Dacă viața are vreun sens, atunci este evident că acesta nu poate fi epuizat în afacerile mundane. E un lucru care nu se învață în vreo școală, nu are o bază științifică, deci nu poate fi predat unor elevi sau studenți, dar pe care totuși ajungi să îl intuiești, ba chiar să devină o certitudine intimă deosebit de puternică. E un rezultat al experienței care poate fi comunicat numai într-o anumită măsură, și destul de greu, pe cale discursivă obișnuită. Ține, mai degrabă, de un sentiment al ființei în care poți să inviți pe altul la trăirea lui proprie, nu să-i demonstrezi ceva.
Ne dorim fericirea, ne temem de moarte, ne-am dori să trăim veșnic, mereu suntem triști când se termină câte ceva în viața noastră. Dar dacă ceea ce ne place s-ar repeta iar și iar, de sute și mii de ori, am înnebuni și am da orice ca totul să se termine. Regretăm când vine moartea, dar o viață care s-ar prelungi la infinit, în condiții exclusiv terestre, ar fi mai cruntă decât iadul. De aceea, sensul lumii trebuie să plece de la lume, dar, în același timp, ca să însemne ceva, trebuie să-l depășească, să-l integreze într-o sinteză superioară.
Să mă limitez la lume înseamnă, cel mai adesea, un profit material, dar poate să însemne și satisfacerea orgoliului, dobândirea stimei celorlalți, obținerea puterii reale sau măcar simbolice. Sunt lucruri care pot fascina, cărora le putem închina multe, chiar toate energiile noastre, care să reprezinte țelul nostru de urmat. Dacă însă trăim suficient de mult, și avem destule experiențe de viață, începem să ne dăm seama de insuficiența tuturor acestor scopuri, să vedem că, oricât de mult ni le-am fi dorit la un vreun moment dat, viața este și altceva, și mai ales acest altceva merită căutat.
Chiar dacă vedem că nu ne e suficientă viața de aici, e totuși greu de mers pe calea mântuirii. Dumnezeu ne promite „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2, 9), dar acestea sunt îndepărtate, noi n-avem habar de ele. Mult mai apropiate sunt plăcerile vieții terestre. Dacă n-ar exista plăcere în mâncarea pe care o mâncăm, pesemne că nu ne-am mai hrăni, iar viața noastră biologică ar fi în pericol. La fel, în lipsa plăcerii n-am mai face copii, nu ne-am căuta sănătatea, odihna și, în general, n-am face niciunul din gesturile care mențin și perpetuează viața. Or, această plăcere care e un bun imbold pentru actele noastre mundane, se constituie automat într-o piedică în căutarea a altceva. Plăcerea ne îndeamnă către acele lucruri care ne mențin viața, dar care ne și pot bloca în animalitate, lăsând sufletului prea puțin spațiu de manifestare.
Ne aflăm în situația, deosebit de ingrată, de a fi „aruncați în lume”, unde de bine de rău, ne găsim un rost, ne satisfacem poftele legitime, naturale dar, în același timp, ni se pune în vedere imperios, sub pedeapsa unor chinuri inimaginabile (citiți, de pildă, dintre multe exemple posibile, descrierea chinurilor iadului din „Portret al artistului la tinerete” de James Joyce) să ne despărțim de lume. Să rămâi exclusiv la nivelul ei înseamnă să te blochezi în animalitate.
Fiecare vine și își cere drepturile sale, fără milă și fără vreo concesie. Lumea își are nevoile sale stringente, care se cer neapărat satisfăcute, mai ales când sunt însoțite de plăcere, și care atât de ușor se pot transforma în plăceri vinovate, într-o trăire animalică, în anularea rațiunii și a simțirii. Glasul lui Dumnezeu, exprimat prin Biserică, se aude mai slab, mai în surdină, suficient însă de clar ca să știm ce urmează. Ești pe calea Bisericii, dar totuși nu te poți detașa de lume. Știi că nu e suficient să fii un om moral, știi că nici declararea credinței nu te mântuie, știi că n-ai un har acoperitor care să-ți garanteze mântuirea și nici nu-l poți transfera de la cei care-l au. Ce-i de făcut? Cum poți ieși de sub vraja lumii ca să poți să-ți închini viața lui Dumnezeu?
Dacă își închipuie cineva că există o formulă, aici sau în altă parte, care să rezolve problema se înșeală. Nu știm ce va fi după. Viața e o luptă, nu cu final neașteptat, ci incert, ca un meci cu un jucător foarte puternic, apostolul Pavel o asemăna cu întrecerile olimpice. Nu există o siguranță, cât timp suntem încă vii, iar să vrei să o obții înseamnă să falsifici viața, să trișezi și să pierzi. De pildă ateii au hotărât, cu regret dar scăpați de orice griji metafizice, că nu mai e nimic dincolo de moarte, desființează lupta și atunci nu mai au cum s-o mai câștige. Mai multe denominațiuni protestante numesc pe toți cei care se „pocăiesc” (acesta e limbajul lor) ca deja mântuiți. Iarăși nu mai ai pentru ce să trăiești.
Față de cei care sunt siguri fie că nu există mântuire, fie că ei deja au obținut-o, trebuie să păstrăm atitudinea, deloc reconfortantă, de incertitudine, de teamă moderată, de luptă asiduă. Singura șansă de mântuire este ca fascinația lumii să scadă în timp, odată cu acumularea experienței de viață. Pe măsură ce omul se maturizează, să ajungă să observe lipsa de substanță a plăcerilor pe care le oferă lumea. Atunci abia, când fascinația lumii va păli, ca de la sine, oamenii vor putea să își vadă de ale lor. Sunt lucruri pe care le trăim cu o intensitate maximă la 20 de ani, la 30 încă mai simțim ceva, la 40 însă zâmbim îngăduitori pentru cele ce s-au întâmplat. La fel și cu atracția față de viață: o trăim intens, cu toată forța vitală pe care putem să o simțim dar, în același timp, așteptăm și să ne treacă. Ne dăm seama, după o vârstă, că la un moment dat lucrurile trebuie să se așeze în calmitatea lor, că putem să ne desprindem de atracția irezistibilă care făcea ravagii la vârste mai fragede. Poate în acest fel ar trebui înțelese cuvintele „Pacatele tineretilor mele si ale nestiintei mele nu le pomeni.” (Psalmul 24, 7)
Unde intervine Dumnezeu în toată treaba asta? El este peste tot cu noi, chiar dacă noi nu putem să-L vedem, și nici să-i înțelegem acțiunile. Dar pe măsură ce vedem că putem să ne desprindem de atracția irezistibilă pe care anumite acțiuni o exercitau asupra noastră, ar fi bine să înțelegem că, nevăzute, forțele biologicului se retrag, lăsând mai mult loc spiritului să se manifeste.
Paul Curca
Paul Curca
-
Desavarsirea omului in conceptia filocalica a parintelui Dumitru Staniloae
Publicat in : Lumea vazuta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.