Sfanta Taina a Marturisirii

Sfanta Taina a Marturisirii Mareste imaginea.

Fiecare Taina din cele sapte instituite de Hristos si pastrate in Biserica constituie o treapta in urcusul nostru spre Dumnezeu, si o participare la dumnezeire in prelungirea ei harica spre noi.

Fiecare Taina este un contact nemijlocit cu Dumnezeul cel viu, dar o atingere de fiecare data deosebita atat prin varietatea subiectelor care se sfintesc, cum si prin varietatea insasi a Tainelor, dar si - mai ales - prin varietatea starilor in care unul si acelasi subiect se gaseste in momentul primirii ei, chiar a unei aceleiasi Taine din cele repetabile; si aici, ne referim cu speciala atentie la Taina marturisirii. Caci, daca in fiecare moment de primire a unei Taine, subiectul ei primeste o noua putere, nu inseamna ca el foloseste mereu aceasta putere spre ridicarea lui, spre intarirea lui. Caderea, in regnul nostru, este o conditie a existentei noastre inscrise sub semnul slabiciunii, al nehotararii, al neputintei. Daca ne ridicam de fiecare data prin harul pe care-l primim in sfanta Taina - chiar atunci cand participam nu numai la prelungirea in har a lui Dumnezeu, ci la El insusi oferit euharistie - nu inseamna ca ne si mentinem la acea treapta pentru multa vreme.

De aceea, unul dintre darurile permanent active in lumea crestina este marele reviriment al iertarii pacatelor, acordat de Mantuitorul ca permanenta inviorare si putere de inceput nou a celui ce decade de la sfintenia primita prin fiecare Taina. Ea este Taina prin excelenta repetabila, si in mod normal cea mai des practicabila in viata crestinului.

Sub denumirea variata de "Taina a pocaintei", a "spovedaniei" sau a "marturisirii", de "al doilea botez", se intelege nu totdeauna unul si acelasi lucru; unele denumiri reprezinta momente importante, substantiale, care duc la ceea ce constituie de fapt Taina insasi - dezlegarea pacatelor acordata de Hristos prin preot. Caci "iertarea pacatelor" prin preot - deci o operatie care se continua permanent de la Hristos pana la sfarsitul veacului - este cheia, scopul si sensul celorlalte momente anterioare.

Elementele sufletesti legate de aceasta ultima actiune - pe care o savarseste Hristos prin preot - au radacini adanci in fiinta umana, ele avand caracter psihologic, gnoseologic, etic, figurand intr-o intreaga gama de subcapitole antropologice. Pentru ca mergand spre tinta dezlegarii din robia pacatelor sau a patimilor noastre, trecem prin cateva faze intermediare si initiale, care constituie lungul drum al "albirii" vietii, termen filocalic pentru curatirea crestinului de raul facut de el sau aruncat asupra lui. In drumul acesta se vorbeste despre cainta, pocainta, spovedanie, indeplinirea eventual a canonului dat de preot si apoi dezlegarea pacatelor acordata prin preot. Marturisirea insasi este in realitate faza finala a unui lung proces de introspectie, de cercetare de sine, de incercare a puterilor proprii, de verificare a propriei sinceritati, de adunare a puterii de a se recunoaste vinovat (caci altfel ce am avea de marturisit?), de adunare a curajului necesar exprimarii autoacuzarii in fata preotului - adica a reprezentantului indicat de Hristos pentru savarsirea actului de duhovnicie inteles in aceasta Taina.

Este poate lucrarea cea mai dificila in terapeutica crestina, lucrare extinsa in timp si adancime sufleteasca, prin care omul se conduce pe sine la intalnirea cu Dumnezeu, Cel care insusi se afla in strafundul acelui adanc al sufletului crestin. Anima naturaliter cristiana - zice Tertulian - dar peste acest atribut esential, densitatea stratului de necuratie se cere patrunsa de lupta celui care vrea sa se regaseasca pe el in autenticul sau Eu, cel crestin.

Daca in celelalte Taine repetabile - Euharistia si Maslul - primitorul are o pozitie mai mult pasiva, el fiind mereu cel care primeste "iertarea pacatelor si viata de veci", Spovedania este acea Taina in care crestinul face efortul continuu pe care i-l recomanda inaintasii lui si insusi Mantuitorul, efort de priveghere, de ruga, de cercetare a cugetului si a adancului inimii, de uitare a raului suportat de el, de depistare a raului facut de el, dar si efortul de depasire a acestora si a altor momente, prin iertarea tuturor si impacarea cu sine insusi. De aceea, spovedania este conditia prioritara a primirii oricareia din celelalte sase Taine - afara doar de cazul unei stari de totala neputinta sau inconstienta a omului, in care caz Biserica acorda prin pogoramant Taina impartasaniei, sau maslul spre ridicarea aceluia din neputinta si intuneric si integrarea lui in imperiul luminii prin puterea lui Hristos.

Fara indoiala, in insusi efortul omului de a se cunoaste pe sine, de a-si vadi greselile si a se acuza pentru ele - credinta crestina implica ajutorul harului divin, castigat de crestin prin botez si prin mirungere, cum si prin permanentul ajutor cu care Dumnezeu insoteste continuu faptura zidita de El. Dar in Taina spovedaniei si in momentele ce o preced, mai mult ca in orice moment al vietii crestine, sinergia puterilor omenesti si a celor divine are dinamismul maxim. Atunci cand ne rugam, Duhul striga in noi spre Dumnezeu1, dupa cum tot El se integreaza suferintei noastre, rugandu-Se "cu suspinuri negraite".

Daca formula intruparii Logosului - ca Dumnezeu facut om pentru ca omul sa devina Dumnezeu - este parghia raportului omului cu Dumnezeu, ea se realizeaza in istoria crestina a umanitatii prin lupta crestinului de a-si insusi, a-si face propriu, darul primit la botez. Si daca nu este suficient ca omul sa se boteze pentru a se mantui, ci trebuie sa capete si puteri specifice lui prin Taina Mirungerii, ca sa stie a lupta in modul sau propriu si sa raspunda impactului ispitei si slabiciunii - atunci viata de asumare, de personalizare a raportului Dumnezeu-Om are in miezul ei lucrarea de purificare care se cuprinde in Taina Spovedaniei.

Cum spuneam, primitorul tainei - primitor al iertarii pacatelor, caci in rest sau pana atunci el este agent - isi pregateste momentul spovedaniei in mod constient, ajutat de toate darurile lasate de Dumnezeu pentru ca omul sa se cunoasca pe sine. El este inzestrat cu constiinta - acest fin seismograf al clatinarilor sau caderilor lui; ea inregistreaza chiar fara controlul insului toate actele sau gandurile necuvenite, toate greselile ajunse in faza finala, de exteriorizare, sau numai in cea incipienta, de cuget. Mantuitorul largeste la nesfarsit responsabilitatea noastra, ea avand raza de actiune extinsa asupra adancurilor noastre de bezna, in care constiinta patrunde pe masura luminarii omului. Nu numai cine a facut pacatul, nu numai cine a deposedat pe neputincios, sau a luat ce nu i se cuvine, sau a abuzat de increderea cuiva, sau a mintit pe fratele sau - este vinovat, ci si cel ce doar a cugetat acest lucru, sau l-a dorit sau s-a bucurat la gandul ca ar realiza acestea. Sfintii Parinti merg chiar mai departe cu analiza straturilor de adanc ale sufletului, pentru ca la ampla lor stradanie, s-a deschis marele adanc al sufletului lor, marele subconstient al existentei persoanei umane.

Si, la drept vorbind, in aceasta consta travaliul crestinului practicant: in patrunderea, cu lumina cugetului, spre straturile cele mai launtrice ale sufletului sau, adica in coborarea, mutarea hotarului inferior al constientului spre zona subconstientului, ca introspectia harului sau propriu sa strabata intunericul, si zona sa de strafund sa devina accesibila curentilor purificatori ai respiratiei sfintite de rugaciune.

Spovedania inseamna in primul rand o serioasa cunoastere a mecanismului propriului suflet de catre persoana ce-l poarta. Caci - asa cum stim din teologia morala, - pacatul este nu actul material in sine, ci el devine pacat daca intentia, resortul intim care l-a determinat, este pacatoasa. Crestinul este dator sa-si cunoasca resortul interior al actelor, vorbelor sau chiar gandurilor sale, pentru ca numai el va sti daca actiunea laudabila sau cuvantul cald rostit a avut ca pornire dorinta de bine si iubirea catre celalalt, sau dimpotriva - ele au pornit cu scopul de a-l insela. Si invers: numai propria constiinta crestina va sti daca este reprobabila fapta sa, sau chiar forma nepotrivita a expresiei sale a avut la baza intentie curata sau dorinta de bine. Caci cine cunoaste mai bine launtrul fiecaruia, decat el insusi si Duhul care locuieste in el?.

Constiinta omului crestin este cea care stabileste ce anume este vinovat in sine, sau inceput, sau numai tendinta de vinovatie. Acest sentiment al vinovatiei conduce in mod normal la regretul pentru cele gandite sau faptuite. Regretul acesta, denumit cainta in limbajul nostru crestin, este primul act, prima treapta spre spovedanie. Sau - cum se spune in manualele noastre - la baza marturisirii sta parerea de rau, sau cainta pentru pacatele savarsite, si dorinta de indreptare4.

Evident, adancimea caintei este pe masura pacatului: dar paritatea aceasta este atata de legata de finetea cantarului cu care opereaza subiectul ei, incat Dreptul Judecator cunoaste daca ea se produce. in mod firesc, o constiinta crestina puternica va sti sa dozeze "leacul" acesta, care este purificarea sufletului prin spovedanie. Dar in acelasi timp, dozarea aceasta presupune o temeinica pregatire religioasa, pentru ca sarguinta constiintei sa nu depaseasca rigurozitatea spre o scrupulozitate maxima, din teama de a nu deveni prea laxa in cantarirea greselilor. Si aceste diagrame sunt necesare, pentru ca adeseori o inexacta plasare a subiectului in obiectivitatea faptei poate induce in eroare pe preotul-duhovnic.

Cunoasterea propriei greseli si stabilirea vinovatiei aduc in mod normal, in sufletul crestinului, dorinta de a nu fi savarsit acel neajuns, dorinta de a se debarasa de acest neplacut sentiment al culpabilitatii si - de aici - pocainta, hotararea de a evita o noua cadere in acel pacat. Aceasta recunoastere a starii de vinovatie este punctul de incercare al constiintei crestine. In unele subiecte, nemultumirea produsa de chipul neplacut al pacatoseniei conduce la o intoarcere inversa, gresita, care a dus in spiritul orgolios la caderea luciferica. in altele, clipa uluitoare in care insul se vede urat, josnic, murdarit - si inca de sine insusi - ii deschide posibilitatea de a se recunoaste neputincios, imperfect, slab si dependent de cineva mai tare ca el. Dar si invers, in alte suflete, acel mecanism care a dus la caderea ingerilor duce la o si mai adanca incetosare a puritatii initiale; in acesti oameni care nu vor sa se recunoasca de autori ai raului, functioneaza tendinta contrarie a caintei, mintindu-se pe ei si pe ceilalti, acuzand pe oricine in afara de sine, de vinovatie.

Regretul de a fi fost autor al raului propriu sau savarsit impotriva altuia - fie el chiar Dumnezeu - este momentul de verificare a crestinului. Exercitiul continuei autoacuzari duce in mod inevitabil la pocainta, la starea de veghe impotriva slabiciunii fata de ispite, la atentia sporita a celui ce se stie capabil de ganduri urate, de fapte rele sau de dorinta raului, indreptata impotriva celor ce i-au facut raul.

Marturisirea tuturor acestor caderi sau a fazelor antecedente aduce, pe langa dovada curajului de a fi efectuat o operatie dureroasa prin propriile puteri, si posibilitatea unui suport, a unei intariri oferite de cel mai bun prieten, care este duhovnicul.

Tinand seama de ponderea greselilor, Biserica a stabilit ca dupa varsta de 7 ani orice crestin sa vina la spovedanie. Orice crestin este normal sa fie constient, cum inca din Vechiul Testament se stie, ca nimeni nu poate trai o singura zi fara sa greseasca. Iar spovedania trebuie sa fie inteleasa ca o grija fireasca a celui ce crede in Judecata, pentru a-si curati sufletul de apasarea unor devieri ale comportarii sale crestine mai recente sau mai vechi.

Penitentul, cel care vine la preot sa se marturiseasca si sa-si primeasca dezlegarea, are dreptul sa-si aleaga duhovnicul, asa cum si in rezolvarea problemelor de sanatate corporala omul isi alege medicul. Si aceasta nu numai pentru considerentul ca increderea in vindecare are mare rol si in viata sufleteasca; ci, mai ales pentru aceea ca sentimentul de umilinta si de jena pentru gresala noastra trebuie sa-si gaseasca linistea in desfasurarea lui sub ochii omului competent sa ne inteleaga, sa se ocupe de noi si sa ne vindece. Si apoi alegerea duhovnicului inseamna si gasirea modalitatii unei maxime deschideri a sufletului, prin acea afinitate, simpatie, intelegere, ce trebuie sa se stabileasca intre confesor si penitent. Pentru ca, daca crestinul isi alege duhovnicul dupa criterii absolut personale, el trebuie sa stie ca nu si-l va schimba in mod arbitrar.

Restrictia pe care o pune randuiala bisericeasca, in sensul pastrarii duhovnicului pana la moarte, presupune si o serioasa investigatie din partea penitentului. Cine priveste cu seriozitate Taina spovedaniei, trebuie sa stie si in mainile cui isi pune sufletul pentru vreme indelungata si deci, cu cat va fi mai atent sa foloseasca practica marturisirii, cu atat exigentele lui vor fi mai mari in gasirea acestui parinte duhovnicesc. Origen, marele intelept crestin, da aceasta indicatie: "incearca mai intai pe medicul caruia sa-i spui cauza bolii tale...".

Crestinul trebuie sa aiba in vedere ca isi alege in parintele spiritual un indrumator pentru timpul care va urma si dupa o prima dezlegare a pacatelor expuse. Fiindca daca Taina spovedaniei consta in cele din urma in "iertarea pacatelor prin dezlegarea data de preotul duhovnic pe baza recunoasterii si marturisirii pacatelor, a caintei pentru ele si a hotararii de indreptare" - cum spune o foarte succinta si exacta definire, nu e mai putin adevarat ca atunci se produce si o legatura puternica si de durata intre cei doi poli ai dialogului. Preotul duhovnic nu este numai cel care dezleaga pacatele (daca e cazul), dupa ce a ascultat cu rabdare spovedania; dar el are un rol educativ in cel mai crestin inteles al cuvantului, fiind cel care va raspunde inaintea lui Dumnezeu pentru modul cum a condus pasii fiului sau duhovnicesc. Relatia aceasta de filiatiune spirituala are la baza relatia lui Dumnezeu ca Tata, cu fiul cel risipitor, plecat si intors la vatra caminului parintesc.

Raportul acesta este cu mult mai mult decat o relatie parohiala, sau chiar o buna colaborare intre preot si credincios. Ea are temeiuri ontologice, de carmuire a omului de catre Dumnezeu prin cei instituiti de Hristos sa realizeze conducerea unei comunitati crestine.

De aceea, instituirea insasi a acestei Taine are un rol precumpanitor in evaluarea ei. Ea este o porunca lasata de Mantuitorul deodata cu porunca lasata apostolilor de a raspandi credinta iubirii crestine, de a boteza in numele garantului ei si de a pastori pe cei botezati, conducandu-i pe drumul curatirii de pacate si dobandirii imparatiei lui Dumnezeu. inainte de inaltare, Mantuitorul lasa urmasilor Lui puterea de a ierta pacatele, asa cum insusi o practicase in tot timpul propovaduirii Lui si El o specifica, fara posibilitatea de rastalmacire, ca fiind atributul dat de El prin Sfantul Duh. El le lasa "Duh Sfant" inainte chiar de pogorarea personala a Mangaietorului, fiindca judecarea greselilor si cantarirea lor, pentru a le socoti "iertate" sau "tinute", este a Fiului. Toata judecata a dat-o Tatal, Fiului Sau si El o transmite temporar, in perioada istorica, unora dintre cei ce raman pe pamant pentru continuarea terapeuticii sufletesti a celui ce continua a fi obiectul dragostei divine: omul, pierdut, dar regasit in Hristos.

Pe cei pe care-i lasa ca sa boteze, sa savarseasca liturghia - cu Jertfa si Impartasania -, sa perpetueze si sa distribuie invatatura crestina, pe aceiasi ii lasa Hristos sa si pregateasca sufletele oamenilor ca ele sa se faca vrednice de marea intalnire ce va avea loc la sfarsitul veacului - al tuturor veacurilor si al fiecarui veac cu care sfarseste fiecare din noi.

Pocainta este strigatul de alarma al Botezatorului. Ea precede aratarea Cuvantului intrupat, asa cum la cei crestinati spovedania precede impartasania. Cu indemnul: "pocaiti-va" incepe si Mantuitorul propovaduirea Sa. Pentru ca, pocainta este mai mult decat un regret efemer, si poate uitat, pentru un gest care trezeste amintiri neplacute; ea este un efort de continua cercetare, verificare, dramuire a vorbei, a faptei, a gandului, - lucrare care nu se face ocazional si accidental, ci permanent. Pocainta nu este numai cainta "de un moment, pe care o simte pacatosul cand se marturiseste, ci o seama de infranari si osteneli prelungite in timp, pentru ca, prin acestea, firea lui sa se vindece de slabiciunea contractata prin pacat"".

Pocainta, ca regret si hotarare de a nu repeta greseala, nu este neaparat urmata de spovedanie, dar spovedania o implica neaparat. Iar "marturisirea sau insirarea pacatelor fara regret si fara hotarare de indreptare nu aduce iertarea pacatelor" - spune un catehism romanesc. Pocainta devine o stare permanenta in viata crestinului, ea neacoperindu-se cu sensul peiorativ de "pocait", care a incarcat adeseori acest adjectiv cu nuanta falsitatii. Pocainta nu inseamna jeluire continua, ci o atenta scrutare a tinutei noastre interioare pentru ca ea sa se pastreze demna de titlul de hristofori pe care il purtam de la botez.

Pentru aceasta permanentizare a starii de veghe pe care o realizeaza constiinta crestina, se spune pe drept cuvant ca pocainta este si o virtute, nu numai o Taina; ea se tese cu alte virtuti, virtutea rabdarii, a iertarii, a cumpatarii, a iubirii, pentru ca in fapt pocainta este functia purificatoare a sufletului, presupunand o ascutire a atributiilor constiintei umane. "in pocainta ca Taina - se spune in articolul citat mai sus - se adauga si ceea ce da Dumnezeu: iertarea pacatelor. Pe drept cuvant - caci intr-adevar Taina, in acceptia pe care o cunoaste teologia noastra - consta in iertarea pe care o pronunta duhovnicul citind rugaciunea de dezlegare.

Indicatia facuta cu mare grija ca preotul "reprezinta" doar pe Hristos, ca prin el Hristos dezleaga de pacate, subliniaza maretia Tainei; caci Mantuitorul a pastrat acest prilej, l-a pregatit sa se produca cursiv si continuu, stiind ca vom avea nevoie de El pana la sfarsitul veacului. "Si iata Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului".

Prezent fiind la fiecare dezlegare de pacate, linistind sufletul penitentului cu promisiunea impacarii, il reaseaza in situatia dinainte de a fi pacatuit, insasi cainta, regretul celui ce vine sa se acuze, il restaureaza in conditiile initiale, il ridica la curatia de la care cazuse, ii reda demnitatea pe care o parasise. Dar nu numai atat doreste Dumnezeu. Un permanent balans intre cadere si ridicare ar mentine pe om la un nivel de plutire. Insa pronuntarea formulei dumnezeiesti, de atata indurare si iubire: "Du-te! de acuma sa nu mai pacatuiesti" - spusa de Iisus cu alta ocazie, este promisiunea mentinerii unui dialog care trezeste in cel iertat ecoul dragostei. Ca si in parabola celor doi datornici, iertarea daruita celui apasat mai mult de datorie este cu tot atat mai mare si presupune un plus de iubire. De aceea, spune cineva, crestinul care se marturiseste nu se intoarce la situatia dinainte de pacat, ci intra in una noua: "caci darul lui Dumnezeu in Iisus Hristos nu este simpla reintoarcere la ordinea dinaintea greselii, ci este o noua creatie" - o noua realizare in ordinea iubirii, spre care Dumnezeul tuturor indurarilor ne cheama continuu.

Pentru aceea, consideram ca Taina spovedaniei sau a pocaintei rezida in Taina Iertarii acordate de Dumnezeu celui ce-si frange inima pentru nelegiuirea savarsita, si intru aceasta ea face parte din cele sapte Taine ale Bisericii. Despre marturisire si valoarea ei s-a vorbit adesea si in Vechiul Testament. in locuri ca: Num 21, cand Moise se roaga pentru popor; Dt 1, 41, in care Moise dialogheaza cu poporul; Jud 10, 10-15 cand copiii lui Israel striga catre Domnul; 1 Sam 12,10 cand Samuel aminteste marturisirea parintilor lui Israel, si in alte locuri, se vorbeste despre recunoasterea pacatelor poporului evreu si de racirea credintei lui, care a determinat pe Dumnezeu sa-l pedepseasca. Dar mai mult ca orice, Psalmii lui David, in special cei ai Pocaintei, stau dovada, ca o vesnica flagelare a omului credincios, despre constiinta pacatoseniei umane.

Totusi, nici regretul, nici autoacuzarea, nici pocainta moralizatoare, nici o etica austera nu este ceea ce aduce in sufletul crestinului zambetul lui Dumnezeu; ci dorinta aprinsa de a reintra in comuniune cu El, in acea legatura care a fost rupta - odata de primul om si apoi, de fiecare din noi - si promisiunea, fata de noi insine si fata de El, ca vom fi atenti pe viitor, ca ne vom aminti de acest moment al intalnirii cu El. Or, aceasta nu s-a putut intampla sub Legea Vechiului Testament. "Numai dupa Jertfa Mantuitorului se poate vorbi de pocainta ca Taina", afirma doctrina crestina, pentru ca numai in Hristos, Dumnezeu a facut pace cu omul, numai in El l-a iertat. Nu se intrebau iudeii despre Iisus: "Cine este omul acesta, de poate ierta pacatele?". Evreii se mirau de o asemenea indrazneala socotind ca un om nu are puterea aceasta, caci pana atunci nu puteau fi iertati oamenii, desi puteau sa se marturiseasca, sau chiar sa se pocaiasca, asa cum o arata psalmistul.

Inainte de "proslavirea" lui Iisus, deci inainte de Jertfa, Mantuitorul daduse putere apostolilor se propovaduiasca si chiar sa vindece bolnavii si sa scoata dracii (Mc 6, 7). Si nu numai apostolilor, ci si celor 70 de ucenici. Rezulta foarte clar frecventa cu care acestia efectuau exorcismele si vindecau de indracire unii bolnavi, asa cum se arata in momentul cand - dezorientati de esecul lor cu un indracit, il aduc lui "Rabbi" ca sa indeplineasca El ceea ce ei nu reusisera. Dar interventia lui Dumnezeu ca om in lume restaureaza relatia de iubire intre El si omenirea cazuta; si numai de la acest moment al istoriei, pana la finele ei, pacatele sunt iertate incontinuu de Hristos, prin cei carora le-a daruit aceasta putere.

Puterea de a ierta (si de a nu ierta, in sensul mentinerii situatiei de vinovatie a celui ce se marturiseste) a fost instituita numai atunci cand insusi Fiul, Dreptul Judecator, Se retragea de pe pamant. Pana atunci El realizase opera de izbavire de pacat a intregului neam omenesc - trecut, contemporan Lui, sau viitor - cat si pentru fiecare din persoanele cu care Se intalnise in viata Lui pamanteasca si aveau nevoie sa fie iertate; chiar si inainte de jertfa izbavitoare El putea darui mantuirea, caci Lui I se daduse "toata puterea in cer si pe pamant". Iar din aceste puteri, cum El insusi lasa sa se inteleaga, cel mai important si de neinteles lucru pana atunci era iertarea pacatelor savarsite de om.

Toate sfintele Taine produc o apropiere de Dumnezeu, caci in toate El este prezent. Si fiecare apropiere a Lui inseamna curatire. Dar, pe cand in celelalte se arata coborarea lui Dumnezeu, in Taina Marturisirii este vadit efortul omului de a se inalta la Dumnezeu. Este Taina coborarii, a umilirii de sine a omului, a recunoasterii netrebniciei proprii, act prin care omul se dezlipeste de legatura pacatului. Mai mult decat in orice alta situatie, in momentul penitentei crestinul realizeaza ceea ce afirma Evanghelia: ca cel ce se smereste se si inalta prin insusi acest act.

Dar, pe langa imbunatatirea firii sale proprii, penitentul are nevoie de pronuntarea cuvantului iertarii, care-i aduce convingerea ca regretul sau a fost primit de catre Cel impotriva caruia a gresit. De aceea, in unele catehisme se considera pronuntarea dezlegarii de pacate ca fiind "partea vazuta a Tainei pocaintei" - Totusi, dat fiind ca in randuiala tuturor Tainelor se cuprinde o bogatie de texte care vorbesc despre continutul Tainei si care sunt esentiale in administrarea ei - uneori ele determinand chiar valabilitatea Tainei -, socotim ca mai indreptatita opinia Pr. Prof. Staniloae, care afirma ca in aceasta Taina nu exista alta marturie decat mana preotului si epitrahilul ca semn al trimiterii lui Hristos (subl. a.). Este cu atat mai judicioasa aceasta opinie, cu cat semnul trimiterii atesta permanenta prezenta, a lui Hristos in acest act, caci - ca in nici o alta Taina - dialogul savarsitorului (al celui prin care Dumnezeu iarta) cu primitorul iertarii creeaza atmosfera de taina, de discretie, de iubire intre Cel ce daruieste Taina, cel ce o savarseste si cel ce o primeste. Este nevoie deosebita in aceasta Taina de iubirea si mila lui Dumnezeu pentru ca cel indepartat de centrul iubirii sa se regaseasca la intoarcerea lui in caldura casei parintesti. Si pentru aceasta implinire a sufletului lui a lasat Hristos din Duhul Sfant putere pentru ca aceasta energie restauratoare sa se actualizeze in fiecare ins care o va dori si se va lupta pentru ea.

Pentru maretia reintalnirii cu Dumnezeu a penitentului, Mantuitorul a pus darul iertarii in mana preotului-duhovnic.

Savarsitorul sfintei Taine, cel ce pronunta iertarea greselilor, este episcopul, sau preotul care a primit de la episcop darul duhovniciei prin hirotesie. Astazi, acordarea "duhovniciei" nu se face automat prin Taina hirotoniei, ci in mod special, ca fiind o prerogativa deosebita, pe care nu orice preot o poate exercita. Tocmai pentru ca Taina pocaintei nu consta dintr-o singura lucrare, pentru ca ea implica atat un savarsitor al iertarii pacatelor care e clericul, cat si un savarsitor al pocaintei - care este penitentul, pentru conducerea sufletului catre curatire a fost nevoie de un atribut special al pastorului, cel de adanc cunoscator al sufletului pastoritilor, precum si osardia lui de a fi un bun exemplu. In legiuirile bisericesti se pronunta dreptul si datoria episcopului eparhiot de a randui in aceasta functie preoti alesi dupa calitatile lor distincte. Canoanele spun ca marturisirea se face numai acelor preoti care au hirotesia respectiva, cu specificarea ca cei ce nu o au, nu au dreptul a primi spovedania unui credincios. Nomocanonul precizeaza ca "daca cineva va indrazni sa primeasca ganduri si marturisiri fara porunca episcopului local, acela se va pedepsi canonic, ca unul ce calca dumnezeiestile canoane".

Intr-atat de sever, apreciaza Biserica atitudinea duhovnicului, incat daca acesta nu-si indeplineste acest rol, arhiereul locului are caderea sa-l opreasca de la practica duhovniciei. Dar insasi calitatea speciala de duhovnic se intretine printr-o viata de post si pocainta. in masura in care preotia inseamna mijlocire intre Dumnezeu si om tocmai in acordarea harurilor prin Taine -toate acestea fiind dependente de viata liturgica - si tocmai pentru ca el este pus ca "om de incredere" al lui Hristos pentru a administra intrarea in imparatia Cerurilor, preotul este cel care raspunde cel mai mult de actele sale si de comportarea fata de cei ce au ochii atintiti asupra lui.

Dar fiind pe o asemenea treapta de cinste, fata de Dumnezeu preotul ramane "in randul celorlalti", avand nevoie, inca mai mult decat ceilalti de rugaciune si pocainta, pastrand constiinta ca "nu a lui este lucrarea mantuitoare ce se efectueaza prin har, ci a Duhului lui Hristos". Preotul insusi are a se situa in stare de penitent inaintea duhovnicului sau, caci pe nici o treapta, dupa randuiala Bisericii, omul nu este ferit de pacat si deci nici de obligatia si dreptul de a-si cere linistea prin iertarea pacatelor, cum si de a se lasa condus in imbunatatirea vietii sale, de un parinte duhovnicesc. Chiar pentru aplicarea canoanelor pe care preotul-duhovnic le crede necesare pentru bunele deprinderi ale fiilor sai duhovnicesti, adesea preotul mai putin incercat este indemnat a se sfatui cu duhovnicul sau, caci de multe ori situatiile prezentate de penitent pot depasi remediul cunoscut de duhovnicul-marturisitor.

Obligatia unei depline discretii privind persoana si obiectul marturisirii creeaza duhovnicului dificultatea unei solutionari, pe planul sufletesc al relatiei dintre oameni. Daca, pe langa iertarea greselilor, preotul are si indatorirea de a calauzi pasii viitori ai celor ce i-au acordat increderea marturisirii, el are nevoie de puteri sufletesti deosebite pentru ca printr-o participare personala parinteasca sa solutioneze problemele sufletesti ale acestora.

Legat de aceasta a statornicit Biserica o speciala randuiala pentru Taina spovedaniei. In primul rand, timpul cand ea se savarseste este oricare moment din viata penitentului, dar - in mod obligatoriu pentru tot crestinul - de cel putin patru ori pe an, adica precedand randuiala impartasirii in cele patru mari posturi de peste an. Fireste, aceasta este minima prescriere a pravilei, intrucit spovedania este recomandata in toate situatiile in care crestinul are o apasare pe suflet, chiar cand nu este convins ca e vorba de un pacat. Daca marturisirea este terapeutica sufletului, si fara de ea nu se poate concepe viata crestina, se intelege ca o constiinta crestina nu va astepta inceputul postului pentru a se marturisi. Locul unde se petrece spovedania este - ca in toate Tainele - locasul bisericii; de regula, pronaosul, in fata icoanei Mantuitorului.

Pogoraminte desigur sunt si in acest ritual, ca si la maslu, preotul putand sa primeasca marturisirea acasa la penitent, daca este vorba de un bolnav sau batran in stare de neputinta.

In ceea ce priveste continutul spovedaniei, cum am amintit, el ramane o taina intre penitent si preot. Conditia aceasta este atat de importanta incat rigoarea ei duce la aplicarea sanctiunii cu depunerea din treapta pentru preotul care a divulgat secretul marturisirii.

Dar daca, din punctul de vedere al obligatiei duhovnicului de a nu-si divulga fiul duhovnicesc, nu s-au semnalat opinii separate in decursul istoriei Bisericii, in ceea ce priveste marturisirea credinciosului, in primele veacuri s-au semnalat divergente.

In timp ce crestinismul rasaritean se pronunta vizibil pentru marturisirea personala privata, cel apusean inclina adesea - in special in secolele m-IV -pentru marturisirea in public. Problema penitentei, in aceste veacuri, a luat proportii exagerate, considerandu-se necesar sa se mareasca vigilenta crestinilor prin amenintarea cunoasterii publice a pacatelor pe care le marturiseau. Nume de vaza in acel timp sunt legate de problema penitentei, ea constituind subiectul de predilectie al unor mari scriitori bisericesti printre care, Ambrozie al Milanului si fericitul Augustin. Acesta din urma inclina pentru penitenta publica, spune J. Kelly, care mai indica sinodul din Toledo (589) ca mentionand prima oara - in apus - practica marturisirii private, acordandu-i o valoare sacramentala, fara insa sa o recomande in mod deosebit.

Totusi, scriitori si parinti bisericesti ca Tertulian, Clement de Alexandria si Sfantul Ciprian vorbesc mai devreme despre marturisirea personala (sec. II-III).

Excesele prin care linele comunitati brutalizau sufletele penitentilor nu au avut acelasi ecou in Rasarit, unde mila si intelegerea, pentru cel care se acuza si doreste reintoarcerea in relatia cu Dumnezeu si cu oamenii, a primat, in afara de faptul ca marturisirea unor pacate izbeau unele suflete tinere, supunandu-le auzului si imaginatiei, situatii de care era preferabil sa fie ferite - se adauga, la inclinarea catre discretie, insasi atitudinea Mantuitorului in timpul vietii pamantesti, cat si intreaga conceptie comunitara specifica Ortodoxiei. Acolo unde pacatul insemna jignirea "Senioriei" lui Dumnezeu, se impunea o expiere rasunatoare, demonstrativa, o repunere in "drepturi" a onoarei atinse. Dincolo, vinovatia era mai putin importanta in sine, cat distantarea de Dumnezeu, cauza si rezultat al pacatului. Conform acestei intelegeri, penitentul facuse deja primul pas prin marturisirea regretului sau si a dorintei de a ramane in curatie si dreptate.

Pedeapsa unei divulgari publice a starii sale de umilinta nu mai putea aduce nimic in plus. Hrisostomul Ortodoxiei predica despre post si pocainta in sensul deschiderii inimilor celor ce reprezentau pe Hristos: Dumnezeu "S-a multumit cu o pocainta de trei zile pentru un noian de pacate" pentru ca omul sa nu cada in deznadejde.. "cel cu minte treaza si cu ravna clocotitoare, cel care se pocaieste cu mult zel, poate sterge intr-o clipita pacatele a ani intregi. Nu s-a lepadat Petru de trei ori? Nu cu juramant, a treia oara? Nu s-a temut el de cuvintele unei slujnice de rand? Si ce s-a intamplat? A avut nevoie de multi ani pentru pocainta? Deloc, ci in aceeasi noapte a si alunecat si s-a ridicat, a primit si lovitura si a primit si leacul, s-a si imbolnavit si s-a si vindecat!"... "cu multa ravna si mare zdrobire de inima", dupa care "Hristos l-a pus din nou in cinstea de mai inainte...".

Pentru considerentele de mai sus, Biserica Ortodoxa nu admite nici marturisirea in public, dar nu admite nici marturisirea colectiva.

Marturisirea in public si in comun practicata uneori din motive deosebite, nu poate deveni o practica permanenta. in Ortodoxie ea a fost utilizata in caz de razboi sau alte calamitati, cand o multime mare de oameni cere de indata spovedirea. Altfel, in asemenea situatii Taina aceasta nu-si ajunge scopul fiindca in multimea glasurilor de penitenti se creeaza vacarm si incertitudinea identificarii fiecarui penitent. in felul acesta, pe de o parte, dispare responsabilitatea fiecaruia pentru greselile lui si, pe de alta, fiecare este privat de intalnirea edificatoare cu preotul-duhovnic, cu acel "parinte" si indrumator pe care-l realizeaza duhovnicia dreptei credinte. "Marturisirea e un act personal, precum si pacatul e un act personal. Prin ea omul isi precizeaza fata de Dumnezeu, prin duhovnic, starea sa personala de pacatosenie si atitudinea fata de ea". "Raportul dintre om si Dumnezeu e un raport de la persoana la persoana, nu un raport intre masa si Dumnezeu... Dumnezeu ii vrea pe oameni uniti in iubire, dar nu contopiti in masa; intr-o unire care nu-i anuleaza ca persoane, care nu le anuleaza raspunderea personala, ci le-o accentueaza".

Aceasta este linia gandirii noastre, cea conform careia importanta consta in recuperarea fiecarui suflet pentru eternitatea fericita. Nu pedeapsa echilibreaza pacatul, ci intoarcerea faptuitorului la punctul de la care nu va mai putea cadea.

Se simte acest lucru si din aceea ca in Biserica noastra limbajul curent nu foloseste cuvantul "penitent" decat pentru o mai usoara exprimare a ideilor, in scop didactic. Ideea de pedeapsa nu-si gaseste locul, pentru ca de fapt Dumnezeu nici nu pedepseste in lumea aceasta. Omul inca nu este judecat, cat traieste. Iar "Fiul Omului nu a venit sa judece lumea, ci ca sa-i slujeasca".

Judecata si pedeapsa se petrece la sfarsitul vietii fiecaruia si in cele din urma la sfarsitul veacului.

Dar Biserica, prin preotul duhovnic, aplica celui ce se marturiseste unele epitimii, unele obligatii care sa-l faca sa gandeasca mai adanc la cele savarsite. Epitimiile sau canonul dat de preot nu reprezinta nici "o pedeapsa arbitrara data de Dumnezeu prin preot din razbunare", ci este "o norma, un dreptar, dupa care omul are sa-si reorganizeze viata...". Vechile pravile randuiau pedepse mai grele decat cele care s-au pastrat astazi, pe langa faptul ca duhovnicul a avut totdeauna si latitudinea de a scurta sau lungi termenul canonului dat, dupa cum gasea de cuviinta. "Biserica... aplica in practica duhovniciei, pana azi, fie canoane, cand penitentii nu fac nici un efort de convertire, fie prescurtari care merg pana la limita de jos a canoanelor lui Ioan Pustnicul, cand penitentii - dand dovada de mare cainta - primesc si unele osteneli ascetice si faptele de milostenie".

Sfantul Ioan Gura de Aur chiar insista asupra milosteniei ca epitimie, adaugand ca pocainta fara milostenie este moarta si fara aripi". El subliniaza consecintele binefacatoare pe care le aduce epitimia in sufletul credinciosului. in vechime, spune el, "legea veche pedepsea fara nici o mila pe pacatosi; harul insa amana cu multa indelunga-rabdare pedeapsa, ca sa aduca indreptare".

Epitimia are functia de a echilibra psihicul credinciosului vinovat. Caci o constiinta crestina bine educata - oricat de convinsa va fi de anularea culpabilitatii acordata prin duhovnic - nu va inceta sa se acuze pentru cele savarsite, in cazul unor pacate grave, mai ales de acea gravitate care a produs si consecinte grave. Or, a "actiona cu gandul la vinovatia proprie, a stabili un program de activitate ca: ajutorarea unei familii greu incercate, ingrijirea unor bolnavi sau batrani, participarea la imbunatatirea traiului unor copii si alte opere de asistenta in grupul social in care se afla - creeaza un climat de linistire sufletului incarcat de vina. Ideea de ispasire a vinovatiei proprii este atat de adanc inradacinata in constiinta umana, incat s-ar putea spune ca in toata literatura veche si moderna se resimte zbuciumul din tensiunea vinovatiei si iluminarea produsa de ispasirea cea dreapta.

Dar cum, dupa Rascumparare, Dumnezeu nu mai voieste jertfa, ci numai mila - asa cum, in Evanghelia lui Matei, Iisus aminteste ca un refren -, prin Legea cea noua El a instaurat ciclul perpetuu al purificarii prin continua marturisire a tuturor actelor pe care constiinta noastra le catalogheaza ca neconvenabile. Aceasta este starea de pocainta la care ne cheama Arhiereul cel vesnic, stare despre care Sfintii Parinti spun ca este "cea dupa fire".

"Pocainta este - spune Sfantul Ioan Scararul - intoarcerea de la starea cea potrivnica firii, la cea dupa fire si de la diavol, la Dumnezeu, prin nevointa si durere". Iar Pr. Prof. Staniloae completeaza acest gand cu urmatoarele: "Pocainta este deci o miscare totala, existentiala, de curatire a intregii fiinte omenesti, in toate gandurile si apucaturile ei".

Aceasta este pocainta ca stare ce rezulta din rezolvarea conflictelor sufletesti - cu sine si cu ceilalti - a omului crestin; rezolvare care insa nu presupune un echilibru stabil, inalterabil, al crestinului. Echilibrul crestinului nu este niciodata un punct fix castigat, ci el inseamna totdeauna lupta cea buna. Echilibrul crestinului este starea de pocainta, pocainta insemnand activitatea intensa de stapanire a impulsurilor nefiresti si primejdioase. Or, aceasta epurare continua, aceasta fagocitoza sufleteasca pentru eliminarea nefirescului, este realizata de marturisirea permanenta a celor ce-si cerceteaza viata crestina si vor s-o imbunatateasca.

Unul dintre marii nostri sfinti care a fost Ioan Scararul spune cu multa sfiala un cuvant de "scandal" pentru auzul celor neavizati. "Desi cuvantul e indraznet, izvorul lacrimilor dupa Botez e mai mare decat Botezul. Deoarece acela ne curateste de pacatele noastre de mai inainte. Iar acesta, de cele de dupa aceea... Daca pe acesta nu l-ar fi daruit Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevarat rari ar fi cei ce se mantuiesc".

Este vorba de izvorul lacrimilor de pocainta, deci de pocainta ca stare, si nu numai ca o etapa anterioara marturisirii, despre care vorbeam la inceput. Aceasta stare de deschidere a sufletului catre Dumnezeu, de deplina receptivitate a crestinului fata de Creator, este un efect al marturisirii si al izbavirii de apasarea pacatelor.

Efectul Tainei pocaintei, deci al intoarcerii de la pacat, este reinstaurarea starii de curatie primite la botez. Toata doctrina ortodoxa marturiseste acest lucru. Dar, pe cand Botezul este un dar gratuit, oferit de jertfa lui Hristos, stergerea pacatelor prin Taina Marturisirii este conditionata de echivalarea ei prin marturisire si cainta. imparatia lui Dumnezeu se ia cu efort, iar cuvantul Scararului trimite la acel continuu efort al crestinului practicant, pentru a pazi curatia sufletului prin veghea permanenta, acea "trezvie" care insoteste starea de pocainta si o pazeste.

Invatatura sfintilor nostri parinti constituie un indreptar de viata pentru cei care inteleg sa-si cultive sufletul in sens crestin. Metoda "albirii" sufletului, care insemna in monahism luminarea constiintei psihice printr-o constiinta morala incercata, s-a dovedit a fi o terapeutica de o maxima eficienta.

Teologul ortodox Pavel Evdokimov, in paginile referitoare la aceasta problema, considera ca astazi, psihiatrii moderni gasesc un continut stiintific de o surprinzatoare bogatie in operele lui Origen, Evagrie, Macarie, Ioan Scararul etc. "Acestia cunosc bine existenta unui subconstient si intreaga primejdie a refularii. Multe patimi sunt ascunse in sufletul nostru, dar scapa atentiei noastre. Ispita le descopera (Evagrie, Suta VI, 52). Ei stiu sa distinga net intre cauzele fizice, psihice, morale sau demoniace. Psihogeneza lor este remarcabila; trecand printr-o intreaga gama de "sugestii", raul ajunge la primejdioasa philautia, iubirea de sine".

In iubirea de sine gasesc ganditorii crestini izvorul tuturor celorlalte pacate, care - in ordinea naturala a lucrurilor" - genereaza maladii psihice si fizice. O anume tensiune interioara datorata presiunii ce exercita nemultumirea de sine, poate chiar imaginea neplacuta in care ne aparem noua insine cand am gresit - creeaza neliniste, nervozitate, impulsivitate, violenta. Si acestea raman totusi in faza "normala", obisnuita a manifestarilor noastre.

Dar adeseori, ceea ce declanseaza o supraincarcare sufleteasca este de ordinul anomaliilor, a alienarii omului care nu mai are capacitatea unui control asupra sa si deci nici nu mai poate figura intr-un context social.

Impotriva unor asemenea ravagii atat in viata individuala, cat si in cea pe plan comunitar, solutia administrarii sfintei Taine a marturisirii si iertarii pacatelor este terapeutica oferita de Biserica noastra bimilenara care doreste ca fiii ei sa-si gaseasca locul cu modestie in viata, cu atentie si discernamant fata de ei insisi si de semeni.

Ca efect nevazut spiritual, Taina marturisirii si iertarii pacatelor realizeaza asezarea in starea de har primita la botez. "Pocainta este aducerea inapoi a Botezului", spune Scararul. Dar aceasta Taina aduce si consecinte psihice, fizice, morale si comunitare. Descatusarea din tensiunea vinovatiei, si a complexelor de inferioritate create de aceasta, realizeaza pe plan sufletesc linistea si convingerea crestinului ca se afla "la locul lui", acolo unde trebuie sa se afle in comunitatea care-l contine intr-un raport de stricta interdependenta.

Ca "madular in parte" - cum exprima doctrina paulina aceasta interdependenta -, fiecare membru al unei colectivitati umane este purtator al unei responsabilitati pentru toti. "Pacatul nu are numai consecinte personale, pentru mantuirea personala a autorului lui, ci si comunitare, caci el este madular al Bisericii si membru al unei colectivitati umane".

Consecintele acestei Taine privesc deci si buna randuiala intre oameni, reglementand convietuirea prin trezirea constiintei crestinului spre grija ce trebuie sa o poarte semenului ca si siesi. Cea mai mare parte a intrebarilor pe care Molitfelnicul le contine la capitolul Tainei Marturisirii priveste raportul crestinului cu cei din jur. Iar dupa administrarea Tainei ca iertare de pacate, duhovnicul are in sarcina sa urmarirea "bolnavului" care s-a tamaduit sau urmeaza sa se tamaduiasca prin viata ce i se recomanda.

"Taina aceasta este Taina unei comuniuni cum nu exista alta: este Taina restabilirii comuniunii depline intre un credincios si preotul ca organ vazut al lui Hristos si ca reprezentant al Bisericii".... este "Tainareaducerii penitentului in comuniunea cu Hristos si Biserica, pregatindu-l pentru comuniunea lui cu trupul lui Hristos". Iar aceasta "comuniune cu trupul lui Hristos" trebuie sa o vedem si ca impartasire de Trupul si Sangele Domnului, cat si ca restabilire a unei relatii de comuniune mai adanca cu ceilalti membri ai trupului hristic care este Biserica.

Comuniunea ca impreuna-vietuire si Comuniunea ca impartasire de Taina euharistica este dublul sens si scopul in care Mantuitorul a instituit aceasta sfanta Taina, a legarii si dezlegarii pacatelor. Prin ea crestinul se pregateste sa ajunga, si daca "a ajuns" se pregateste cu atat mai mult in lupta cea buna, straduindu-se pentru o cat mai covarsitoare spiritualizare a lui si a comunitatii in care traieste.

Dezlegarea pacatelor, ca ultim act intr-o prelungita depistare a raului si depasire a lui prin regret si marturisire, aduce pacea si lumina sufletului. Iar "daca inima noastra nu ne osandeste, avem indraznire catre Dumnezeu si orice cerem primim de la El, pentru ca pazim poruncile Lui si cele placute inaintea Lui facem".

Aceasta este povata si indemnul Bisericii: pazirea prin lupta a curatiei noastre interioare, pentru ca chipul lui Dumnezeu din noi sa nu se mai intunece, iar daca s-a intunecat sa-l curatim iara, prin neincetata noastra intoarcere de la cele nepotrivite firii omenesti. Pe acest drum, Taina marturisirii este indispensabila crestinului, ea fiind - pe langa cele trei Taine ale initierii- cheia deschiderii cerului si asigurarea castigarii imparatiei vesnice.

Anca Manolache

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4323

Voteaza:

Sfanta Taina a Marturisirii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE