Cand Dumnezeu e vinovat, eu sunt de nevindecat

Cand Dumnezeu e vinovat, eu sunt de nevindecat Mareste imaginea.

Exista trei conditii necesare ale vindecarii sau ale izbavirii (mantuirii) noastre: 1) a nu invinui pe absolut nimeni si nimic pentru cele ce patimim; 2) a ne asuma intru totul boala sau suferinta, ca fiind ale noastre, chiar daca ele nu sunt urmare a unor pacate personale; 3) a insista, daca nu ni se raspunde imediat, cu cererea noastra inaintea lui Dumnezeu, cu nadejdea ferma ca nu ne va trece cu vederea.

Constatare: nu gasim, in Evanghelii, atunci cand se vorbeste despre vindecari sau despre invieri din morti facute de catre Mantuitorul, nicio relatare despre vreun repros adus lui Dumnezeu pentru starea de boala sau pentru moartea cuiva. Adica nu gasim vreun loc in care sa se consemneze ceva de genul: „Cutare a venit la Hristos si i-a zis: Iata ce patimesc eu din pricina celor randuite de Dumnezeu in viata mea, indreapta Tu acest lucru!”. Da, gasim situatii in care ceva se reproseaza totusi Domnului sau ucenicilor sai. Tatal fiului lunatic spune Mantuitorului, care tocmai coborase de pe muntele Taborului, ca ucenicii Sai n-au putut sa-l scoata pe demonul care-i chinuia copilul.

Si este cam neincrezator si in puterea lui Iisus, caci Ii zice: „Dar de poti ceva.” (Marcu 9, 22). Slabanogul de la Vitezda se plange si el, de data aceasta ca nu are om care sa-l arunce in scaldatoare, atunci cand ingerul tulbura apa. Dar nici aici (dupa cum nici la exemplul anterior), nu este vorba de a acuza pe Dumnezeu ca fiind la originea bolii. Slabanogul spune asta doar pentru a explica de ce se afla in starea aceea de paralizie de atata amar de vreme, mai exact de 38 de ani. Nici la Marta, sora Mariei, nu gasim nuante de repros in sensul de a arunca asupra lui Dumnezeu vreo vinovatie. Ii spune Domnului ca nu a ajuns la timp sa-l vindece pe Lazar („daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit" - Ioan 11, 21), dar aici nu este propriu-zis un repros, ci mai degraba manifestarea unui gand, pe de o parte, de incredere in puterea tamaduitoare a lui Iisus si exprimarea, pe de alta parte, a regretului ca aceasta putere nu a putut opera, El nefiind prezent. Nu este justificat a identifica, in acest caz, nici la Marta, nici la interventia similara a Mariei, mai apoi (v. 32), vreo oarecare invinovatire a lui Dumnezeu pentru boala care l-a rapus pe Lazar.

Nici orbul din nastere nu-I reproseaza lui Dumnezeu starea sa. Nici macar atunci cand afla de la Hristos ca nu este cineva sau ceva de vina pentru faptul ca s-a nascut cu aceasta infirmitate, ci ca motivul pentru care a venit pe lume asa este „ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). (Reactia acestui orb este de neinteles insa pentru omul contemporan, caruia astfel de explicatii i se par mai degraba scandaloase, ele fiind receptate prin prisma unui rationalism excesiv si limitat, ce nu accepta explicatii sau argumente care ies din „cercul stramt” al binomului cauza-efect.) Mai mult, nu gasim in Evanghelii - la cei ce beneficiaza de minuni - nici acuzatii directe, nici subintelese la adresa unor oameni sau a unor factori de alta natura care ar fi sursa raului din viata lor, mai ales a unor boli. Iar daca vom gasi, totusi, situatii de genul acesta, ele nu sunt urmate de interventii ale Mantuitorului. Gasim, spre exemplu, un episod in care cineva Ii cere lui Hristos sa intervina in disputa cu fratele sau ca sa-l determine sa-i faca si lui parte din averea mostenita, dar Domnul nu da curs cererii, raspunzandu-i pe un ton categoric: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecator sau impartitor peste voi?” (Luca 12, 14).

Pe scurt: Iisus Cel din Evanghelii nu intervine decat atunci cand oamenii nu dau vina pe nimeni si pe nimic pentru boala sau necazul sau pentru lipsurile lor. Mai mult, unii chiar isi asuma durerile si neputintele altora - cazul femeii cananeence sau al celor patru insi care au carat, in Capernaum, pe un paralitic -, altii insista sa fie vindecati chiar daca, la inceput sau pentru o vreme, Domnul nu pare a lua in seama cererea lor (cum a fost si in cazul celor doi orbi, despre care s-a vorbit duminica trecuta in biserici). Am putea fi, asadar, indreptatiti sa sustinem ca exista trei conditii necesare ale vindecarii sau ale izbavirii (mantuirii) noastre: 1) a nu invinui pe absolut nimeni si nimic pentru cele ce patimim; 2) a ne asuma intru totul boala sau suferinta, ca fiind ale noastre, chiar daca ele nu sunt urmare a unor pacate personale; 3) a insista, daca nu ni se raspunde imediat, cu cererea noastra inaintea lui Dumnezeu, cu nadejdea ferma ca nu ne va trece cu vederea.

Logica lui Adam nu e logica Imparatiei
Subiectul acesta nu este unul peste care sa trecem repede, cum se intampla adesea. Aici gasim explicatia pentru multele noastre blocaje si ne-vindecari, nu doar de natura trupeasca, ci si de natura sufleteasca. Cati dintre noi nu acuzam, intr-un fel sau altul, pe cei din jurul nostru sau chiar pe Dumnezeu Insusi pentru vreun necaz sau vreo suferinta? Uneori, lucrul acesta se face direct si constient, fiind si verbalizat ca atare. Alteori - si aici sunt cele mai dese si mai periculoase situatii - nici nu ne dam seama ca, de fapt, noi procedam asa, ca socotim pe altul vinovat de ceva din cele ce ni se intampla. Venim la biserica, ne rugam, ne spovedim, poate chiar ne si impartasim, avem o viata in care ne straduim sa respectam poruncile lui Dumnezeu, si totusi starea noastra duhovniceasca nu se schimba: suntem tulburati, adesea, avem pacate pe care le repetam (chiar daca nu sunt foarte grave) si nu ne gasim pacea. Daca vom privi, cu onestitate, inauntrul nostru, vom sesiza un soi de viclenie: de fapt noi nu vrem, cu adevarat, sa schimbam viata noastra, ci doar sa mai acumulam „munitie” cu care sa lovim in Dumnezeu, pe Care-l invinuim, in varii moduri, de toate relele din viata noastra (si avem si „indreptatire”, in felul acesta, sa recurgem la patimi - cum zice alcoolicul, „sa bem de suparare!”). Si ne apropiem de Dumnezeu nu cu acea constiinta curata si cu smerenie, punand inaintea Lui toate neputintele, ranile, pacatele noastre, ci doar cu ideea - chiar daca neconstientizata ca atare - de a ne demonstra noua insine ca nu se poate face nimic in privinta acestor poveri sufletesti si trupesti. Cu ocazia aceasta mai capatam inca un motiv, inca un impuls in a ne plange de mila, convinsi fiind ca noi am facut tot ceea ce trebuie, dar lucrurile nu se schimba din alte pricini, care nu depind de noi. Nu auziti, adesea, pe cate unul spunand ca „m-am dus si la preot, m-am spovedit, am facut tot ceea ce mi-a zis sa fac, si tot nu s-a schimbat nimic in viata mea”? Ne-schimbarea, ne-vindecarea sau ne-izbavirea de raul din viata noastra sunt cauzate de aceasta permanenta, subtila cel mai adesea, ispita de a da vina pe altcineva sau pe altceva - pe Dumnezeu, in ultima instanta.

Aceasta invinuire poate merge pana acolo, incat sa-I reprosam Domnului insusi faptul ca ne-a adus la existenta. Si nu e vorba de un strigat precum cel al lui Iov: „De ce m-ai scos din sanul mamei mele?” (Iov 10, 18). O astfel de interogatie releva sfasierea unui om care nu mai poate indura suferinta si care nu intelege unde a gresit de i s-au intamplat atatea nenorociri. Nu. Reprosul nostru este inrudit, in fapt, cu cel al lui Adam, care a dat vina pe Dumnezeu pentru greseala de a fi primit sa guste, din mana Evei, din fructul oprit („Femeia pe care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mancat” - Facerea 3, 12). Deci, problema nu era ca el a incalcat o porunca a lui Dumnezeu, ci ca Dumnezeu i-a dat femeie care l-a ispitit, mai apoi. Cam asa ne comportam si noi, in zilele noastre: dam vina pe slabiciunea trupului, pe imprastierea mintii, pe deprinderi dobandite din copilarie, pe diavol (la origine, inger luminos, creat tot de Dumnezeu, nu?), pe familia in care ne-am nascut, pe starea natiunii, pe defectele noastre fizice, pe vremea de afara, pe orice, numai sa nu ne asumam greselile si pacatele savarsite. Iar consecinta este ca viata noastra nu se poate indrepta.

Pentru ca Dumnezeu sa poata interveni in viata ta, sa te poata ajuta, este nevoie sa-ti asumi intrutotul intreaga ta existenta, sa vii inaintea Sa cu onestitate si fara mai „tarai” cu tine si pe altii. Si admitand (crezand!), evident, ca doar El te poate vindeca (mantui). Daca vom avea curajul si intelepciunea de a renunta la aceasta viclenie a noastra - neasumarea, invinovatirea altuia -, atunci vom deschide si calea catre minuni de marimea celor din Evanghelii. Asta ne impiedica, la origine, sa mergem pe calea desavarsirii. Oricate nevointe sau har am cere, daca nu iesim din logica lui Adam, cel de imediat dupa cadere, nu putem intra in (supra) logica Imparatiei cerurilor.

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
152 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

05 August 2014

Vizualizari: 524

Voteaza:

Cand Dumnezeu e vinovat, eu sunt de nevindecat 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE