Vederea luminii dumnezeiesti

Vederea luminii dumnezeiesti Mareste imaginea.

Vederea luminii dumnezeiesti

Aceasta experienta e superioara cunostintei si e potrivit sa se numeasca chiar nestiinta nu numai pentru ca, primindu-se prin puterea Duhului, reprezinta un plus cantitativ si calitativ ce depaseste orice cunostinta posibila puterilor noastre naturale, ci si pentru ca nu e o cunoastere prin concepte.

Nici subiectul unui tu omenesc, care mi se dezvaluie in extazul dragostei, nu-l pot prinde in concepte. Cunoasterea clipelor de extaz e superioara conceptelor, fiind o vedere directa, mai larga, a ceea ce e subiectul indefinit fata de care conceptele sunt asemenea unei linguri de apa in comparatie cu raul sau cu marea. De aceea experienta unei astfel de realitati se aseamana mai degraba cu o vedere, cu o constatare, cu o unire, pentru caracterul ei de contact direct si nediscursiv cu realitatea personala cea negraita si suprema. Acesta e motivul pentru care Sfintii Parinti numesc cu preferinta aceasta cunoastere "vedere", iar ceea ce e cunoscut, "lumina", ca ceva ce se vede direct, ce raspandeste prin prezenta ei lumina. Rugaciunea curata a dus mintea mea pana in preajma subiectului divin, ca intr-o clipa erosul de sus sa ma rapeasca si sa ma aseze intr-un contact extatic, nemijlocit, cu El. Aceasta prezenta directa sau aceasta experienta a prezentei Lui nemijlocite imi apare ca o lumina care umple totul.

L. Binswanger deosebeste intre cunoasterea prin dragoste, care e o cunoastere indefinita a intregului "tu", si cunoasterea determinata a unor parti din "tine", care se produce atunci cand vreau sa te prind si sa mi te subordonez cugetarii mele, cand, anuland raportul de eu-tu, sau starea de "noi", parasesc comuniunea si iesirea din mine (extazul) ca sa reintru in mine si sa te trag si pe tine in sfera eului meu egoist, transformandu-te in obiect. Prima, necunoscand realitatea ca "ceva", ca obiect, nici nu e propriu-zis cunoastere, primind o revelare a realitatii fundamentale personale in calitatea ei de ascunzime si intimitate.

Ea e o cunoastere nestiutoare. Cunoastere e propriu-zis numai a doua, pentru ca prima "cunoastere este numai o posedare stiutoare a lui ceva, ca ceva". Aceasta, voind sa posede pe celalalt, il transforma in obiect. Dar subiectul lui propriu-zis scapa de sub aceasta vointa de captare si ceea ce ramane in mainile celui ce vrea sa-1 cunoasca in mod determinat, sunt numai valurile, sau numai fasii din ele, ca in intamplarea dintre Iosif si sotia lui Putifar.

In iubire te experiez pe tine dincolo de orice insusire precizata in concepte. Cand inceteaza iubirea, raman cu insusirile tale; cand te iubesc, nu vad decat lumina din tine, nu si umbrele. Insusirile le vad cand incep sa judec asupra insusirilor tale. In clipa de intalnire a ta ca intreg, imi esti lumina. Cand inceteaza aceasta relatie extatica, am ramas cu cateva farame superficiale din tine, turnate in sertarele conceptelor. Am observat mai inainte ca zambetul de care se lumineaza doua persoane in clipa in care se privesc cu iubire este bucuria firii de a se regasi in intimitatea ei, peste repartizarea in ipostasuri deosebite sau tocmai de aceea, caci numai asa se poate manifesta iubirea in ea. E bucuria firii dintr-o persoana de regasirea ei insesi in cealalta persoana. E bucuria produsa de constiinta acestei regasiri, sau de constiinta unitatii de iubire, sau a unitatii reflectate si imbogatite in doua constiinte. O anumita lumina reflecta orice fiinta aflatoare intr-o existenta normala.

Fiinta in normalitatea ei e o armonie, si armonia radiaza lumina. Dar de normalitatea unei fiinte tine si integrarea ei in ansamblul existentei. De aceea ansamblul lucrurilor din afara noastra il numim lume, pentru faptul ca a aparut stramosilor nostri ca lumina (lat. lumen, inis = lumina), intunericul e produs de non-existenta, sau de o dezordine si deci de o slabire a fiintei. Intunericul nu ne este cunoscut decat ca noapte. De dezordine stim ca e o suferinta in existenta, ce apare intr-o lumina imputinata, sau amestecata cu intunericul, sau ca o falsa lumina. Din launtrul acelei fiinte curge parca un intuneric care inteapa, ranind lumina de obste.

Dar o mare dezordine in fiintele umane, si intre ele este dezbinarea patimasa produsa de pacat. Oamenii dusmanosi sunt intunecati: lumina prieteniei simulate e o falsa lumina. Numai trairea unitatii prin dragoste deschide izvoarele de lumina inabusite in adancurile ei. Conceptele mele despre tine ca produse de eul ce pune o distanta intre mine si tine, sau o oarecare separatie, sunt un semn al lipsei de dragoste.

Daca firea creata iradiaza lumina, cu cat mai stralucitoare lumina trebuie sa iradieze fiinta necreata, inepuizabila in existenta si in perfecta comuniune treimica. Unitatea ei perfecta si fiinta ei infinita, traita de iubirea desavarsita dintre cele trei Persoane, iradiaza nu numai intre ele ("lumina din lumina"), ci si catre fiintele constiente create, o lumina pe care insa nu o pot vedea decat cei care, prin rugaciunea si curatia iubirii, o roaga neintrerupt sa li se descopere in iubire; caci vederea aceasta inseamna si unirea culminanta in dragoste cu comuniunea treimica.

Revenirea fiintei umane prin dragoste in raportul de intimitate cu Dumnezeu, bazat pe rudenia originara, are loc o data cu unificarea ei in ea insasi. Iar aceasta o umple si pe ea de lumina. Zambetul lui Dumnezeu si al omului, intalniti in extazul dragostei, umple toate de lumina. De aceea intalnirea cu Dumnezeu este experiata ca lumina. Numai cand n-avem aceasta experienta nemijlocita a lui Dumnezeu, mintea noastra faureste concepte, ca un surogat al acestei experiente. Dar cine ia un concept al lui Dumnezeu drept realitatea lui Dumnezeu, isi face un idol. Iar rezultatul e moartea lui spirituala, cum interpreteaza Sfantul Grigorie de Nyssa cuvantul: Nu va vedea omul fata Mea si sa fie viu" (les. 33, 20).

In acest sens trebuie armonizata aparenta contradictie dintre recomandarea staruitoare a Parintilor ca sa nu socotim dumnezeiasca nici o aparitie de lumina, cum si cealalta afirmatie, ca harul lui Dumnezeu umple sufletul de lumina. Aparitiile pe care trebuie sa le intampinam cu neincredere sunt "formele" definite, imaginile definite, fie ele chiar luminoase; ca atare poate fi considerata chiar lumina care poarta insusirile luminii fizice, sau e inchisa in anumite margini. Dar lumina care umple mintea, si care din minte se revarsa peste toate, lumina de care ne dam seama ca are un caracter spiritual, de evidenta, de bucurie, de sarbatoare universala, nu mai e o forma definita, un idol, ci mai degraba o "simtire" si o "intelegere" raspandite in intreaga noastra fiinta (o "simtire mintala", cum ii zic Diadoh, Isaac Sirul, Simeon noul Teolog, Palama), provocata insa nu de o stare subiectiva, ci de prezenta, sau de experienta prezentei dumnezeiesti.

Sfantul Grigorie de Nyssa considera orice concept sau imagine definita, luata drept Dumnezeu, ca pricinuitoare de moarte spirituala, si pentru faptul ca opreste dorinta mintii de a tinde mereu mai sus pentru a se apropia tot mai mult de Dumnezeu. Fiinta divina e mai presus de orice se poate cunoaste in mod definit, iar acesta e un motiv in plus pentru care ea intretine viata ca tensiune, ca progres spiritual in om. "Marea darnicie a lui Dumnezeu a consimtit sa implineasca dorinta lui (Moise), dar nu a realizat oprirea si saturarea dorului. Caci nu S-a aratat pe Sine insusi slugii Sale... ca sa opreasca dorinta vazatorului, deoarece insusirea vederii lui Dumnezeu sta in a nu se ispravi niciodata dorinta celui ce priveste spre El. Caci zice: Nu vei vedea fata Mea; fiindca nu va vedea vreun om fata Mea si sa fie viu". Aceasta n-o spune Scriptura in sensul ca fata lui Dumnezeu ar fi pricinuitoare de moarte celor ce o vad (cum ar deveni fata Vietii pricina de moarte celor ce se apropie de ea?), ci in sensul ca, tocmai fiind Dumnezeirea prin fire pricina de viata facatoare, caracteristica proprie a firii dumnezeiesti este sa fie situata mai presus de tot ce poate sa fie cunoscut. Cel ce isi inchipuie ca Dumnezeu este ceva din cele ce se cunosc, nu mai are viata, ca unul ce a deviat de la Cel ce exista, la ceva ce pare ca exista doar fanteziei sale. Caci Cel ce exista intr-adevar este viata adevarata. Dar Acesta este inaccesibil cunoasterii. Daca deci firea de viata facatoare depaseste cunoasterea, ceea ce poate fi inteles desigur nu este Viata. Iar ceea ce nu este Viata, nu are o fire care sa procure viata... Prin cele spuse, Moise a invatat ca Dumnezeirea este indefinita, neinchisa de vreo margine". Dar nu numai fiinta dumnezeiasca e nemarginita, ci si lumina pe care o iradiaza, ca lumina fiintiala a ei. De aceea ea nu e o forma definita si nu opreste dorul celui ce o priveste de a vedea tot mai mult din ea. Caci el are certitudinea ca nu vede totul, ca realitatea divina e cu mult mai mult decat vede el si, oricat ar progresa, niciodata nu va ajunge sa o cunoasca intreaga. Astfel, Palama vorbeste de "inaintarea necontenita a ingerilor si a sfintilor in veacul cel nesfarsit, la vederi tot mai clare" si conchide: "deci vazand, chiar prin vedere cunosc ca lumina aceea este mai presus de vedere; cu atat mai mult nu cunosc asadar pe Dumnezeu, Care Se arata prin ea".

Pe de alta parte, cand vazatorul acelei lumini coboara din starea de extaz, se sileste sa prinda in concepte si imagini ceea ce a vazut, dandu-si insa seama ca nu poate prinde decat farame din vederea lui. De aceea se exprima in concepte contradictorii (vedere si nevedere, cunostinta si nestiinta etc). Deci lumina aceea este supraconceptuala, dar sugereaza concepte si imagini, asa cum contemplarea fiintei iubite in clipele de extaz e mai presus de concepte, dar ne provoaca dupa aceea sa o prindem in concepte, insotite de constiinta transparentei lor, sau al caracterului lor simbolic. Indefinitul subiectului iubit sau infinitatea luminii divine nu ne prilejuieste experienta vidului pur si simplu, pe care ne-o prilejuieste indeterminatia neantului, ci experienta unei plinatati pe care, atata timp cat stam sub puterea ei, nu stim de unde sa o prindem, nu ca nu avem ce prinde. Asa se face ca insusi Sfantul Grigorie de Nyssa, care, precum am vazut, accentueaza atat de mult indefinitul Dumnezeirii experiat in intunericul divin de Moise, ca prototip al oricarui suflet ce s-a purificat de patimi, observa apoi ca in acel intuneric a primit sugestia cortului cu toate amanuntele lui.

De ce natura este aceasta sugestie este imposibil de lamurit in mod satisfacator. Sfantul Grigorie Palama ii zice tot vedere, dar vedere a ceva imaterial. Respingand teza lui Varlaam, ca mai sus de teologia negativa nu e nimic, ca vederea luminii dumnezeiesti nu este decat teologie prin negatie, el spune: "Oare Moise, desfacandu-se de toate lucrurile vazute si de toate cugetarile care contempla si depasind vederea locului si patrunzand in intuneric, n-a vazut in el nimic? Dar a vazut cortul imaterial pe care l-aaratat celor de jos prin imitatie materiala. Iar acest cort ar fi, dupa cuvintele sfintilor, insusi Hristos, puterea si intelepciunea autoipostatica a lui Dumnezeu, care, fiind imateriala si necreata dupa fire, a aratat anticipat prin cortul mozaic ca va primi odata o intocmire si asa va veni in chip si fiinta Cuvantul cel mai presus de fiinta si fara chip, Cortul care e mai presus si mai inainte de toate, in care s-au creat si se sustin toate cele vazute si nevazute...". Toate tainele divine i s-au aratat atunci simple si dezvaluite, zice acelasi.

Parintele Dumitru Staniloae

09 Mai 2012

Vizualizari: 2949

Voteaza:

Vederea luminii dumnezeiesti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE