Casatoria

Casatoria Mareste imaginea.

Dumnezeu l-a creat pe om «bărbat şi femeie». Intre bărbat şi femeie există o atracţie naturală reciprocă, care duce la comuniune şi unire. Unirea iubitoare nu constituie abatere de la planul creator al lui Dumnezeu, ci conformare cu acesta. Chestiunea aceasta este limpede în Vechiul Testament. Dar şi Hristos, invocând respectiva învăţătură din Vechiul Testament şi confirmând-o, observă: «N-aţi citit că Cel ce i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat şi femeie şi a zis „pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup"? Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup».

Unirea dintre bărbat şi femeie constituie o taină care se raportează la taina unirii dintre Hristos şi Biserică. Cu alte cuvinte, unirea aceasta se prezintă ca simbol al unirii dintre Hristos şi Biserică. Şi fiindcă adevăratul înţeles al simbolului se găseşte în realitatea simbolizată, de aceea şi adevăratul înţeles al unirii dintre bărbat şi femeie se găseşte în unirea dintre Hristos şi Biserică. Astfel iubirea dintre soţi este mutată de la nivelul psihologic şi social la cel duhovnicesc şi ontologic.

Unirea aceasta, care se realizează prin taina Cununiei, nu constituie o lucrare unilaterală a Bisericii. Precum în toate celelalte cazuri, aşa şi aici omul nu este chemat să primească harul lui Dumnezeu în mod pasiv, ci ca împreună-lucrător (colaborator) al lui Dumnezeu. Este relevant că fiecare chemare adresată omului de-a înainta către desăvârşita dăruire de sine este însoţită de Biserică cu săvârşirea unei taine Astfel, de pildă, faptul de a se aduce pe sine lui Hristos se însoţeşte cu taina Botezului.

Unirea cu Hristos şi menţinerea în calitatea de mădular al trupului Lui se săvârşeşte tainic prin taina dumnezeieştii Euharistii. Observaţii analoage se pot face şi pentru celelalte taine, chiar şi pentru tunderea în monahism, socotită de unii scriitori bisericeşti împreună cu tainele. Desigur, centrul tuturor tainelor este dumnezeiasca Euharistie, care îl aşază pe om în perspectiva eshatologică a obştii fiilor lui Dumnezeu.

Taina Cununiei, care iniţial se însoţea cu dumnezeiasca Euharistie, nu constituie o simplă binecuvântare a unirii bărbatului şi femeii, ci încadrarea unirii acesteia în perspectiva vieţii celei în Hristos. Nu constă într-o simplă sfinţire a unui fenomen biologic, ci depăşirea lui în perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea şi săvârşirea tainei acesteia a fost iniţial încadrată în Sfânta Liturghie. Şi, deoarece această încadrare a fost oarecum dată uitării, poate că este bine să fie repusă în practică.

Taina nunţii dă cea mai profundă dimensiune spirituală unirii iubitoare şi reciprocei dăruiri de sine a doi oameni. Această dăruire de sine are nu doar caracterul bucuriei, ci şi al jertfei, pe care omul şi-o asumă de bunăvoie. De altfel, pentru aceasta, în slujba ortodoxă a nunţii, prin cântarea «Sfinţilor Mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat...», precum şi prin folosirea cununiilor (cununilor), se sugerează jertfa. In felul acesta, pe de o parte se răsplăteşte lupta duhovnicească pentru curăţie a credincioşilor care se cunună şi, pe de altă parte, se pune în vedere dimensiunea de jertfă pe care o presupune împreună-vieţuirea soţilor. Toate elementele psihologice şi sociale, sentimentele omeneşti nestatornice şi angajamentele de bunăvoie care leagă cuplul, sunt încadrate în perspectiva vieţii duhovniceşti a Bisericii.

Inclinaţia iubitoare a omului, dragostea, nu constituie un element negativ, care trebuie să dispară în vederea închiderii într-o apatie de tip stoic. Asemenea concepţii sunt străine de antropologia creştină şi nu au câtuşi de puţin de-a face cu Biserica. Dragostea , conform cu învăţătura creştină, este acea putere unificatoare care contribuie la refacerea unităţii firii omeneşti fărâmiţate şi la readucerea ei în comuniunea cu Dumnezeu. Dragostea nu se opune iubirii, ci constituie o formă intensă de iubire.

Dragostea se mişcă în două direcţii, pe verticală şi pe orizontală, sau, altfel spus, pe cea dumnezeiască şi pe cea naturală. Ca înclinaţie dumnezeiască îl împinge pe om la comuniunea cu Făcătorul şi Dumnezeul lui, iar ca înclinaţie naturală îl duce la căsătorie. In ambele cazuri, dragostea duce la unire personală şi comuniune deplină cu persoana iubită. Aceasta înseamnă că şi dragostea naturală are conţinut spiritual. De altfel copiii, ca roade naturale ale dragostei acesteia, nu sunt doar existenţe trupeşti, ci şi spirituale. Desigur, există totdeauna şi abuzul. Acesta devine pe atât mai umilitor şi înjositor, pe cât de înaltă şi dătătoare de nobleţe este înclinaţia iubitoare pe care o denaturează. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că ceea ce se face rău este numaidecât rău şi în esenţa lui, sau că ceea ce este înjosit are înjosirea în firea lui.
Dragostea naturală îl trage pe om către depăşirea propriului «eu» şi comuniunea cu un «tu». In felul acesta reprezintă un factor capital pentru constituirea sau articularea vieţii sau societăţii umane.

Dragostea oferă omului posibilitatea de a trece de la urmărirea intereselor egoiste la comuniunea dezinteresată Dar, când se limitează la nivelul simţurilor, serveşte interesele egoiste şi degenerează în factor de decădere morală şi distru. gere. Valorificarea dragostei se realizează în comuniunea iubirii creată de căsătorie. Insă adevărata iubire cere osteneală, stăruinţă şi jertfă. Nu este un simplu sentiment natural, ci nevoinţă pentru dobândirea smereniei şi a virtuţii. De aceea nu poate fi acelaşi lucru cu sentimentul erotic, ba chiar nici cu fidelitatea faţă de persoana iubită. O asemenea echivalare dă naştere unor grave confuzii.

Aşa zisa «liberă» convieţuire, deosebit de promovată în epoca noastră, răstălmăceşte şi falsifică dintru îqceput importanţa comuniunii iubirii. Comuniunea aceasta nu se poate dezvolta în cadrul unor experimentări lipsite de angajament, adică de asumarea vreunei obligaţii, ci în climatul totalei dăruiri de sine a persoanelor. Câtă vreme nu există angajarea de voie în totala dăruire de sine, e firesc să nu existe nici climatul dezvoltării adevăratei iubiri şi unităţi. Desigur, pentru cunoaşterea reciprocă a celor ce urmează să se căsătorească este necesară şi o perioadă de angajare doar parţială, care să nu implice adică totala dăruire de sine. De aceea există instituţia logodnei. Când însă căsătoria se înlocuieşte cu «libera» convieţuire, atunci se preschimbă într-un contract social fragil, care prin definiţie împiedică manifestarea deplină a iubirii şi dă întâietate satisfacerii unor funcţii sau nevoi biologice. Iubirea este coborâtă la nivelul unei simple tranzacţii, iar persoana celuilalt devine obiect de experiment.

Angajarea de voie şi pe viaţă în cadrul căsătoriei constituie cea mai bună premisă a dezvoltării iubirii adevărate şi a re-ciprocei dăruiri totale de sine a soţilor. De aceea, când se iveşte simţirea acestei iubiri, apare spontan şi făgăduinţa angajării pe viată. Iar plinătatea acestei autoangajări este adusă tainic de către taina Cununiei. Dimpotrivă, întreţinerea de relaţii trupeşti înaintea nunţii nu pregăteşte, ci batjocoreşte nunta. De aceea Biserica priveşte aceste relaţii ca desfrânare şi prevede pentru ele penitenţă canonică. Se înţelege că relaţiile prenupţiale nu sunt acceptate de Biserică nici în perioada logodnei.

Căsătoria este comuniune de iubire. Şi este adevărată atunci când este trăită ca o comuniune de iubire. Fără aceasta se transformă în convieţuire convenţională sau chiar chinuitoare. Prin taina Cununiei bărbatul şi femeia nu sunt un bărbat oarecare şi o femeie oarecare, ci persoanele unice şi irepetabile care alcătuiesc cuplul. Au nume concrete, se ajută unul pe celălalt şi nu există doar pentru a îndeplini anumite roluri. Chiar şi naşterea de prunci se încadrează în ajutorul reciproc şi în comuniunea de persoane, care are ca ţintă finală mântuirea şi desăvârşirea acestor persoane. Precum sugestiv se spune în rugăciunea de la slujba Logodnei, constituirea cuplului se face «spre ajutor şi dăinuirea neamului omenesc». E de la sine înţeles că, desigur, căsătoria - care, ca instituţie, uneşte două persoane heterosexuale - nu poate degenera în instituţie religioasă care să unească două persoane homosexuale. De altfel, în acest din urmă caz, în afara denaturării evidente a firii, nu există nici posibilitatea dăinuirii neamului omenesc, adică a naşterii de prunci.

O urmare firească a căsătoriei este dobândirea de urmaşi. Teza aceasta este fundamentală. De acceptarea sau respingerea ei sunt determinate şi răspunsurile ce se dau în anumite chestiuni parţiale privitoare la căsătorie şi viaţa fa miliei. In cazul în care căsătoria este subordonată exclusiv naşterii de prunci, trebuie considerată fără rost acolo unde nu are ca urmare apariţia copiilor, chiar şi în cazul sterilităţii soţilor. Dar nici Biserica şi nici bunul simţ elementar nu acceptă aşa ceva. De altfel, considerarea naşterii de prunci ca exclusiv scop al căsătoriei înseamnă în esenţă reducerea semnificaţiei ei la cadrul relaţiilor trupeşti ale soţilor, lucru incomparabil cu concepţia creştină despre căsătorie. Opinia că scopul căsătoriei este naşterea de prunci ar putea fi considerată analoagă opiniei că scopul vieţii omului este producerea unui lucru sau a unor bunuri. Şi, desigur, este neîndoielnic că toate acestea îl pun în valoare pe om şi îi fac mai simţită şi mai creatoare prezenţa lui în lume, dar nu epuizează scopul existenţei lui.

Intre relaţiile conjugale şi naşterea de prunci există o legătură directă, care nu poate fi tăgăduită de soţii cu conştiinţă curată. Naşterea de prunci constituie rod al unirii soţilor şi expresie a participării lor la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Prin naşterea de prunci cuplul se extinde la mai largul «noi» al familiei. în fine, prin naşterea de prunci omul devine şi el dătător de viaţă, pe care şi el însuşi o are în dar, în vreme ce prin împiedicarea naşterii pruncilor omul intervine negativ în lucrarea creatoare a lui Dumnezeu şi se limitează, în mod egoist, la el însuşi.

Faptul de-a da naştere urmaşilor constituie - după Clement Alexandrinul - un element al chipului dumnezeiesc din om. Şi fiindcă elementul acesta, cel puţin la nivelul acestei lumi, este o însuşire a cuplului, chipul dumnezeiesc se arată mai deplin în acesta din urmă decât în individ. Cu toate acestea, ca persoană, omul nu poate fi considerat înrobit necesităţii dăinuirii neamului omenesc. Acest lucru îl subliniază de altfel şi Biserica, prin cinstea deosebită pe care o acordă fecioriei. Firea omenească desăvârşită nu trebuie căutată prin împărţirea ei în bărbat şi femeie, ci prin ştergerea acestei îm-părţiri. Iar ştergerea aceasta se face în persoana lui Hristos.

Prin naşterea de prunci, căsătoria se arată a fi - ca o ironie amară - deopotrivă potrivnică morţii şi slujitoare a morţii, căreia omul i s-a supus prin cădere. Naşterea de prunci, deşi aduce mângâiere omului muritor fiindcă asigură dăinuirea neamului omenesc, slujeşte totodată şi morţii, hrănind-o si extinzându-i puterea în lume. Şi într-adevăr, fiecare naştere, deşi se înfăţişează ca o biruinţă a neamului omenesc asupra morţii, prevesteşte totodată şi supunerea faţă de ea a omului ca persoană; «căci de la naştere stricăciunea îşi are începutul».

In învăţătura Părinţilor, căsătoria este pusă pe seama căderii omului. Sfântul Atanasie cel Mare observă că în planul iniţial al lui Dumnezeu în legătură cu omul nu era cuprinsă căsătoria: «Iar călcarea poruncii a adus cu sine nunta, din pricina lui Adam cel ce a făcut fărădelege, adică a trecut cu vederea legea cea dată de Dumnezeu».

Căderea lui Adam, care a avut ca urmare supunerea faţă de moarte, a creat necesitatea îmbrăcării «hainelor de piele». Imbrăcarea acestor haine este interpretată ca adaptare a omului la datele situaţiei apărute în urma căderii şi nu corespunde stării de dinaintea căderii, după cum nu va corespunde nici stării împărăţiei lui Dumnezeu. Hainele de piele, după Sfântul Grigorie al Nyssei, sunt acelea pe care omul le-a luat din pielea necuvântătoarelor (împreunarea trupească, hrana, creşterea îmbătrânirea, boala, moartea), pe care le va lepăda prin prefacerea şi asemănarea trupului său cu trupul slăvit al lui Hristos. In felul acesta căsătoria este recunoscută ca adaptare la noua situaţie creată de prezenţa morţii. Şi după Sfântul Ioan Gură-de-Aur, dacă omul n-ar fi păcătuit, Dumnezeu ar fi făcut în alt mod cu putinţă înmulţirea neamului omenesc. Acest lucru este susţinut şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul, când vorbeşte despre naşterea lui Hristos cea din Fecioara şi despre starea eshatologică a oamenilor. Asupra lucrurilor acestora, despre care nu se vorbeşte în teologie, dar care sunt legate de antropologie, nu există teze dogmatice; «căci în aceasta reuşita nu e nefolositoare şi nereuşita este fără pericol». Dar aceasta nu înseamnă că lipsesc coordonatele generale necesare abordării chestiunilor legate de căsătorie.

Fiind comuniune de persoane, căsătoria nu se reduce la planul materiei şi al simţurilor. Dimpotrivă, materia şi simţurile slujesc comuniunii persoanelor şi, în felul acesta, capătă conţinut spiritual. Relaţiile personale ale soţilor trebuie să fie în primul rând spirituale, pentru a menţine şi a spori comuniunea spirituală şi unirea lor. Dacă nu se întâmplă aşa, atunci soţii sunt lipsiţi de profunzime spirituală. De altfel, nu este întâmplător că cei mai mari teologi mistici exprimă cele mai profunde experienţe duhovniceşti ale comuniunii lor mistice cu Dumnezeu prin concepte, reprezentări şi imagini luate din viaţa conjugală. Pentru a se convinge cineva de aceasta, este suficient să citească câteva pagini din scrierile marilor scriitori fistici, mai ales din cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog.

Din punct de vedere social, căsătoria duce la legarea în-treolaltă a două familii total diferite. La acest lucru contribuie şi consacrarea impedimentelor căsătoriei pe motiv de rudenie. Impedimentele acestea nu au în vedere doar domeniul biologic, ci şi domeniul spiritual şi social al vieţii omeneşti. De aceea nici nu se mărginesc la înrudirea prin sânge, ci se referă şi la înrudirea prin alianţă. Respectarea impedimentelor acestora întăreşte viaţa socială şi creează orizonturi largi întreţeserii relaţiilor sociale ale oamenilor.

In Noul Testament şi în tradiţia patristică este preferată în special fecioria sau castitatea, notându-se că odată cu căsătoria apar şi grijile, care împiedică deplina şi nestingherita dedicare a credinciosului lui Dumnezeu. Cel căsătorit se îngrijeşte de lucruri lumeşti şi dă loc compromisurilor şi cedărilor, pentru a-şi pune în siguranţă familia. Impărţit între lume şi Dumnezeu, este mult mai lesne să dea greş în privinţa ţinerii celei dintâi şi mai mari porunci, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu «din toată inima şi din tot sufletul şi din tot cugetul» lui. Din contră, cel necăsătorit este liber să se îngrijească de Dumnezeu şi de ţinerea poruncilor Lui. Căsătoria nu îl înjoseşte pe om, dar nu îi dă uşurinţa de a dobândi desăvârşirea cea întru Hristos, uşurinţă pe care i-o oferă fecioria. După cum cel ce îşi împarte averea săracilor urmează un drum mai desăvârşit decât acela al celui ce îşi păstrează averea şi o foloseşte mai departe, tot aşa şi cel ce renunţă la posibilitatea de a se căsători şi alege trăirea în feciorie din iubire faţă de Dumnezeu, urmează o cale mai desăvârşită decât cea pe care merge cel căsătorit. Comparându-se căsătoria cu fecioria, de obicei sunt puse în balanţă, pe de o parte, dezavantajele pe care le aduce căsătoria în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească şi, pe de altă parte, avantajele fecioriei. Dar şi aceste dezavantaje şi avantaje sunt reduse de obicei la relaţia trupească sau la reţinerea de la ea. însă căsătoria are un conţinut mult mai larg. In cadrul ei există multe elemente care favorizează viaţa duhovnicească, împreuna-vieţuire a soţilor, ascultarea reciprocă a unuia de celălalt, naşterea, îngrijirea şi creşterea copiilor, abordarea în comun a problemelor vieţii familiei, toate acestea combat egoismul, iubirea de sine şi indiferenţa, cultivând totodată smerenia, afecţiunea şi răbdarea. Pe de cealaltă parte, când este redusă la simpla castitate trupească, fecioria comportă pericole uriaşe, putând duce la trufie, egocentrism, răutate şi lipsa iubirii aproapelui.

Biserica îi cheamă pe credincioşi să îşi mute interesul de la cele trecătoare la cele veşnice, de la lume la Dumnezeu. Nu doar cei necăsătoriţi, dar şi cei căsătoriţi sunt chemaţi să se elibereze de toate câte îi ţin legaţi de lume, şi să îşi întoarcă interesul către împărăţia lui Dumnezeu. Şi «cei ce au femei» sunt chemaţi «să fie ca şi cum n-ar avea; şi cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi când nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi [...]; căci trece chipul lumii acesteia». Căsătoria îşi găseşte locul ei corect când este încadrată în perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu. De altminteri ea este chiar simbol al acestei împărăţii. Scriitorii Scripturii şi Părinţii Bisericii folosesc adesea imaginea nunţii spre a desemna împărăţia lui Dumnezeu şi comuniunea Lui cu oamenii.

In sfârşit, precum notează Sfântul Apostol Pavel, stare harismatică pentru credincios nu este doar fecioria, ci şi căsătoria. Tradiţia creştină preferă, evident, fecioria şi nu căsătoria, în afară de Clement Alexandrinul, care pare a-l aşeza pe creştinul desăvârşit care este cap de familie mai presus decât necăsătoritul desăvârşit, nici un alt scriitor sau Părinte al Bisericii nu dă întâietate vieţii de familie. Din cele două căi pe care le poate urma credinciosul în viaţa lui - căsătoria sau fecioria - cea dintâi este considerată mai de mijloc, pe când cealaltă este înfăţişată ca mai înaltă sau îngerească. Insă, întâietatea dată fecioriei nu înseamnă dispreţuire a căsătoriei; «dacă fecioria este mai cinstită, aceasta nu înseamnă că nunta este între cele de necinste», observă Sfântul Grigorie Teologul. Iar Sfântul Ioan Gură-de-Aur zice: «Sunt încredinţat că fecioria este mult mai de preţ decât nunta; dar prin aceasta nu aşez nunta între cele rele, ci şi pe aceasta o laud foarte». In sfârşit, tradiţia bisericească în mod unanim consideră hulitoare sau blasfematoare orice opinie dispreţuitoare asupra căsătoriei. In legătură cu acestea, canonul 51 apostolic notează următoarele: «Dacă vreun episcop sau preot sau diacon, sau oricine din cinul preoţesc, se ţine departe (se abţine) de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea (uitând) că toate sunt bune foarte şi că bărbat şi femeie l-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind, ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndepărteze din Biserică (să se afurisească). Asemenea şi laicul».

Deja în Noul Testament cei ce resping căsătoria sunt priviţi ca unii ce se depărtează de credinţă. Este de altfel ştiut că Biserica a condamnat cu asprime pe acei eretici care respingeau căsătoria considerând-o o profanare. Chiar şi cei mai înflăcăraţi adepţi ai vieţii de feciorie şi elogiatori ai acesteia s-au întors cu vehemenţă împotriva celor ce condamnau căsătoria. în sfârşit, tradiţia bisericească, în mod unanim, o recunoaşte ca taină (sacramentală), ce se săvârşeşte prin harul lui Dumnezeu. Dacă în scrierile Părinţilor Bisericii întâlnim de obicei îndemnul la feciorie şi nu la căsătorie, aceasta se datorează - precum observă Sfântul Grigorie al Nyssei - faptului că pentru căsătorie există, într-un fel sau altul, «avocat îndestulător firea cea de obşte a oamenilor».

Georgios Mantzaridis
Morala crestina, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Morala crestina"

 

17 August 2015

Vizualizari: 767

Voteaza:

Casatoria 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

casatoria nunta cununia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE