Augustin: Sfant sau Fericit?

Chiar daca Fericitul Augustin nu poarta precum papii Leon si Grigorie titlul de cinste cel Mare, el ramane totusi incontestabil cel mai important si mai influent parinte bisericesc pentru Biserica apuseana, intrucat nu numai Confesiunile sale au influentat neincetat de-a lungul anilor gandirea teologica, ci si intreaga sa dezvoltare si aprofundare teoretica nu a cunoscut, cel putin pana la Toma de Aquino, nici un concurent. Tocmai de aceea a fost considerat, pe buna dreptate, drept cel mai mare si mai influent teolog al Occidentului, cu toate ca in Biserica Rasariteana nu se bucura de aceleasi mare prestigiu.

Acest ultim aspect nu se datoreaza bineinteles faptului ca Biserica ortodoxa nu a recunoscut valoarea incontestabila a operei sale. Caci, in esenta, nu drumul devenirii spirituale a lui Augustin care nu este ceva atipic pentru un crestin cultivat din secolul al IV-lea (in casa parinteasca a fost crescut, de catre mama sa crestineste, iar ca discipline de invatamant a fost format in disciplinele traditionale ale timpului: gramatica, literatura si retorica, iar in studiul individual el a lecturat, dupa propria lui marturisire, toate cartile despre artele care se numesc liberale Confesiuni IV, 30, pentru ca pe fondul unei apropieri de elita intelectuala a maniheilor, el a fost sensibilizat pentru intrebarile si casautarile de natura religioase si filosofice, care l-au condus spe drumul catre invatatura scolii filosofice helenistice si pana la crestinismul platonic care ii va oferi posibilitatea sa cunoasca continutul credintei crestine), ci ideile elaborate in operele sale, cu alte cuvinte sistemul sau doctrinar, l-au incadrat in categoria de Fericit in loc de cea de Sfant Parinte, titulatura recunoscuta desigur de Biserica Rasariteana.

In acest context reiteram, pentru inceput, modul in care Biserica Rasariteana atribuie unui autor bisericesc titulatura de Sfant Parinte dintr-un numar de cinci denumiri atribuite acelora care au lasat pagini scrise in teologia crestina: parinti bisericesti, scriitorii bisericesti, scriitorii crestini, invatatorii bisericesti sau didascalii, doctorii sau invatatorii cei mari. Practic aceste cinci grupe se pot reduce in limbajul uzual al Patrologiei doar la trei termeni si anume cel de parinte bisericesc, scriitor bisericesc si scriitor crestin, deoarece aici sunt cuprinsi toti aceea care au scris teologie, cu diferenta ca uneori lor le este atribuita o anumita titulatura functie de rolul pe care persoana respectiva l-a avut si exercitat in teologia Bisericii crestine. Accentul va fi pus, in acest cadru, pe termenul de Sfant Parinte sau de Parinte caci acesti doi formeaza un singur si unic concept deoarece in termenul de Parinte este inclus, din punct de vedere al gandirii teologice rasaritene, si cel de Sfant. Astfel, notiunea amintita implica patru conditii, necesare pentru recunoasterea si incadrarea in aceasta categorie, si anume: 1. doctrina ortodoxa-doctrina ortodoxa, in sensul ca invatatura lor trebuie sa stea in legatura cu invatatura generala a Bisericii, ceea ce nu inseamna insa o lipsa automata a greselilor, deoarece unele elemente de doctrina s-au fixat mai tarziu, prin controverse, dupa ce deja o mare parte din Parinti si-au scris operele lor. De aceea nu se poate cere teoretic Sfintilor Parinti o totala infaibilitate, care practic ar fi greu de realizat, 2. sfintenia vietii - sanctis vitae o sfintenie in sensul Biserici primare, ca o recunoastere a sfinteniei prin exemplul personal al vietii, in sensul de mare autoritate morala si prestigiu comunitar din patea poporului credincios, 3. aprobarea Bisericii - approbatio ecclesiae conditia care califica si recomanda pe un Parinte bisericesc si invatatura sa care trebuie sa fie venita din partea Bisericii, 4. vechimea - antiquitas acestia trebuie sa apartina antichitatii bisericesti, deci practic o incadrare a acestora in primele secole crestine, perioada in care a inceput sa se dezvolte si sa se formeze doctrina crestina. Se poate observa ca daca primele doua conditii sunt personale si fundamentele, celelalte doua sunt necesare deoarece au rolul si valenta verificatoare.

Biserica Romano-Catolica, sau mai precis Biserica Apuseana acorda numele de Parinte bisericesc si unor scriitori ca Tertulian, Eusebiu de Cezareea, Clement Alexandrinul si altii care nu sunt ireprosabili sub raportul doctrinei, iar in alte cazuri depaseste limita de timp a secolului VIII (impusa ca si conditie a vechimii), pana la secolele IX si X. In ceea ce priveste termenul de Fericit nu exista pana astazi in Biserica Ortodoxa o definitie precisa, spre deosebire de Biserica Romano Catolica unde beatificarea e un intreg procedeu juridic in sine si se intelege ca orice fericit, ce are loc recunoscut in calendarul sfintilor ortodocsi, cum este cazul lui Augustin, Teodoret, Ieronim poate fi numit si sfant. Ca urmare a acestui fapt au aparut in istoria Patrologiei si alte categorii de autori care au primit diferite titulaturi. Ca exemplu mentionam grupa numita a doctorilor sau invatatorilor cei mari, numiti in manualele occidentale invatatori bisericesti. In aceasta categorie a fost incadrat Fericitul Augustin alaturi de Sf.Ambrozie, Fer.Ieronim si Sf.Grigorie cel Mare pentru prima data de catre papa Bonifaciu al VIII-lea in anul 1295, la care papa Pius al V-lea mai adauga in 1568 pe Sfintii Parinti ai bisericii grecesti Atanasie, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur, care de atunci au fost numiti „cei patru invatatori bisericesti ai apusului si rasaritului". In acest context in teologia catolica termenul de invatator bisericesc corespunde celui de sfant parinte fara a avea insa indeplinit ultimul criteriu, anume acela al vechimii. De aceea, aceasta ultima insusire, a fost inlocuita cu cea de eminens doctrina.

In acelasi timp teologia ortodoxa a ramas fidela celor patru conditii, fapt care au atras dupa sine diferentieri in ceea ce priveste incadrarea autorilor bisericesti in grupele amintite. Ceea ce merita sa fie subliniat insa este faptul ca fiecare dintre acesti autori au incercat sa ilustreze in concordanta cu pregatirea lor intelectuala, credinta personala si contextul religios in care au trait modul de percepere al religiei crestine in viata persoanei, precum si felul in care omul il concepe si intelege pe Dumnezeu cu care a dorit sa intre si sa ramana in relatie.

Augustin de Hippo. Viata.

Despre Augustin de Hippo sau Fer. Augustin se poate afirma ca a ramas in gandirea apuseana universal prezent. In literatura, filosofie, teologie si chiar in arta se simte influenta sa. Acesta ar fi pe scurt portretul unuia dintre numerosii scriitori bisericesti ai secolelor IV si V, in randul carora Augustin are un rol aparte. Exceptand teoria predestinatiei si teoria monoenergista, la care aderase la sfarsitul vietii, indecizia sa privitoare la termenul de filioque, unde scoate in evidenta un pricipiu dublu al purcederii Duhului Sfant, lucruri prin care se abate de la linia ortodoxa, opera lui Augustin poate fi socotita in multe privinte normativa pentru gandirea crestina.

Cuprinzatoarea sa opera, impregnata cu experientele personale ale vietii sale, a fost apreciata de contemporanii sai, astfel incat Ieronim il numeste drept cel de al doilea intemeietor al credintei. In modernitate Augustin a fost uneori criticat, alteori apreciat critic ajungandu-se uneori sa se vorbeasca de „povara mostenirii" augustiniene.Toti comentatorii Fericitului Augustin sunt de acord cu faptul ca anul hotarator in viata acestui mare teolog a fost 387, an in care s-a convertit la crestinism. In toamna acestui an il intalnim la Cassiciacum, la mosia prietenului sau Verecundus, langa Milano, unde se pregatea sa primeasca botezul, care il va indrepta, dupa cum spunea el, spre „viata fericita, viata desavarsita, la care se poate ajunge prin credinta tare, nadejdie plina de bucurie si iubire arzatoare". Dar pana la momentul convertirii, cand a putut sa recunoasca „tarziu Te-am iubit, Frumusete atat de veche si atat de noua, tarziu Te-am iubit .Si iata Tu erai inlauntrul meu si eu eram in afara si acolo Te cautam...Tu erai cu mine si eu nu eram cu Tine" , Augustin a trecut prin etape diferite ale vietii, care mai tarziu ii vor deschide si mai puternic setea dupa adevar si dupa cautarea lui Dumnezeu. Caci numai Dumnezeu este pentru Fericitul Augustin, unicul izvor al adevarului, asa cum tot El este unicul izvor a toata creatia si a existentei, deoarece El este acela care a facut totul din nimic. Numai voia lui Dumnezeu si dragostea Sa a fost cauza aparitiei cerului si pamantului, dar mai ales a neamului omenesc, era gandirea teologica constanta a lui Augustin. De unde neincetata cautare a lui Dumnezeu, adevarul absolut.

Acest fapt pare a fi intru totul edificat, daca tinem seama exclusiv de cunoscuta afirmatie a lui Augustin in Soliloquia I, 7 care apare ca un motto a gandirii augustiniene. Ea a aparut oarecum programatic, ca punct de plecare si in renumita selectie augustina a lui A. Harnack „pe Dumnezeu si sufletul doresc sa il cunosc. Nimic mai mult. Nimic altceva."

Aurelius Augustinus s-a nascut la Tagaste aproape de Numidia la 13 noiembrie 354, parinti fiindu-i Patriciu-dregator al orasului, care era pagan si Monica o crestina model, plina de vituti, care va calauzi in mod constant pasii fiului sau pana ce acesta va imbratisa crestinismul. Este memorabila scena in care Augustin povesteste in Confesiunile sale, Confesiuni III, 12, 21, modul in care un episcop o consoleaza pe mama sa care varsa lacrimi pentru stare de fapt in care se afla fiul sau spunandu-i acesteia „nu poate sa fie pierdut un fiu al acestor lacrimi." Dar pana la implinirea acestei profetii Augustin a strabatut diferite etape ale vietii sale culturale si spirituale.

Studiile le-a facut pe rand la Tagaste, Madaura, Cartagiana (aici s-a lasat prins in mrejele unei vieti imorale, amintita si recunoscuta de el insusi in paginile Confesiunilor sale). In timpul studiilor a cunoscut scrisul lui Cicero-el va citi Dialogul lui Cicero, Hortensius, a carei lectura a trezit in el dragostea catre intelepciune dar in acelasi timp va schimba si simtirea sa proprie. Sensul Sfintei Scripturi dimpotriva a fost o dezamagire pentru el pe care a masurat-o cu eleganta scrierilor lui Cicero. De aceea, incearca sa iti formeze o conceptie despre viata, o conceptie filosofica. El nu se putea forma numai pe baza filosofiei lui Cicero si de aceea el adopta neoplatonismul. Atractia catre maniheism, secta in care intra prin anul 373, deci la 19 ani, se datoreaza in mare masura ascezei practicate, dar mai ales doctrinei acestora in care nu exista pacat, lucru care ii convenea.

Desigur, se poate ridica intrebarea despre toate motivele avute de Fericitul Augustin de a ramane o perioada asa de indelungata in aceasta secta. Faptul ca maniheii afirmau ca ei nu impun adevaruri, ce in prealabil nu sunt verificate de aderentii la acel adevar; apoi unele critici la o parte dintere relatarile asupra Vechiului si Noului Testament; precum si metafizica maniheica ar fi doar o parte a acestor motive. Daca ne mai gandim ca sistemul maniheic era tributar celor doua principii al binelui si raului si ca ei utilizau in sistemul lor doctrinar pe langa o serie de numiri ale divinitatii si numele lui Iisus Hristos, putem intelege mai usor linistea aparenta, perceputa de Augustin, pentru o buna perioada de timp.

La sfarsitul activitatii sale profesorale la Cartagina indoielile sale privitoare la sistemul maniheic erau din ce in ce mai mari. Invatatura lor despre cosmologie i se parea ca nu se poate armoniza cu sistemul filosofic grecesc si mai ales observarea unor contraziceri intre dualismul maniheic si notiunea de Dumnezeu, dar si imposibilitatea episcopului Faust de Mileve de a da unele raspunsuri multumitoare privind doctrina maniheica. Toate aceste fapte il determina sa rupa orice legatura cu maniheii, mai mult, dupa covertirea sa la crestinism, sa ii combata puternic in scrierile sale.

Drumul pana la imbratisarea crestinismului nu era inca strabatut. Augustin se indreapta spre Roma in anul 383 unde criza sa culmineaza in scepticism. Aici il cunoaste pe retorul pagan Symachus care il ajuta la obtinerea unei catedre de retorica la Mediolanum. Aici faima retorica a episcopului Ambrozie era cunoscuta, fapt care determina dorinta lui Augustin de a audia cuvantarile acestuia. Treptat incep sa il preocupe ideile lui Ambrozie, desprinse din predicile acestuia, care ii descopera astfel, indirect, sursa si izvorul cautarilor sale. Platonismul nu ii satisface setea de cunoastere deoarece dupa cum el arata in cartea a VII-a a Confesiunilor sale platonismul vorbeste despre Cuvantul lui Dumnezeu care era, dar nu si realitatea devenirii in carne si a locuirii lui Dumnezeu Cuvantul printre noi. Astfel filosofia neoplatonica il ajuta sa ajunga la Logosul vesnic al lui Dumnezeu, intrupat in Iisus Hristos pornind de la conceptul de Inteligenta vesnica. Practic Augustin a increstinat neoplatonismul, deoarece el a incercat sa armonizeze crestinismul cu acest system filosofic, dupa cum mai tarziu, acelasi lucru, il va realiza Toma de Aquino aristotelismul. Cu toate acestea trebuie sa precizam faptul ca in opera lui Augustin nu gasim un sistem deplin inchegat de filosofie crestina, ci opera sa cuprinde toata framantarea mintii sale si tot zbuciumul inimii, fara sa fie preocupat sa elaboreze un sistem definitiv.

Momentul hotarator al cautarilor sale este cel amintit chiar de el insusi in Confesiunile sale in legatura cu episodul din gradina din Milan-Confesiuni 8, 12 - Tolle und lege - Ia si citeste, si tot intunericul indoielii a fost risipit. Textul citit a fost din Epiostola Sf. Ap. Pavel catre Romani, in care se ilustra tocmai modul de viata avut pana atunci de Augustin. Curand, dupa aceea, se retrage la Cassiciacum unde ulterior va primi, dupa cum am amintit, Botezul, savarsit de episcopul Ambrozie al Milanului.

Caracterul total al convertirii lui Augustin atrage dupa sine mai multe aspecte: unul spiritual, deoarece se hotaraste sa intre in biserica, fapt pentru care se inscrie pentru botez; unul moral, caci se desparte de a doua concubina; unul social prin renuntarea la cariera de profesor si la ambitiile acestei cariere; unul filosofic prin aderarea la sistemul neoplatonic reusind sa se desprinda de scepticismul academic; unul cultural printr-o orientare culturala in cautarea intelepciunii.

Acesta a fost drumul devenirii spirituale a lui Augustin, pe care el l-a parcus intr-un ascendent continuu. A avut simpatizanti inca din timpul vietii si dupa aceea. Despre sfarsitul sau se poate spune ca marele episcop a murit in „parfum de sfintenie", fara sa apara totusi unul dintre acei taumaturgi precum Sfantul Martin de Tours, care provocau smerenia entuziasta a multimii, reiese indeajuns din relatarea lui Possidius. Este foarte posibil ca din acest moment sa-i fi fost inchinat un cult, desi primul document care o atesta explicit nu dateaza decat de la inceputul secolului al VI-lea. Dar nu stim nimic absolut, despre conditiile in care depositio a sa a fost facuta.

Contextul istorico-spiritual in care si-a desfasurat activitatea

Hirotonit preot in anul 391, iar din 395 episcop, Augustin a luat parte in aceasta calitate, pana la sfarsitul vietii 28 august 430, la toate luptele doctrinare ale timpului. Problemele primordiale ale operei sale sunt cele privitoare la existenta si structura fiintei lui Dumnezeu, problema binelui si a raului, harul divin si importanta lui in opera de mantuire a omului. Tocmai de aceea opera sa este nespus de bogata. In aceasta opera se simte evolutia spirituala a lui Augustin si a conceptiei sale, anume ca atunci cand este vorba de Dumnezeu nu este loc de dramuiala - Cel ce te-a creat te cere in intregime. Toate acestea sunt in concordanta cu modul in care Augustin a vazut controversele prezente la care a luat parte drept o raportare la timpul in care traia, timp devenit actual pentru comuniunea omului cu Dumnezeu si care este pentru Augustin o extindere a spiritului in viata umana. De aceea nu trebuie sa ne mire faptul ca Augustin a ridicat, mai ales in Confesiunile sale, dar si in alte opere, problema timpului, a temporalitatii. El se va lasa de multe ori acaparatt de aceasta problema, care va ramane o constanta a scrierilor sale.

In privinta operei sale Possidius este cel care precizeaza ca Augustin invata si predica, mai mult numai opera sa omiletica cuprinde peste 800 de cuvantari, desi, daca este sa vorbim despre predicile propriu-zise, numarul lor este greu de precizat. El lupta contra arienilor, pentru a afirma dogma trinitara, divinitatea Mantutitorului si perfectiunea moralei evanghelice; contra maniheilor, pentru a demonstra unitatea indivizibila a bunatatii infinite a lui Dumnezeu si pentru a reda credinciosului libertatea si grandoarea sa morala; contra donatistilor, pentru a inlatura interpretarea eronata a universalitatii Bisericii; contra pelagienilor, pentru a sustine fragilitatea naturii fiilor lui Adam si necesitatea ajutorului dumnezeiesc pentru mantuirea lor. De asemenea, nu trebuie uitat ca a vorbit si in particular si in public, acasa si in Biserica, cuvantul mantuirii cu toata increderea, impotriva ereziilor din Africa, paganilor, pentru aceasta el facea carti si improviza cuvantari spre admiratia si bucuria de negrait a crestinilor, care nu treceau sub tacere, ci vesteau pana unde puteau lucrul acesta". Prezenta tahigrafilor sau a secretarilor care incercau sa retina discutiile lui Augustin, o similitudine oarecare mai gasim si in cazul lui Origen. Spre exemplu, se stie ca aproape 10 ani el a scris si vorbit numai impotriva pelagienilor. La sfarsitul celei de a doua carti a Retractarilor sale - Retractari, II, 67, Migne, P.L. 32, col. 656 - Augustin precizeaza ca el si-a recenzat 93 de opere si 232 de carti, dar nu stia daca avea sa mai recenzeze si altele. Reflecta sa isi recenzeze si scrisorile, precum si predicile sale, dar nu a mai putut aduce la implinire acest plan.

Analizand teoretic opera sa se poate observa ca, Augustin a trait drama zguduitoare a cautarii adevarului, si anume a Adevarului absolut. De pilda, este evident caci Confesiunile sale n-au echivalent in lumea antica, in privinta scrutarii de sine, a introspectiei. O intreaga noua dimensiune de introversiune si cecetare de sine psihologica se deschide. Acesta nu este un fenomen izolat in scrierile lui Augustin, practic caci in toate scrierile sale nu gasim doar gandirea lui Augustin, ci pe omul Augustin insusi. Acest fapt da ofera sale mistice o dimensiune de interioritate care uneori lipseste in opera Parintilor rasariteni.

Teologia lui Augustin s-a dezvoltat avand drept baza Sf. Scriptura si Sf. Traditie, profunda sa credinta si dar sicunostintele sale stiintifice si filosofice. Chiar el arata in Retractarile sale ce insemneaza pentru el adevarata religie si cand a inceput ea, anume de la aparitia lui Hristos in carne incepe adevarata religie. De aceea, Hristos a fost present, in conformitate cu gandirea lui Augustin, intotdeauna langa neamul omenesc caci El a fost alaturi de Tatal si Duhul si in Vechiul si in Noul Testament. Teologia sa s-a adancit si aprofundat in controversele nesfarsite cu ereticii timpului, el a complectat astfel teologia trinitara a marilor parinti greci si latini ai secolului IV. De aceea, se poate afirma ca doctrinar, gandirea lui Augustin uneste in el puterea creatoare a lui Tertulian, largimea de orizont a lui Origen, simtul bisericesc a lui Ciprian, ascutimea dialectica a lui Aristotel, avantul idealist si adancimea speculativa a lui Platon, simtul practic al latinului cu mobilitatea speculativa a grecului[ aducand contributii insemnate in domeniul antropologiei si harului.

Interesanta este modalitatea aleasa de Augustin atunci cand are dispute doctrinare cu adversarii sai, pe care el incearca initial sa ii atraga de partea sa si abia apoi sa ii combata, in ideea pe care el o profesa ca nimeni nu trebuie sa se piarda prin ratacire. De aceea ar fi interesant sa punctam o parte din doctrina sa, care practic poate fi impartita in doua parti. Pe de o parte putem vorbi de o doctrina ortodoxa iar pe de alta parte de doctrina in care intalnim abateri de la invatatura traditionala a Bisericii, lucru care i-au adus de fapt titulatura de Fericit in Biserica Rasariteana.

Dar cel mai bine se poate observa aceasta doctrina atunci cand facem raportare la controversele dogmatice pe care le-a avut, controverse in care a expus in profunzime sistemul sau dogmatic. Analizand doctrina augustiniana vom observa rolul pe care l-a avut in viziunea lui Augustin raportul dintre libertate si har. Harul nu stinghereste libertatea, dar meritele de orice natura sunt ale harului, nu ale faptelor. Asa se explica gratuitatea mantuirii, a meritelor, predestinatia etc. Sa incercam o privire de ansamblu a teologiei augustiniene, punctand mai mult acele invataturi diferite de cele traditionale.

 Controversa maniheica


Aceasta disputa poate fi urmarita la randul ei in trei directii, deoarece trei probleme a urmarit sa elucideze Augustin in controversele cu acestia. In primul rand, in vasta sa opera Augustin, scrie despre unitatea de structura dintre Vechiul si Noul Testament, despre importanta cartilor revelate si a canonului Sfintei Scripturi. De exemplu, vorbind despre profetii mici el arata ca sunt numiti astfel deorece scrierile lor sunt scurte, in comparatie cu ale altora care sunt numiti mari, fiindca au lasat volume mari. Arata apoi ca Vechiul Testament a fost numit astfel din cauza necuratiei omului care era si el vechi, iar daca cel de al doilea este numit Nou, cauza este noutatea Duhului care ridica pe omul cel vechi din viciul vechimii. In conceptia lui Augustin toata interpretarea adevarata se intemeiaza pe trei fundamente: credinta, nadejdie si dragoste. Cei ce se abat de la aceasta cale, se ratacesc si singuri se rup de tulpina adevarului, care este Biserica lui Hristos si care singura poseda garantia devaratului sens al Scripturii, fiind asistata de Duhul Sfant. Un interes aparte il are in opera augustiniana disputa cu Fericitul Ieronim, deoarece in aceasta corespondenta este tratata mai ales problema canonului biblic. Disputa lor s-a axat pe canonul Vechiului Testament, care ar trebui sa aiba drept model fie Biblia Ebraica, fie Septuaginta. Se poate evidentia insa ca Augustin fiind crescut in biserica latina inclina spre o autoritate mai insemnata a Septuagintei, pe cand Ieronim bazat pe o traditie in biserica greaca, era orientat spre Biblia Ebraica. Pe de alta parte Augustin se vede nevoit sa rezolve controversele cu maniheii si priscilianieni, deoarece primii respingeau Vechiul Testament, care ar da informatii despre un Dumnezeu rau si criticau mai ales formularea la inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul si foloseau numai Noul Testament si unele scrieri proprii, iar pe de alta parte priscilianienii care au largit canonul adaugand si unele scrieri apocrife. Atat Vechiul cat si Noul Testament apartin insa canonului biblic, ambele fiind prin si de catre Apostoli impregnate in Traditie.

In al doilea rand tot in aceasta disputa cu maniheii, a fost tratata problema vizand originea binelui si a raului, deoarece maniheii vedeau, dupa creatie, doua imparatii: una a binelui si alta a raului, care se afla in disputa neincetata una cu cealalta. Pentru Augustin aceasta problematica a constituit un raspuns la intrebarea ridicata intotdeauna de oameni despre provenienta raului, de unde a rezulta indirect si discursul despre libertatea omului ca o decizie a vointei acestuia[. La Augustin binele si fiinta sunt identice, binele definindu-se ca fiinta, urmeaza ca raul nu are fiinta. Raul nu este un principiu, cum credeau maniheii, ci privatiunea binelui. Dumnezeu nu este si nu poate fi autorul raului, ci din contra El este un Dumnezeu al bunurilor, mai puternic decat raul. „Dar in pacat, raul nu sta in obiectul in care se indreapta actul, nici in natura materiala a actului, nici in corpul celui in care isi are inceputul, ci numai in neconformitatea actiunii cu legea morala, in privatiunea de ceea ce ar trebui sa fie. Fructul arborelui din Paradis nu a fost rau in sine, ci raul rezida din neascultarea si indepartarea de Dumnezeu". Binele exista prin sine, pe cand raul este inexistent, el fiind un rezultat al deciziei libere a omului, existenta lui fiind in functie de bine caci „nu poate exista raul daca nu exista binele" - Migne, P.L., vol XL, cap. XIII, col. 237. De aceea, voia libera a fost data omului pentru a fi intrebuintata spre o socoteala dreapta. Asadar, voia trebuie sa se indrepte spre bine, ea trebuie sa fie o voie buna, care sa vrea binele. Insa, in acelasi timp, daca ar lipsi o decizie libera ar fi exclusa facultatea de a pacatui. Daca ar fi insa asa ar lipsi si rasplata pentru bine, ar lipsi ceva din maretia lui Dumnezeu.[Automat, raul nu poate fi decat in bine, desi binele poate exista fara rau. Intr-adevar ce este raul-se inteaba Fer.Augustin-daca nu absenta binelui. Augustin spune ca pacatul care a intrat in lume printr-un singur om si care a trecut la toti oamenii, cuprinde mai multe pacate. De aceea facultatea de a pacatui nu poate fi ceva creat, cum este capacitatea deciziei libere, ci este numai o miscare nepermisa a indepartarii de Dumnezeu, caci daca un om foloseste puterea voii sale spre rau contrazice nu numai dreptarea lui Dumnezeu ci si posibilitatea de a trai drept. Dar din faptul ca fara ajutorul divin, fara har adica, natura nu putea tinde spre scopul ei, spre desavarsirea ce trebuia sa-i devina proprie, rezulta ca acest ajutor ii era propriu naturii primordiale, intim legat de conditia ei de progres si nu ceva supraadaugat naturii. In acest fel desavarsirea venea, nu ca o incununare a stradaniilor omenesti, ci ca ceva adaugat. Omul folosind rau liberul sau arbitru, il pierde, pierzandu-se pe sine insusi, iar pacatuind, prin liberul sau arbitru, pierde harul, fiind supus pacatului.

Ca o urmare a acestui perceptii, in viata Bisericii nu se poate face dinstinctie intre buni si rai, corporala, ci doar spirituala, ea va deveni corporala in eshatologie, unde, conform expresiei pauline pe care el o interpreteaza pastoritilor sai, Biserica va fi fara pata si zbarcituri. Numai cei buni sunt corpus Christi cat priveste pe cei rai, acestia sunt corporal exteriori Bisericii, dar pentru a reda aceasta stare existenta in Biserica, Augustin alcatuieste formula sa care va deveni clasica, si anume „numero, non merito". Tot in acest context putem aminti invatatura sa despre purgatoriu, caci Augustin combate in De civitate Dei XXI, 13 conceptia lui Origen, dupa care pedepsele iadului ar fi vesnice, fiindca este contrara Scripturii. Intr-adevar, omul a distrus in el un bine vesnic, prin pacat, asa ca s-a facut vrednic de un rau vesnic. Exista pedepse ispasitoare in viata aceasta si pentru unii dupa moarte - in Purgator - dar totdeauna inaintea riguroasei si ultimei Judecati.

Ca un punct final al acestor dispute cu maniheii trebuie sa amintim mai ales dorinta lui Augustin de a demonstra in primul rand crestinilor dar si adversarilor sai importanta credintei crestine. In acest context mentionam conceptul sau referitor la creatia lumii din nimic. Aceasta apare in Confesiunile sale nu doar unde arata ca lumea a provenit din actiunea creatoare a lui Dumnezeu, dar, in acelasi timp, ea, creatia nu are fiinta lui Dumnezeu in ea insasi. Aici Augustin combate o conceptie marcionista si nu maniheica, de unde si formula din nimic. Acest nimic nu este un „aproape nimic" ci „un nimic pur". Sfanta Treime participa la actul creator si lumea intreaga a fost adusa la fiinta din nimic, atat cerul cat si pamantul, deci intreaga creatie a lui Dumnezeu a fost voita si creata buna.

Strans legat de conceptul din nimic a fost si intreaga actiune creatoare a lui Dumnezeu, pornita prin acel la inceput. Augustin a vrut sa demonstreze ca nu a existat nici un timp lipsit de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este originea a tot ce exista, deci El nu poate primi un inceput din punct de vedere temporal. Tocmai de aceea pentru Augustin acest concept are doua intelesuri, pe de o parte cu referire figurata la Hristos prin care creatia a fost realizata, iar pe de alta parte prin aceasta expresie la inceput incepe si este denumita actiunea de timp. Aceasta pentru a demonstra adversarilor, ca prin acest cuvant initium creatia a avut loc si de fapt are propriul ei inceput, care nu este insa identic cu punctul de timp unde Dumnezeu a inceput sa fie, caci Acesta este fara de inceput. Augustin deosebeste mai ales intre vesnicia Creatorului si temporalitatea creaturii. Cu alte cuvinte lumea a fost creata in acelasi timp cu dimensiunea timpului. Prin aceasta teorie a simultaneitatii Augustin a exprimat ca vesnicia lui Dumnezeu se extinde si asupra timpului, pe cand creatia a fost din contra cunoscuta prin schimbare in comparatie cu dimensiunea creata a timpului. Armonia si unitatea, care se manifestau in cosmosul intreg, dupa creatie a fost zdruncinata de caderea omului in pacat. Pacatul stramosesc ne-a despartit mai intai de Dumnezeu, iar apoi, oamenii s-au impartit intre ei, traind in dezunire, pana cand Iisus Hristos ne-a reimpacat.

De asemenea punctam si conceptia augustiniana despre sufletul omenesc. Acesta a fost creat ca si celelalte lucruri din univers si problematica fiind numai clipa cand el este chemat la viata. Augustin nu accepta parerea celor care afirmau ca Dumnezeu ar fi creat toate sufletele deodata, pentru ca apoi sa le uneasca, intr-un anumit timp, cu anumite corpuri. Nici teoria platonica a preexistentei nu este adevarata. Sufletele nu au preexistat, ci ele sunt reale in clipa procrearii oamenilor, in clipa in care se formeaza corpurile acestora. Problematic este pentru Augustin modul in care i-au nastere sufletele: acestea nu iau nastere din sufetul parintilor, adica generationism, ori prin creatia acestora de catre Dumezeu in clipa in care cele doua seminale s-au unit, adica creationism. Din pacate, el nu a fost adeptul nici uneia dintre aceste teme propuse, el nefiind decis pentru nici una dintre acestea.

 Augustin si donatismul: eclesiologia si invatatura despre Sfintele Taine

Datorita contextului istorico-politic care a urmat persecutiei lui Diocletian si a starii de fapt care a permis unei parti a bisericii sa se lase atrasa de conceptele dogmatice ale lui Donatus (care pretindea ca valabilitatea Sfintelor Taine depinde de starea morala a savarsitorului) si pentru ca in biserica din Africa de nord donatismul era mai periculos decat maniheismul, Augustin a inceput sa ia atitudine impotriva acestora abia in anul 393 avand dorinta de a reintegra acesta biserica iarasi la Biserica traditionala. Acesta a fost contextul care i-a oferit ocazia de a vorbi despre importanta sacramentelor in viata Bisericii.

Vorbind despre Euharistie in contextul celor sapte Taine ale Biserici, pe care el le considera ca fiind comoara de nepretuit a Bisericii, arata ca primitorii acestei taine sunt deopotriva adultii si copii, acestora din urma li se administreaza imediat dupa Botez. Fara aceasta reimpacare prin Hristos, numita baia regenerarii in Trupul si Sangele lui Hristos, crestinul nu poate progresa in viaata crestina. Prezenta lui Hristos in Euharistie este insa conditionata de rostirea cuvintelor de instituire si a rugaciunilor de consacrare, Inlatura deci cuvantul, piine este si vin, invoca cuvantul si vor fi sacramente. Prin urmare cuvantul are in cadrul Tainei un rol hotarator, deoarece numai elementul, fara invocare nu este nimic. Insa, Intruparea constituie fundamentul cominiunii credinciosilor cu Dumnezeu, a lor intre ei si a unitatii lor in comuniune. Privita in relatie cu Intruparea, Euharistia devine, dupa invatatura augustiniana, scopul implinit al Intruparii. El afirma clar ca Hristos este interior ipse me, si aceasta pentru ca El s-a intrupat si de atunci traieste cu noi si in noi. Tocmai de aceea prin Intrupare Hristos devine painea noastra eterna. Trupul istoric al lui Iisus Hristos, inaltat si inviat se prelungeste in trupul mistic, Biserica, si creste odata cu Sfanta Euharistie, desavarsindu-se apoi prin ea, conditionand-o, dar in acelasi timp fiind conditionata si aratata de Euharistie. Intruparea, Biserica si Euharistia, formeaza in acest sens un intreg.

Iesirea din sanul Bisericii face lucrarea Tainelor ineficace si este firesc, daca ne gandim ca Iisus Hristos este cel care ne recapituleaza in Sine, ca El este adevaratul si singurul savarsitor al Tainelor, Duhul Sfant lucreaza numai pentru membrele Trupului lui Hristos si nu in afara lui. Validitatea Tainelor depinde prin urmare de pastrarea unitatii Bisericii. Augustin nu accepta repetarea Botezului, caci ca cel botezat poseda sacramentul botezului, el recunoaste schismaticilor dreptul de a boteza, drept, recunoscut in virtutea unitatii Bisericii. In tratatul De baptismo, lucrare scrisa impotriva donatistilor, Augustin afirma ca puterea Botezului nu depinde de slujitorul ce-l administreaza, ci de Dumnezeu, el facand diferenta intre valabilitatea tainei si vrednicia slujitorului.

Tot in disputa donatista a fost ilustrata si problema primatului papal. Augustin se opune, in scrierile sale, primatului papal aratand ca doar conducerea sinodala, precum odinioara cea apostolica, asigura egalitatea intre episcopi si face posibila astfel pastrarea unitatii in diversitate, respectandu-se astfel si universalitatea Bisericii.

Arianismul si pozitia Fericitului Augustin

Controversele ariene, care nu erau inca terminate, ii dau posibilitatea lui Augustin sa trateze unele probleme de hristologie si mariologie, mai ales dupa anul 416, dezvoltand in acest context unele invataturi diferite de cele ale scriitorilor bisericesti anteriori lui.

Scrie despre Sfanta Treime[xlvi] atunci cand demonstreaza existenta lui Dumnezeu, unde foloseste argumentele devenite clasice in teologie: argumentul istoric, argumentul moral, argumentul cosmologic si argumentul ontologic. Fericitul Augustin i-a dedicat acestei dogme o monografie speciala, opera sa De Trinitate, unde el afirma fara nici cea mai mica indoiala ca Dumnezeu unul si cel adevarat este Treimea insasi - De Trinitate I, 6, 10, col 826. Prin faptul ca Tatal naste pe Fiul si Fiul este nascut din Tatal, Fiul se caracterizeaza ca Fiu al Tatalui si Tatal ca Tata al Fiului, caci daca Fiul ar fi din Sine El nu ar fi Fiu, dar intrucat este nascut din Tatal, El este Fiul si nu Tatal.

Prin problematica si modul tratarii, doctrina trinitara augustiniana a devenit hotaratoare pentru intreaga teologie trinitara latina de mai tarziu. Ea prezinta insa si unele stangacii cum ar fi spre exemplu sustinerea purcederii Duhului Sfant de la Tatal si de la Fiul, ca de la un singur principiu. Referitor la purcederea Duhului Sfant trebuie sa specificam ca Fericitul Augustin nu are o conceptie cu totul clara si lipsita de orice echivoc, fapt ce a determinat pe anumiti teologi sa afirme ca Augustin ar fi primul care a sustinut clar purcederea Duhului Sfant si de la Fiul, adica filioque.
 

Extras din "Augustin: Sfant sau Fericit" - Drd. Sebastian Dumitru Carstea



11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3326

Voteaza:

Augustin: Sfant sau Fericit? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.