchipuiri, felurite atingeri. Ele sunt observate si studiate in aceste lucrari ale lor. Despre toate aceste lucrari aminteste Sfanta Scriptura. Sfanta Evanghelie il infatiseaza pe diavol mai intai punand in inima lui Iuda Iscarioteanul gandul de a-L vinde pe Dumnezeu-Omul (Ioan 13, 2), iar dupa aceea intrand in Iuda (Ioan 13, 27).

Din Evanghelie reiese limpede ca Iuda avea aplecare spre dragostea de bani (Ioan XII, 6) si, in pofida poruncilor Domnului, incepuse a-si satisface imboldurile acestei patimi, ascunzandu-se in spatele grijii - buna la aratare, insa de fapt vicleana - de saraci. Pe temeiul acestei patimi, diavolul a inceput sa ii insufle gandul vanzarii; atunci cand Iuda si-a insusit gandul diavolesc si s-a hotarat sa il aduca la implinire, diavolul a pus stapanire pe el cu totul.

"Ia seama", spune Fericitul Teofilact, "ia seama: a intrat in el satana, adica a intrat in inima lui, i-a pus stapanire pe suflet. Mai inainte, il bantuia dinafara prin patima iubirii de argint: acum a pus stapanire pe el cu desavarsire".

Infricosator lucru e a te invoi cu gandul diavolesc; pentru aceasta invoire, Dumnezeu Se departeaza de la om, si omul piere. Asa s-a intamplat cu Anania si Safira, cei pomeniti in Faptele Apostolilor, care, dupa ce au primit insuflarea diavolului, s-au invoit sa minta inaintea Duhului Sfant - si neintarziat au fost loviti de moarte dupa nelegiuire. Anania, a grait sfantul Apostol Petru, de ce a umplut satana inima ta ca sa minti tu Duhului Sfant si sa dosesti din pretul tarinii? (Fapte 5, 3).

Ca diavolul il ispiteste pe om cu inchipuiri, asta se vede din ispitirea Dumnezeu-Omului de catre diavol: diavolul a aratat Domnului toate imparatiile pamantesti si slava lor intr-un ceas de vreme (Luca 4, 5), adica in inchipuire.

Mintea noastra are ca pacitatea de a cugeta si capacitatea de a-si inchi pui; prin mijlocirea celei dintai, ea isi insuseste idei despre lucruri, prin mijlocirea celei de-a doua isi insuseste imaginile lucrurilor. Diavolul intemeindu-se pe cea dintai capacitate, se straduieste sa ne impartaseasca ganduri pacatoasei iar intemeindu-se pe cea de-a doua capacitate se straduieste sa intipareasca in noi imagini smintitoare.

"Precum copilul mic si lipsit de rautate", spune sfantul Isihie, "vazand un scamator, se veseleste si urmeaza scamatorului din nerautate: asa si sufletul nostru, simplu si bun, fiind zidit astfel de Stapanul Cel Atotbun, se veseleste de momelile cele prin inchipuire ale diavolului; in- selat fiind, se alipeste de rau ca si cum ar fi bine si amesteca (uneste) gandurile sale cu inchipuirea momelii diavolesti".

Inchipuirea diavoleasca lucreaza asupra sufletului in chip foarte vatama tor, starnind in el o deosebita impreuna-simtire fata de pacat. Aratandu-se deseori, ea poate pri cinui o intiparire nestearsa, cat se poate de pierzatoare. Despre felul in care lucreaza diavolul asupra omului prin atingere citim in cartea lui Iov (Iov, cap. I si II) si in istorisirea evanghelica despre femeia pe care o legase satana cu o boala deosebita si ciudata (Luca 13, 10-16).

Atingerile diavolesti starnesc patimile trupesti si nasc boli asupra carora nu au efect obisnuitele mijloace omenesti de tratament. Toate aceste feluri ale bantuirilor diavolesti le putem studia citind Vietile Sfintilor si scrierile Parintesti alcatuite mai ales in scopul zidirii monahilor. Studiul lor in aceste scrieri e, insa, foarte neindestulator: pentru a dobandi o cunoastere multumitoare trebuie sa le studiem prin cercare.

Atunci cand, prin harul lui Dumnezeu, duhul omenesc incepe a se curati, el trece treptat de la cunoasterea duhurilor la vederea lor duhovniceasca. Aceasta vedere este savarsita cu mintea si inima, este daruita de Duhul Sfant. Ea e fireasca pentru mintea si inima innoite, precum vederea cea trupeasca este fireasca pentru ochiul trupesc, care nu vede fiindca a invatat sa vada, ci ca o insusire fireasca, si nu vede numai atunci cand sufera de o boala care impiedica sau curma lucrarea lui fireasca.

Vederea duhovniceasca a duhurilor e savarsita cu mintea si cu inima. Duhurile viclene sunt date in vileag de inima; mintea nu este indeajuns pentru acest lucru: ea nu poate deosebi doar prin puterile sale proprii chipurile adevarului de chipurile minciunii ce se ascund sub chipuri parut adevarate.

Dreapta socotinta duhovniceasca se intemeiaza pe simtirea duhovniceasca, precum a zis si sfantul Isaac Sirul: "intelegerea duhovniceasca este simtirea vietii vesnice", sau, precum marturiseau cei doi ucenici despre simtirea lor si despre insemnatatea acestei simtiri din vremea impreuna-vorbirii cu Domnul, pe Care nu il recunoscusera nici cu ochii trupesti, nici prin rationamentul mintii: Oare nu ne ardea inima in noi cand ne graia (Domnul) in cale si cand ne talcuia Scripturile? (Luca 24, 32).

Tocmai aceasta inima, care a dat marturie adevarata despre Domnul, da marturie adevarata si despre duhuri, si le cearca daca sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1) sau din imparatia intunericului si urii. Sa dea astfel de marturie este in stare inima curatita prin pocainta, innoita de Sfantul Duh; dar inima aflata in robia patimilor si dracilor este in stare sa dea numai indicatii mincinoase si gresite.

Din aceasta pricina, Preacuviosul Varsanufie cel Mare a spus unui monah care il intreba cum sa deosebeasca gandurile venite de la Dumnezeu, cele venite de la fire si cele de la draci: "Lucrul de, care ma intrebi este al oamenilor ajunsi la masura mare (a varstei duhovnicesti). Daca ochiul launtric nu va fi curatit prin doftoriciri multe, nu va putea sa scape de spini si maracini si sa culeaf ga strugurele ce intareste si veseleste inima. Daca omul nu ajunge la masura aceasta, nu poate deosebi (aceste ganduri), ci va fi batjocorit de draci si va cadea in amagire, dandu-le crezare: fiindca ei schimba lucrurile cum vor, mai ales fata de cei care nu le cunosc cursele".

In continuare, Marele Parinte spune: "Gandurile care vin de la draci sunt, mai intai de toate, pline de tulburare si intristare, si atrag in chip ascuns si subtire: fiindca vrajmasii se imbraca in haine de oi, adica insufla ganduri parut drepte, dar care pe dinauntru sunt lupi rapitori (Matei 7, 15), adica rapesc si amagesc inimile celor lipsiti de rautate (Romani 16, 18) prin ceea ce pare bun, dar e in fapt vatamator. Lumina care vine de la draci se preface mai pe urma in intuneric. Orice ai auzi, ori ai gandi, ori ai vedea, de se va tulbura inima ta atunci fie si cat un fir de par, sa stii ca este de la draci".

In alt raspuns, cel Mare a scris: "Sa stii, frate, ca orice gand caruia nu ii este inainte-mergatoare seninatatea smereniei nu vine de la Dumnezeu, ci este in chip vadit din partea stanga. Domnul nostru vine lin, iar tot ce este vrajmasesc are loc cu tulburare. Chiar daca dracii par imbracati in haine de oaie, ei, fiind pe dinauntru lupi rapitori, se dau in vileag prin tulburarea pe care o aduc: fiindca s-a zis ca dupa roadele lor ii veti cunoaste (Matei VII, 15-16). Sa ne intelepteasca Domnul pe noi toti ca sa nu ne lasam atrasi de dreptatea lor (cea paruta)".

Vom incheia Cuvantul nostru prin povata cu duhovniceasca intelepciune a Preacuviosului Macarie cel Mare: "Iubitorul virtutii este dator sa se ingrijeasca foarte pentru dobandirea dreptei socotinte, ca sa poata deosebi deplin binele de rau, ca sa poata cerceta si cunoaste feluritele curse ale dracilor, prin care are diavolul obicei sa strice oamenii ascunzandu-se in spatele inchipuirilor parut bune pe care le aduce mintii. De folos este sa fim intotdeauna prevazatori, pentru a scapa de urmari primejdioase.

Nu te pleca din usuratate insufla rilor de la duhuri, de-ar fi acestea chiar si ingeri din cer, ci ramai neclintit, supunand toate cercetarii celei mai amanuntite cu putinta; si atunci cand vezi ceva cu adevarat bun sa primesti, iar ceea ce se va arata rau sa lepezi. Nu-s nevadite lucrarile harului Dumnezeiesc, pe care pacatul, chiar de ar lua infatisarea binelui, nu poate nicidecum sa le daruiasca.

Chiar daca, potrivit Apostolului, satana se si preschimba la aratare in inger luminat (2 Corinteni XI, 14) pentru a-l amagi pe om, cu toate ca infatiseaza vedenii de lumina, lucrarea cea buna nu poate, precum s-a spus, sa o dea nicicum, ceea ce si slujeste drept semn limpede al lui. El nu poate sa dea nici dragostea de Dumnezeu si de aproapele, nici blandete, nici smerenie, nici bucurie, nici pace, nici infranarea gandurilor, nici ura fata de lume, nici liniste duhovniceasca, nici dorirea darurilor ceresti, nici nu poate imblanzi patimile si poftele - lucruri care alcatuiesc lucrarea vadita a harului, fiindca s-a zis: Roada duhovniceasca este dragostea, bucuria, pacea si celelalte (Galateni V, 22).

Dimpotriva, satana poate lesne impartasi omului trufie si semetie a mintii, fiind foarte in stare de acest lucru. Asadar, cand rasare lumina cea gandita in sufletul tau, dupa lucrarea ei o poti cunoaste daca e de la Dumnezeu sau de la satana. Totusi, si sufletul insusi, daca are socotinta sanatoasa si poate alege binele de rau, va arata fara intarziere daca este buna sau rea prin simtirea intelegatoare (cea duhovniceasca).

Precum otetul si vinul sunt la fel dupa infatisarea lor cea dinafara, dar limba cunoaste indata dupa gust deosebirea dintre ele, aratand care este otet si care este vin: asa si sufletul, prin puterea sa, prin simtirea sa duhovniceasca poate intr-adevar sa deosebeasca daruirile Duhului Celui Bun de nalucirile vicleanului".

Inima, adumbrita de harul lui Dumnezeu, invie intru viata duhovniceasca, dobandeste simtirea duhovniceasca, necunoscuta ei in starea de cadere, in care simtirile cuvantatoare ale inimii omenesti sunt omorate prin amestecarea cu simtirile dobitocesti. Simtirea duhovniceasca este numita pe buna dreptate "intelegatoare", fiindca datatorul ei este "Sfantul Duh, Lumina si Viata, si Izvorul Viu intelegator, Duhul intelepciunii, Duhul intelegerii, Care este Dumnezeu si indumnezeitor" (A treia stihira samoglasnica la Vecernia Cincizecimii).

Gustati si vedeti (Ps. 33, 8), repetam spusa Sfintei Scripturi pe care deja am mai infatisat-o. Vederea duhovniceasca, din care este dreapta socotinta duhovniceasca, apare din simtirea duhovniceasca. Hrana cea vartoasa, spune Apostolul, este a celor desavarsiti, care prin multa obisnuinta au simtirile invatate spre aleerea binelui si raului (Evrei 5, 14).

Asadar, dreapta socotinta duhovniceasca este partea crestinilor desavarsiti; sunt partasi h aceasta bunatate cei ce au dobandit sporire in semnata in nevointa binecinstitoare; ea e straina de incepatori si de cei necercati, chiar de ar acestia chiar batrani dupa varsta trupeasca.

Si atunci, ce sa faca incepatorii? Intrand in monahism, ei intra totodata in lupta cu duhurile; dupa ce reguli sunt ei datori sa se calauzeasca pentru a nu cadea prada nestiintei lor, prada rautatii si vicleniei duhurilor? Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe raspund la aceasta intrebare precum urmeaza: "Adevarata dreapta socotinta o dobandim nu altminteri decat prin mijlocirea smereniei celei adevarate, care sta in a descoperi Parintilor nu doar ce facem, ci si ce gandim - ca sa nu credem in nici o privinta gandului nostru, ci intru toate sa urmam cuvintelor batranilor si sa socotim drept bine ceea ce incuviinteaza ei. Aceasta lucrare nu numai ca il tine pe monah intru adevarata dreapta socotinta si pe calea cea dreapta, ci il si pazeste dinainte de toate cursele diavolesti.

Cu neputinta este celui ce indrepteaza viata sa dupa judecata si sfatul celor sporiti sa cada in amagirea diavoleasca: intrucat chiar mai inainte de a se invrednici nevoitorul de darul dreptei socotinte, insusi faptul ca arata si descopera parintilor gandurile sale strica laturile dracesti si le rapeste puterea. Precum sarpele scos din gaura sa intunecata se straduieste sa se ascunda si sa fuga, asa si gandurile viclene, fiind scoase la iveala prin marturisirea nefatarnica si aratarea lor, se straduieste sa fuga de om".

Descoperirea gandurilor si calauzirea dupa sfatul parintilor si fratilor sporiti are lucrare de obste pentru monahismul vechi. Ea e predanie apostolica: Marturisiti-va unii altora pacatele, spune Apostolul Iacov, si rugati-va unii pentru altii ca sa va vindecati (Iacov V, 16); iar Apostolul Pavel spunea despre sine ca se indeletnicea in cel mai osarduitor chip cu zidirea fiecarui crestin, ca se straduia sa il inalte pe fiecare la desavarsirea crestina, ca asa lucra in el harul Sfantului Duh (Coloseni I, 28-29).

In chip asemanator se purtau si sfintii povatuitori ai monahismului din vechime: vase fiind ale Sfantului Duh, ei inaltau degraba pe ucenicii lor la desavarsire, facandu-i biserici ale lui Dumnezeu. De acest lucru ne putem incredinta indestul din scrierile lor care ni s-au pastrat. Nu caruntetea, nu multimea anilor, nu intelepciunea pamanteasca, ci impartasirea Sfantului Duh ii ridica la treapta de povatuitor, si pe ascultatorii cuvantului ii atragea la vorbitor Cuvantul lui Dumnezeu, iar nu cuvantul propriu, omenesc.

"Bine este", spunea Preacuviosul Cassian in Cuvantul amintit mai sus, "a nu ascunde gandurile noastre de parinti, precum am zis; totusi, ele trebuie descoperite nu cui se nimereste, ci batranilor duhovnicesti, care au darul dreptei socotinte, nu luandu-ne dupa anii si dupa caruntetea lor. Multi, increzandu-se batranetii si marturisindu-si gandurile, nu au primit tamaduire, ci au cazut in deznadejde din pricina neiscusintei celor ce le-au primit marturisirea". Preacuviosul Avva Moisi al Schitului a cerut sfat de la tanarul monah Zaharia, care traia in Schit.

Zaharia a cazut la picioarele batranului si i-a zis: "Parinte ! Pe mine ma intrebi tu?" Batranul i-a raspuns: "Crede-mi, fiule Zaharia, ca am vazut Duhul Sfant pogorandu-Se peste tine, si de aceea socot ca e nevoie sa te intreb".

Descoperirea gandurilor si vietuirea sub indrumarea Parintilor purtatori de Duh erau socotite de catre monahii din vechime un lucru atat de neaparat trebuincios, incat monahii care lepadau aceasta lucrare erau socotiti intre cei aflati in afara caii mantuitoare.

Odata cu slabirea treptata a crestinismului a inceput sa slabeasca treptat si monahismul; au inceput sa se imputineze vasele vii ale Sfantului Duh; multi fatarnici, in scopul castigului lumesc si dobandirii slavei de la oameni, au inceput sa faca pe sfintii si pe duhovnicestii, sa atraga pe cei neincercati printr-o masca alcatuita cu iscusinta, sa ii vateme si sa-i piarda.

Deja Sfantul Simeon Noul Teolog, care a trait in veacul al X-lea dupa Hristos, spunea: "Cerceteaza Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, mai ales pe cele faptuitoare, ca punand fata in fata cu invatatura lor invatatura si purtarea dascalului si batranului tau, sa le poti vedea (aceasta invatatura si purtare) ca intr-o oglinda si sa le poti pricepe; ceea ce este in impreuna-glasuire cu Scriptura sa-ti insusesti si sa pastrezi in gand, iar ceea ce este mincinos si rau sa recunosti si sa lepezi, pentru a nu fi amagit. Sa stii ca in zilele noastre multi amagitori si dascali mincinosi s-au aratat".

Odata cu trecerea vremii, dascalii purtatori de Duh s-au imputinat din ce in ce mai mult, precum ne instiinteaza cu durere Sfintii Parinti mai tarzii. "Acum, povatuitorii de acest fel s-au rarit foarte", spune Preacuviosul Nil Sorski, traitor in veacul al XV-lea.

Imputinandu-se povatuitorii duhovnicesti, Sfintii Parinti, din insuflarea Sfantului Duh, care la buna vreme si ca un Inainte-Stiutor a purtat grija de trebuinta duhovniceasca a monahilor vremurilor din urma, au alcatuit multe scrieri ziditoare, care luate impreuna definesc multumitor nevointa calugareasca.

Aceste sfinte scrieri implinesc intrucatva lipsa de organe vii ale Duhului. Parintii mai tarzii deja propun spre calauzire mai mult Sfanta Scriptura si scrierile Parintesti, asa cum a facut Noul Teolog, nedand deoparte nici sfatul, primit cu foarte multa prevedere, al parintilor si fratilor traitori in aceleasi vremuri, in conditiile feririi cat mai depline cu putinta de imprastiere si de orice relatii dinauntrul si dinafara manastirii, ale pastrarii cu osardie a duhului intru ganduri si simtaminte de smerenie si pocainta.

Foarte ostenicioasa si foarte indelungata este sporirea monahala adusa de aceasta lucrare: insa aceasta lucrare este cea daruita de Dumnezeu timpului nostru, si suntem indatorati sa ne folosim cu evlavie de darul lui Dumnezeu, cel dat noua spre mantuire.

Vremea indelungata pe care o ia sporirea, multimea poticnirilor smeresc si fara sa vrem duhul nostru, atat de inclinat spre slava desarta si semetie, ne aduc cunoasterea cea de mult pret a neputintelor noastre, duc la nadajdu-irea numai in mila lui Dumnezeu. Asemenea nadejde nu rusineaza (Romani V, 5).

De ce nu ni s-au dat aripile de foc ale monahismului de demult, cu care el trecea in zbor, cu usurinta si putere, marea patimilor, precum i s-a descoperit unuia dintre marii Parinti din vechime? Acestea sunt judecatile lui Dumnezeu, care intrec intelegerea noastra; cercetarea lor ne este oprita: ea ar fi o osteneala desarta, intreprindere trufasa si nelegiuita, ca necercate sunt judecatile Lui si neurmate caile Lui. Ca cine a cunoscut gandul Domnului? Sau cine s-a facut Lui sfetnic? Aceluia slava in veci (Romani 11, 33-36).

Sfantul Ignatie Briancianinov

Pe aceeaşi temă

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 12059

Voteaza:

Despre vederea duhovniceasca a duhurilor 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE