Despre plans si lacrimi

Despre plans si lacrimi Mareste imaginea.


Despre plans si lacrimi

In Dictionarul de greaca veche, termenul penthos (tristete pentru mort, jale) apare avand doua sensuri: primul sens este acela de doliu, imbracaminte in negru, iar cel de-al doilea rea intamplare, nenorocire.

Hesychius, in lexiconul sau, gaseste ca sinonime pentru penthos urmatoarele variante: symphora, threnos, lype (necaz, jelire, intristare), insa Sfintii Parinti gasesc ca niciunul dintre acestea nu exprima indeajuns esenta penthos-ului.

Prin sinonimia de mai sus, sunt posibile trei sensuri si anume: doliu pentru parinti sau prieteni, durerea priciunuita de un anumit accident, lamentatia dupa un zeu mort.

In legatura cu respingerea primului sens, se aduce marturia Sfantului Ioan Gura de Aur, care "nu inceteaza sa repete lectia invatata de la Sf. Ap. Pavel: sa nu-i plangem pe morti numai pentru ca sunt morti! Lucrul e pe cat lipsit de minte pe atat de inutil, chiar si vorbind dintr-un punt de vedere filosofic". Stoicii nu se inselau atunci cand insirau moartea printre lucrurile indiferente. De vreme ce Hristos a biruit moartea, crestinii nu mai trebuie sa se intristeze ca aceia care nu au nici o nadejde. Plansul de care vorbesc Sfintii Parinti nu are nimic in comun cu acest doliu.

Pentru cel de-al doilea sens se aduce si marturia Sfantului Varsanufie, cel ale carui scrieri, alaturi de cele ale Sfantului Ioan, alcatuiesc volumul XI al Filocaliei, care spune ca nu trebuie sa ne intristam deloc pentru un lucru al lumii acesteia, ci numai pentru pacat.

Nici "doliul sfant" -cel de-al treilea sens -se pare ca nu e agreat de spiritualitatea ortodoxa, el fiind condamnat explicit in "Constitutiile Apostolice". Doliul pentru Hristos nu e crestinesc, iar penthos-ul ascetic nu va fi pus in legatura cu moartea lui Hristos.

Un alt sinonim care este dat penthos-ului este katanyxis.

Katanyxis este o infiorare, o emotie care sadeste in adancul sufletului un sentiment, o atitudine sau o hotarare. Asadar, intre katanyxis si penthos nu putem pune semnul unei sinonimii totale, intre ele existand aceasta relatie: prima (numele unei actiuni) desemneaza zguduirea datorata unei cauze exterioare, cealalta numeste reactia psihologica.

In practica insa, strapungerea si doliul -sau lacrimile -merg pana intr-atat impreuna incat au ajuns, prin metonimie, sinonime.

Dupa Sfantul Andrei Criteanul, penthosul poate fi legat de trup iar metanoia de suflet. Dar expresia "strapungerea inimii" (katanyxis kardias) pe care o folosesc uneori imnografii exprima bine faptul ca din inima, obarsia si centrul fiintei noastre, tasnesc lacrimile si prin ele sufletul si trupul se reunesc "in inima". Aceste lacrimi joaca un rol central in viata duhovniceasca si reprezinta criteriul central al discernamantului. Astfel, pentru Isaac Sirul, lacrimile sunt "hotarul dintre trupesc si duhovnicesc".

Pentru ca plansul (asa cum e el vazut de catre Sf. Grigorie de Nyssa) este o dispozitie trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si constiinta a binelui pierdut, putem vorbi despre penthos ca doliu pentru mantuirea pierduta (fie prin noi insine, fie prin altii).

Plangeti neincetat! E cuvantul de ordine al ascezei rasaritene incepand de la Parintii pustiei. Ca si rugaciunea, lacrimile trebuie sa fie neincetate pana in clipa in care parasim aceasta lume pentru a ne intalni cu Mirele Hristos. Toti trebuie sa plangem neincetat, dar mai cu seama cei care au ales viata singuratica. Lacrimile apar drept semnul distinctiv al anahoretilor. Prin ele acestia au transfigurat cosmosul facand din desert un nou paradis, cum se canta cu ocazia sarbatorilor sfintilor asceti:

"Cu curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului ai lucrat-o, si cu  suspinurile cele din adanc spre insutite osteneli ai facut-o roditoare si te-ai facut luminator lumii stralucind cu minunile, cuvioase...,parintele nostru, roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre".

Cel mai important temei scripturistic pentru plans il gasim in corpusul Fericirilor (fericirea a doua) -la Matei 5, 4, respectiv Luca 6, 21 -acest indemn spre plangere avand autoritatea rostirii lui de catre Insusi Mantuitorul Iisus Hristos. Avem, asadar, in Predica de pe Munte, indemnul cel mai sigur spre plangere, dar nu spre orice fel de plangere caci, Sfantul Ioan Gura de Aur, talcuind aceasta fericire in Omiliile sale, spune ca acest cuvant nu se adreseaza acelora care plang pentru fel de fel de pricini, ci acelora care plang pentru pacatele lor.

Sfantul Ioan Gura de Aur respinge, deci, orice alt fel de plans in afara de cel izvorat din intristarea dupa Dumnezeu si intristarea pentru pacate.

Ca si Sfantul Vasile cel Mare, care in Cateheza sa adresata tinerilor, se foloseste din belsug de citate din operele filosofilor pagani pentru a arata frumusetea crestinismului si a le valorifica pozitiv, asa si Sfantul Ioan Gura de Aur, in excursul exegetic intreprins pentru fericirea a doua, reliefeaza ca fiind pozitive starile sufletesti ale celor care plang moartea copiilor sau a sotiei sau a unei rude -caci ei se departeaza de cele ale lumii din cauza plansului si durerii care pun stapanire desavarsita asupra lor. Se foloseste, asadar, de aceasta imagine ca sa arate apoi ca mai multa filosofie decat aceasta vor arata cei ce-si plang pacatele lor, asa cum trebuie sa le planga.

Dumnezeu, in multa Sa iubire de oameni, nu-si margineste rasplata Sa asupra celor care isi plang pacatele lor asa cum se cuvine, la iertarea pacatelor si la izbavirea de muncile cele vesnice ale iadului ci le da si multa mangaiere atat in viata de aici cat si in cea de dincolo.

In vietile multora dintre Sfintii Bisericii gasim pe langa acest fericit plans pentru pacatele proprii si plansul pentru pacatele altora. Putem aduce aici exemplul Sfantul Ignatie Briancianinov care plange pentru aproapele sau cu un plans sfasietor, neobosit iar Sfantul Ioan Gura de Aur aminteste in Omiliile sale de cuvantul fericitului Iov (Iov 30, 25) care spune ca: "eu am plans pentru orice neputincios si am suspinat cand am vazut un om in nevoie". Si Sfantul Siluan Athonitul ne da marturie de o astfel de atitutine cand marturiseste ca atunci cand vede deznadejdea ce se cuibareste in sufletele celor care nu se pocaiesc, i se face mila de ei si plange. Regreta faptul ca acestia nu-L cunosc pe Dumnezeu caci "daca fiecare suflet L-ar cunoaste pe Domnul, ar cunoaste cat de mult ne iubeste si atunci nimeni nu ar mai deznadajdui de mantuirea sa, nici nu ar mai murmura".

Valorificarea subtila si complexa afectivitatii , a plansului si intristarii, a suferintei si a lacrimilor prefacute in izvor de bucurie si seninatate interioara e proprie numai crestinismului, fiind una dintre trasaturile care disting cel mai limpede spiritualitatea crestina rasariteana de restul traditiilor religioase si spirituale ale umanitatii. Plansul, alaturi de rugaciune -care pentru Sf. Ioan Scararul este "maica si fiica lacrimilor", este pentru ascetica si mistica ortodoxa adevarata oglinda a omului, a cosmosului si a lui Dumnezeu.

Plansul adevarat este o isprava paradoxala a mintii: e metanoia, adica saltul mintii dincolo de sine, in alt plan al intelegerii.

Lacrima topeste abuzul oricarei solidificari -ea insasi fiind sare dizolvata in apa, adica mineralitate adusa in stare solubila -si acest lucru este cunoscut  si de Sf. Ioan Scararul cand spune ca: "Precum focul topeste trestia, asa lacrima topeste toata intinaciunea vazuta si gandita." Lacrima topeste si spala si, "precum ploaia intrand in pamant", ea fertilizeaza; iar in alta intruchipare a ei, lacrima stinge: "Precum apa, adaugandu-se cate putin in foc, schimba vapaia cu desavarsire, asa si lacrima plansului adevarat stinge toata vapaia maniei si iutimii". Plansul, lacrimile, apartin unui mod de a fi al omului dar si al creatiei necuvantatoare; diferenta facand-o faptul ca atunci cand creatia plange, o face in mod inconstient.

Tot incercand sa definim plansul, aducem si marturia catorva dintre Sfintii reprezentativi pentru spiritualitatea ortodoxa, ca a unora care nu au fost preocupati de studiul scolastic al plangerii, ci de profunda experiere a acesteia.

Astfel, cuvantul de mai sus, rostit de catre Sf. Grigorie de Nyssa (plansul -dispozitie trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si constiinta a binelui pierdut) este intarit si de cel al Sf. Ignatie Briancianinov care, in "Plangerile unui monah" scrie urmatoarele: "Lacrimile mele nu cad pe daramaturi si nici pe mormane de cenusa; nu plang dupa un templu facut de mana omeneasca (...). Plang mistuirea in flacari a unui templu nevazut, nezidit de mana omeneasca, pe care Dumnezeu l-a creat pentru o nevazuta, o inalta slujire dumnezeiasca. Plang surparea unui oras tainic, menit sa fie salas si adapost de ganduri si simtaminte binecuvantate". Asadar, binele pierdut se ascunde aici sub masca templului nevazut, a orasului tainic.

Sf. Ignatie dezvolta in lucrarea amintita mai sus, o veritabila si preafrumoasa Teologie a lacrimilor. Plangerea sa este una "de pocainta si de iubire", este plangerea mostenita de la Adam -cel care "a inceput a cauta plansul, gandind ca va afla in el ogoire dupa pierderea desfatarilor raiului", este un mijloc de redobandire a vietii vesnice.

Modelul suprem invocat de Sfantul Ignatie Briancianinov este Insusi Mantuitorul Iisus Hristos care "a lacrimat cu lacrimile Sale intrutotsfinte, pentru Lazar cel mort de patru zile; Dumnezeu-Omul a varsat dumnezeiestile Sale lacrimi pentru orasul in care furnica multime mare de oameni, pentru poporul care nu si-a dat seama de venirea lui Dumnezeu".

Sfantul Ignatie plange pentru aproapele sau cazut cu un plans sfasietor, neobosit, dar plange si pentru ca "departe de mine este Mangaietorul"; totusi, plansul sau nu este unul deznadajduit pentru ca "din lacrimile celui ce plange (...) mijeste speranta mantuirii".

Cele mai subtile analize ale plansului si ale tuturor varietatilor lui ni le-a dat, insa,  Ioan Scararul in Treapta a VII-a a scrierii sale. El zice: "Precum consuma focul trestia, asa curata lacrima orice pata vazuta si spirituala" si iarasi: plansul constituie boldul cel de aur al sufletului, care il libereaza de pironirea pe lemnul grijilor lumesti si de orice impatimire si care, printr-o cuvioasa intristare, il face sa se indrepte continuu spre supravegherea inimii. Lacrimile alunga rasul. "Fii ca un imparat in inima ta, sezand pe tronul inalt al smereniei tale si poruncind rasului: "Du-te", si se duce, si plansului cel dulce: "Vino", si vine, si slugii noastre, tiranului trup: "Fa aceasta", si face. Daca cineva a imbracat plansul ca pe o haina de nunta fericita si plina de har, acela a cunoscut rasul duhovnicesc al sufletului". Plansul pe treptele cele mai inalte nu mai e un plans al ochilor trupesti. "Desfiinteaza pacatul, si e de prisos lacrima indurerata a ochilor trupesti. In Adam nu a fost lacrima inainte de cadere, precum nici dupa Inviere nu va mai fi, odata ce a fost desfiintat pacatul".

Pentru Sfantul Ioan Scararul, legile ascezei sunt deja o participare la Patima lui Hristos:

"Izvorul apelor lacrimilor se naste din lemn, adica din rastignirea trupului cu patimile si poftele lui".

Pocainta si lacrimi

Tema lacrimilor a fost tratata in general si de catre Sfintii Parinti si de catre alti exegeti, in stransa legatura cu pocainta.

Cei mai mari dintre Sfintii Parinti considerau pocainta ca unica lor grija. Fiind consacrati acesteia, ii dadeau din ce in ce mai multa importanta in viata lor, caci pocainta nu numai ca te curateste de pacat, ci si stimuleaza atintirea privirii asupra propriei persoane. Atunci cand petele nenumarate, lasate de pacat pe vesmantul sufletului, sunt spalate prin pocainta, dintr-o data se vor descoperi si altele, mai putin grele dar nu fara importanta, si care pana atunci au ramas neobservate pentru ca lipsea o privire atenta si patrunzatoare, in final pocainta il va face, pe cel ce i s-a consacrat, sa urce pana la orizonturile duhovnicesti cele mai greu de inteles: pocainta il va face sa descopere propria stare de cadere, si a intregii omeniri; propria sa suferinta care este suferinta lumii intregi cazuta sub jugul stapanului lumii acesteia; pocainta il va ajuta sa descopere lucrarea minunata a mantuirii sale si alte taine ce pot fi patrunse numai prin traire.

Sfantul Arsenie cel Mare era mereu preocupat de pocainta insotita de lacrimi. O batista se afla intotdeauna pe genunchii sai; fara incetare, lacrimile cadeau pe acea batista, in timp ce Sfantul isi concentra mintea la rugaciunea de pocainta, iar cu mainile lucra.

Cei care au dobandit o adevarata intelegere a pocaintei, adica o intelegere duhovniceasca, includ in aceasta toate nevointele ascetice, si considera ca si pierduta ziua in care nu s-au plans pe ei insisi, chiar daca in ziua aceea au facut multe alte fapte bune.

Totusi, cei ce s-au curatit prin lacrimi lor continua sa se considere necurati.

Pocainta adevarata si lacrimile duhovnicesti sunt imposibile atata vreme cat subzista legaturile patimase. Trebuie ca inima sa fie detasata de toate si nimic sa n-o tulbure. Numai atunci se poate face sa urce la Dumnezeu tanguirea noastra, si sa ne afundam in plans ca intr-un adanc al existentei.

Nici cultura, nici inteligenta, nici nobletea, nici frumusetea nu-l reinnoieste pe om, ci numai pocainta adevarata, rusinea si regretul pentru tot pacatul savarsit in trecut.

Sfantul Ierarh Nectarie al Eghinei -un foarte iubit sfant al zilelor noastre -scrie despre pocainta urmatoarele: "Dupa cuvantul Sfantului Ioan Damaschin, pocainta este intoarcerea de la viata impotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceza si nevointa; mai mult, ea este o intoarcere de buna voie de la pacate la virtutile opuse acestora. Semnele pocaintei sunt parerea de rau si schimbarea mintii, in vreme ce insusirile mintii sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea pacatului si iubirea virtutilor".

Focul pacatelor se stinge nu cu multa apa, ci cu putine lacrimi. Focul pacatului este mare si se stinge cu putine lacrimi, pentru ca lacrima stinge focul pacatelor si alunga duhoarea lor.

Ideea ca pocainta este strans legata de lacrimi ne este intarita si de catre marturia Cuv. Efrem Sirul care, in "Cuvinte si Invataturi" ne pune in fata urmatoarele cuvinte: "Doctorul asteapta sa vada lacrimile tale. Apropie-te! Sa nu te temi! Arata-i Lui rana, aducandu-i si doctoria, lacrimi si suspine, ca iata s-a deschis usa pocaintei! Sarguieste-te, pacatosule, mai inainte de a se inchide." De asemenea, P. Staniloae -steaua cea cu dumnezeiasca mergere a Teologiei romanesti -afirma ca nu e gresit ca lacrimile sa fie considerate ca stand intr-o legatura speciala cu pocainta. Ele (lacrimile) nu trebuie sa lipseasca nici din pocainta incepatoare, desi e mare deosebire intre lacrimile fricii de la inceput si lacrimile iubirii, de pe treptele superioare.

Acestea sunt pentru literatura duhovniceasca, cele doua limite ale existentei: caderea si ridicarea. Numai ingerilor -spune Sfantul Ioan Scararul -le este propriu sa nu cada. Oamenilor le este propriu sa cada si sa se ridice iarasi de cate ori s-ar intampla aceasta.

Aflat intre aceste limite, intre cadere si ridicare, crestinul are ca mijloc haric deosebit de important pocainta, prin care se redobandeste starea de har. Curatia sau nepatimirea crestina se dobandeste prin Taina Sfantului Botez, iar apoi prin actualizarea acestuia prin "botezul lacrimilor" sau pocainta.

Pocainta este impacarea cu Dumnezeu prin lacrimi si prin lucrarea cea buna a celor potrivnice pacatelor. Pocainta este rabdarea de buna voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocaieste este pricinuitorul pedepselor sale. Pocainta este asuprirea tare a pantecelui si lovirea sufletului printr-o simtire adanca.

Pocainta este un mijloc de restaurare a legaturii cu Dumnezeu si cu aproapele. Pentru acest motiv, ea este considerata "al doilea Botez" si precede Taina Sfintei Impartasanii, a comuniunii depline cu Hristos. Pocainta este Taina Impacarii cu Dumnezeu si cu semenii, fiindca aduce in sufletele credinciosilor acea armonie care vine de la Dumnezeu.

Sfantul Ioan Scararul considera ca "botezul lacrimilor" este foarte pretios si il leaga de Taina Botezului celui dintai, pentru ca ne iarta pacatele personale de dupa acesta. El numeste pocainta aducerea aminte (reimprospatare) a Botezului si impacarea cu Dumnezeu prin lacrimi. Pocainta este "har peste har", "a doua nastere din Dumnezeu" si "usa milei", prin care intram la Dumnezeu.

Metanoia sau pocainta este angajarea si lupta noastra impotriva pacatului si patimilor care, dupa expresia Sf. Maxim Marturisitorul, produc "sfasierea firii" si o ruineaza. Parintii filocalici subliniaza valoarea pocaintei in lucrarea de restaurare a adevaratei vieti, cea harica.

Pocainta este "intristarea cea dupa Dumnezeu", care "lucreaza pocainta spre mantuire, fara parere de rau", dupa cuvantul Apostolului. Lacrimile, plansul si suspinarea sunt semne ale intristarii inimii, prin care inima este ranita ca de o sageata si astfel izvoraste lacrimi. Buretele plin cu apa, atunci cand este strans, sloboade din sine apa. Asa si inima plina de intristare, cand este stramtorata de o intristare si mai mare, izvoraste lacrimi, prin care se usureaza de intristare, caci plansul si lacrimile usureaza intristarea, si asa cum racoreste ploaia vazduhul, si ele racoresc sufletul tanguitor si necajit.

Constientizarea pacatoseniei proprii conduce pe om la exersarea unui sentiment de pocainta autentic si neincetat.

In cugetarea Sfantul Isaac Sirul, vederea pacatelor proprii e mai importanta decat harisma invierii mortilor. Cel ce suspina un ceas, considera Sfantul Isaac, e mai bun decat cel ce foloseste lumii intregi prin gandirea sa, dupa cum cel ce s-a vazut pe sine si pacatele sale e mai bun decat cel ce a vazut ingeri.

In Sfanta Scriptura intalnim nenumarate pilde de pocainta si de intoarcere cu lacrimi la Parintele Ceresc. Dam exemplul desfranatei care a spalat cu lacrimile sale picioarele lui Hristos, stergandu-le cu parul capului sau si sarutandu-le.  De asemenea, fiul risipitor, care s-a intors la tatal sau marturisind ca nu este vrednic a fi numit fiul lui zicand: "Parinte, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau: fa-ma ca pe unul din argatii tai!" este de crezut ca aceasta marturisire smerita a fost insotita de lacrimi. Si Apostolul Iacob rosteste urmatorul indemn catre cei pacatosi: "Curatiti-va mainile, pacatosilor, si sfintiti-va inimile voi, cei indoielnici. Patrundeti-va de durere. Intristati-va si va jeliti. Rasul intoarca-se in plans si bucuria voastra in intristare. Smeriti-va inaintea Domnului si El va va inalta". (Iac. 4, 8-10)

In Vechiul Testament avem marturia Prorocului David care graieste: "Izvoare de apa s-au pogorat din ochii mei, pentru ca n-am pazit legea Ta"(Ps. 118, 139), si iarasi: "Pacatul meu l-am cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o. Zis-am: Marturisi-voi faradelegea mea Domnului". Iar Prorocul Ieremia, in numele intregului sau popor care pacatuise, plange inaintea Domnului zicand: "Vai noua, ca am pacatuit! Pentru aceasta s-a tulburat inima noastra si ochii nostri s-au intunecat" (Plang. 5, 16-17).

Ca pocainta e insotita de lacrimi ne arata si tanguirea stramosului Adam care suspina dupa Dumnezeu, Cel iubit al sau, chinuit de gandul: "Am intristat pe Dumnezeu pe care Il iubesc", neparandu-i atat de rau de rai si de frumusetea acestuia ci de faptul ca a pierdut iubirea lui Dumnezeu.

Sf. Siluan Athonitul -sfant cu o bogata experienta duhovniceasca, recunoscut de catre P. Iustin Popovici drept cel mai autentic monah al secolului XX -ne infatiseaza faptul ca Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia: "Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul nu avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte; duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-l pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intristarii plang cu suspine: Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta!"

Tot Sfantul Siluan Athonitul pune in gura parintelui Adam plangerea aceasta aratand profunzimea sentimentului de pocainta ce il cuprinsese pe Adam dupa savarsirea pacatului:

"Nu-mi mai este draga pustia. Nu-mi mai sunt dragi muntii cei inalti, nici campiile, nici codrii, nici cantecul pasarilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e intr-o mare mahnire pentru ca am intristat pe Dumnezeu. Si daca Domnul m-ar aseza din nou in rai, chiar si acolo as suferi si as plange pentru ca am intristat pe Dumnezeu pe care Il iubesc".

Analogia intre apa scaldatorii baptismale si apa lacrimilor s-a impus totdeauna autorilor duhovnicesti, pe urmele carora Triodul ne invata ca prin curatirea de pacatele savarsite dupa Botez, lacrimile ne fac sa regasim curatia pe care o are neofitul iesind din apa botezului, si spala haina de lumina pe care acesta a imbracat-o atunci  "Cu tina mi-am amestecat mintea eu, ticalosul. Ci spala-ma, Stapane, in baia lacrimilor mele, ma rog Tie, alba ca zapada facand haina trupului meu!"

Strapungerea, ca si cainta e o restaurare a harului botezului. Dar mai exact decat acesta, ea este un adevarat "al doilea botez", un "botez al lacrimilor" indispensabil mantuirii.

Crestinismul nu cunoaste lacrimi fara nadejde. Asadar nu se poate spune despre crestinism ca este exclusiv religia lacrimilor, si ca ea sileste pe om numai sa-si planga pacatele. El -crestinismul -este bucuros de viata, el este religia luminii si a bucuriei sufletesti. Crestinul nu se leapada de nici o bucurie curata pamanteasca, dar pe toate le sfinteste cu binecuvantarea lui Dumnezeu. Inima lui raspunde curatelor bucurii ale iubirii, ale prieteniei; gaseste placere in frumusetile fapturii, in lucrarile de arta, care sunt oglindiri ale vesnicelor bucurii netrecatoare din viata viitoare. Iar lacrimile pocaintei, care nu pot fi inlaturate din calea pamanteana a crestinului, il duc la fericirea vesnica".

Incheiem acest scurt cuvant despre lacrimi cu urmatorul indemn rostit de catre Pr. Prof. Dumitru Staniloae :

"Noi, insa, scuturandu-ne de toate prin frica de Dumnezeu, sa ne castigam lacrimile curate si neviclene ale gandului la moarte, caci nu este in ele inselare sau inchipuire de sine, ci ele aduc mai degraba curatirea si propasirea in iubirea de Dumnezeu, spalarea pacatelor si eliberarea de patimi".

Magdalena Dobra
 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 11789

Voteaza:

Despre plans si lacrimi 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Cuvinte cheie:

plansul lacrimile

Comentarii (1)

  • nede maria Postat la 2010-03-17 17:11

    Multumesc frumos , pentru articol.Pentru mine intradevar a fost scris la momentul potrivit. Trec prin niste momente grele pentru sufletul meu, rugaciunile si plansul imi sunt singurele arme de aparare.Cuvintele de incurajare ale celor din jur nu ma pot alina, asa simpt eu. Multumesc frumos!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE