Catedrala Mantuirii Neamului - Documentare istorica

Catedrala Mantuirii Neamului - Documentare istorica Mareste imaginea.

 

 Catedrala Mantuirii Neamului

  -   Documentare istorica   -

 

Problema ridicarii unei catedrale impunatoare in Bucuresti, demna de faptele marete ale poporului roman, s-a pus imediat dupa dobandirea independentei de stat, in urma razboiului glorios din 1877-1878, cand s-a constatat ca nici una din cele peste o suta de biserici, cate existau atunci in Capitala, nu erau atat de incapatoare incat sa primeasca pe toti cei care ar fi dorit sa participe, in liniste si cu demnitate, la Te-Deum-urile oficiate cu prilejul sarbatorilor nationale sau la alte momente punctul de privire si de atractie al tuturor credinciosilor si marturie pentru straini despre inaltele sentimente religioase de care este insufletit poporul roman.               

 

In acest scop, in 1884, guvernul liberal condus de Ion C. Bratianu a cerut un credit de 5 milioane lei, pe care Corpurile legiuitoare l-au votat fara nici un fel de obiectii. Timp de sase ani, pana in 1890, Creditul a ramas, insa, neintrebuintat, pentru ca, de la inceput, s-a vrut ca aceasta catedrala sa fie amplasata undeva pe bulevardul ce leaga Piata Unirii de Piata Romana de azi, numit mai tarziu Ion C. Bratianu, dar care nu era deschis pe atunci decat pana la Coltea, ceea ce insemna exproprieri in­tinse si ample lucrari de sistematizare.

 

Dupa 1890, s-a schimbat chiar destinatia acestui credit, dandu-i-se alte intrebuin­tari. Astfel, in 1892, in timpul guvernarii conservatoare, la cererea lui Take Ionescu, ministrul cultelor si instructiunii publice, Corpurile legiuitoare au votat diminuarea creditului cu 1 284 437 lei pentru constructii scolare, iar in 1898, la insistentele lui Spiru Haret, ministrul cultelor si instructiunii publice in guvernul liberal condus de D.A. Sturdza, s-au mai luat inca 3 180 000 lei spre a se termina cladirile scolare incepute anterior, ramanand disponibili pentru catedrala doar 535 563 lei.

 

Intrebat, in sedinta Camerei din 1898, de catre deputatul Petre Garboviceanu, "daca cu suma ce mai ramane e posibil a se face exproprierile si daca guvernul este sau nu dispus ca sa inceapa lucrarile in scopul acesta", ministrul Haret a raspuns: "ceea ce este de facut, deocamdata, pentru catedrala din Bucuresti, se poate face cu acest rest de 535 563 lei, adica studiile, planurile si poate chiar exproprierea".

 

In sedinta senatului, din acelasi an, mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei si Sucevei, dupa ce si a exprimat regretul ca, de la 1884, cand s-a votat creditul de 5 milioane lei pentru constructia unei catedrale in Bucuresti, inceperea lucrarilor a fost amanata in chip nejustificat timp de aproape 15 ani, a aratat ca, "fiind vorba de o biserica mare, ea trebuie sa se faca in centru, pe loc larg" si a sugerat ca "terenul cel mai potrivit este locul fostei Manastiri Sarindar, a 40-a biserica refacuta de Matei Hasarab, iar nu Cercul Militar sa se cladeasca acolo, chiar unde a fost altarul unei biserici, caci sunt destule locuri pentru militari".

 

La inchiderea discutiilor din Senat pe aceasta chestiune, Spiru Haret a afirmat ca o catedrala in Bucuresti se va face, ca restul de bani ramasi din credit ajung pentru primele trebuinte si s-a angajat ca va numi o comisie de specialisti care sa se ocupe de inceperea lucrarilor.

Comisia numita de Ministerul Cultelor s-a intrunit in anul 1898 si, constatand ca banii ramasi din credit nu ajung pentru toata lucrarea, a opinat sa se caute alt loc pentru catedrala, tot in centrul Capitalei, unde sa nu fie nevoie de exproprieri intinse, care ar fi cerut despagubiri mari pentru proprietari, astfel incat intreaga constructie sa se poata realiza cu cheltuieli mici, in limita sumei existente.

 

Unii membri ai comisiei au lansat chiar ideea hazardata a plasarii noii catedrale pe Dealul Mitropoliei, pentru ca aici nu trebuiau facute exproprieri, in locul vechii ctitorii a lui Constantin Voda Serban, ce urma in viziunea lor sa fie demolata, ridicandu-se pe temeliile ei alta mai mareata si incapatoare. Aceasta propunere a fost insa respinsa, pe buna dreptate, de mitropolitul primat Iosif Gheorghian, caci manastirea lui Constantin Serban, devenita catedrala si resedinta mitropolitana, ajunsese cu timpul un monument istoric nepieritor, locul ei fiind pentru totdeauna pe Dealul Mitropoliei, acolo unde a fost asezata dintru inceput de ctitorul ei.

Cu aceasta, comisia si-a incetat activitatea, iar la 11 aprilie 1899 guvernul liberal a demisionat, lasand problema construirii catedralei in faza cautarii locului de amplasare a ei, care sa fie acceptat de toti factorii interesati.

 

Problema a fost reluata in anul urmator de dr. Constantin Istrati, ministrul cultelor si instructiunii publice in noul guvern conservator, care, in sedinta, Sfantului Sinod din 11 mai 1900, dupa ce a aratat ca si restul de bani ramasi din creditul votat in 1884 s-au cheltuit in alte scopuri, a propus Bisericii "sa ia sub patronajul sau construirea unei catedrale in Bucuresti si sa lanseze liste de subscriptie publica pentru strangerea de fonduri", urmand ca, la timpul cuvenit, guvernul sa contribuie si el cu o suma, dupa posibilitatile bugetului.

 

Se produce, astfel, o schimbare de atitudine din partea statului fata de acest edificiu. Daca, la inceput, construirea unei catedrale in Bucuresti a fost o initiativa a guvernului, sustinuta de Corpurile legiuitoare prin votarea unui credit suficient pentru realizarea ei, acum, dupa trecerea anilor, cand se cheltuisera toti banii fara sa se faca macar un mic inceput, problema este trecuta pe seama initiativei particulare si tratata ca un fapt de caritate publica, sub patrimoniul Bisericii si cu sprijinul guvernului.

 

Desigur, propunerea ministrului Constantin Istrati a fost intampinata cu obiectii intemeiate, in sedinta amintita a Sfantului Sinod, de mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei si Sucevei si de episcopul Atanasie Mironescu al Ram­nicului, care au afirmat ca statul luand averile Bisericii, este dator a face aceasta catedrala, deci, el trebuie sa aiba initiativa si sa dea bani de la buget, asa cum a dat pentru multe cladiri scolare, militare, cai ferate, drumuri si alte lucrari mari, urmand sa contribuie si Biserica, facand apel la credinciosi. Cu acest prilej, mitropolitul Iosif Naniescu a mai aratat ca inca un loc potrivit in Bucuresti pentru catedrala este la "capul Dealului Mitropoliei, unde este azi piata de zarzavat. Acolo, a fost casa unei familii istorice, Brancoveanu, si terenul n-ar trebui sa-l mai rascumpere nimeni, decat ceea ce va cheltui statul cu cladirea bisericii".

 

Pana la urma, la insistentele ministrului Constantin Istrati, de a i se da con­cursul "spre a vedea ridicandu-se acest sfant lacas", si pentru a nu se tergiversa lucrurile, in lipsa altei solutii, Sfantul Sinod a luat in principiu sub patronajul sau construirea unei catedrale in Bucuresti, desemnand in comisia de colectare a fondurilor, alaturi de persoanele ce urmau sa fie numite de Ministerul Cultelor, trei arhierei si anume, Nifon Ploiesteanul, Vicarul Mitropoliei Ungrovlahiei, Calist Botosaneanul, Vicarul Mitropoliei Moldovei si Sucevei si Pimen Pitesteanul, Vicarul Episcopiei Argesului.

 

Comisia a lucrat anevoios, adunandu-se de cateva ori in anii ce au urmat, si a indatorat pe istoricul Dimitrie Onciu, unul dintre membrii ei, numit de Ministerul Cultelor, sa redacteze apelul pentru lansarea listelor de subscriptie, care a fost dat publicitatii abia la inceputul anului 1903. Spre sfarsitul acestui an s-a ivit si primul donator, dupa cum anunta Monitorul Oficial din luna noiembrie: "O persoana care doreste sa ramana necunoscuta a depus 102 500 lei la dispozitiunea Casei Bisericii, ca prim fond pentru cladirea unei catedrale in Bucuresti". Acest binefacator era boierul basarabean Vasile Stroescu, mare sprijinitor al culturii si scolii romanesti si initiatorul multor acte de caritate. In imprejurarile de atunci, e lesne de inteles de ce a tinut ca numele sa nu-i fie dat publicitatii.

 

Nu avem stiri despre mersul subscriptiei in anii urmatori, dar este de presupus ca nu s-a adunat prea mult, caci, in criza prin care trecea atunci tara, cand lumea se strangea din toate partile ca sa faca fata nevoilor zilnice ale traiului, nu era usor ca sa constitui un fond de cateva zeci de milioane pentru ridicarea unui asemenea edificiu.

 

Odata cu izbucnirea primului razboi mondial, in 1914, colectarea de fonduri a fost oprita, iar initiativa construirii catedralei pentru un timp amanata. In aceasta perioada, prin anul 1913, dupa construirea pe Dealul Mitropoliei a Palatului Adunarii deputatilor, pe motiv ca se preconizeaza construirea unei noi catedrale in Bucuresti, unii edili ai orasului au avansat, pentru a doua oara, ideea da­ramarii ctitoriei lui Constantin Voda Serbau, spre a face loc larg trasurilor si auto­mobilelor pentru deputati. Mitropolitul primat Conon Aramescu Donici s-a straduit mult ca sa atraga atentia opiniei publice asupra acestui sacrilegiu si sa-i faca sa inteleaga pe cei ce se ocupau cu sistematizarea orasului ca sunt datori sa ocroteasca vechile noastre monumente - catedrala Mitropoliei din Bucuresti fiind unul dintre cele mai valoroase - de care sunt legate istoria, arta si credinta stramoseasca.

 

Rezulta din cele de mai sus ca in curs de trei decenii, de la 1884 pana la 1914, daca s-ar fi dorit cu adevarat, s-ar fi gasit bani in bugetul statului pentru zidirea unei catedrale in Bucuresti, asa cum s-au construit in aceasta perioada, cu fonduri de la stat, un sir de cladiri impunatoare, unele, de-a dreptul palate, intre care: Palatul Justitiei (1890-1895), al Postelor (1894-1900), cladirea Ministerului Agriculturii si Domeniilor (1895), Palatul CEC (1896-1900) amenajarea Parcului Carol, cu cladi­rile si pavilioanele sale (1903-1906), cladirea Ministerului Constructiilor (1906-1910), unde se afla astazi Primaria Capitalei, Palatul Adunarii deputatilor de pe Dealul Mitropoliei (1902-1907), al Cercului Militar (1912), cladirea Institutului de Arhitectura (1912-1917), cea a Muzeului Etnografic (1912-1938) si inca multe altele.     

 

Dupa 1918, s-a pus din nou si cu mai multa tarie problema inaltarii unei cate­drale marete in Bucuresti, drept recunostinta adusa Bunului Dumnezeu pentru infap­tuirea Romaniei intregite si ca simbol al unitatii noastre de neam si de credinta. Demersul a apartinut, de data aceasta, mitropolitului primat Miron Cristea, care a luat problema de la capat, cum se spune, pentru ca ideea construirii catedralei fusese abandonata in anii razboiului si nici bani nu mai erau, suma modesta adunata anterior primind alta destinatie.

 

La rugamintea ce i s-a facut de catre mitropolitul primat Miron Cristea, de a lua initiativa ridicarii unei catedrale marete in Bucuresti, de care Capitala Romaniei avea multa vreme neaparata trebuinta, regele Ferdinand a indreptat in ziua de 10 mai 1920 o scrisoare catre Sfantul Sinod, cerandu-i, "pe temeiul oranduirilor canonice, inalta sa binecuvantare spre a se putea incepe pregatirile pentru zidirea acestei sfinte biserici". In aceeasi zi, Sfantul Sinod s-a intrunit in sedinta solemna in catedrala Mitropoliei, dupa terminarea Sfintei Liturghii si, in prezenta clerului si credinciosilor, a unor reprezentanti ai Primariei si ai casei Bisericii, a luat cunostinta de continutul scrisorii regale si de lamuririle dale de mitropolitul primat Miron Cristea in legatura cu aceasta biserica, numita de el, acum, Catedrala Mantuirii Neamului, care "trebuie sa se ridice cu ajutorul imbelsugat al intregii tari si cu obolul darnic al fiecarui cetatean si fiu al Bisericii noastre stramosesti", deci, tot prin colecta publica. Dupa cuvantarile rostite de mitropolitul Pimen al Mol­dovei si Sucevei si de arhiereul Vartolomeu Bacaoanul si dupa citirea raspunsului Sfantului Sinod la scrisoarea regala, prin care s-a dat "cu negraita bucurie binecu­vantarea de a se incepe lucrarile pregatitoare pentru proiectata biserica", alegandu-se si o delegatie sinodala care sa prezinte regelui, potrivit protocolului, acest raspuns, episcopul Nifon al Dunarii de Jos a presupus constituirea unui Comitet de patronaj, alcatuit din clerici si mireni din toate zonele tarii, care sa faca apel si sa stranga colecte pentru zidirea Catedralei Neamului. Competenta nominala a acestui comitet a fost stabilita la consfatuirea sinodala din 19 octombrie 1920, in alcatuirea lui intrand, pe langa Ferdinand si mitropolitul primat Miron Cristea, toti membrii Sfantului Sinod, un numar de cinci preoti din Bucuresti, Iasi, Sibiu, Cernauti si Chisinau, deci, cate unul din fiecare provincie romaneasca, apoi, sefii partidelor politice, ministrul cultelor, presedintele Academici Romane, presedintii senatului si Adunarii deputatilor, comandantii corpurilor de armata, rectorii universitatilor din Bucuresti, Iasi, Cluj si Cernauti, presedintele inaltei Curti de Casatie si Justitie si cel al Camerei de Comert, primarul general al Capitalei si administratorul Casei Bisericii, in total 49 de persoane.

 

Cu aceasta, demersul poate fi socotit incheiat, caci nu avem nici o stire despre activitatea comitetului, ceea ce insemneaza ca el n-a lucrat efectiv si nici bani nu s-au strans, pentru ca colecta n-a fost lansata, iar construirea catedralei a ramas tot in faza de proiect. Infiintarea Patriarhiei Romane, la 4 februarie 1925, a readus in actualitate inte­resul pentru Catedrala Neamului, menita a marca era noua a Bisericii si a servi drept catedrala patriarhala.

 

Initiativa a apartinut si de data aceasta patriarhului Miron care, la cateva zile dupa instalarea in scaunul patriarhal, petrecuta la 1 noiembrie 1925, mergand in au­dienta la regele Ferdinand, cum insusi spune in insemnarile sale, l-a rugat "sa dam curs liber pregatirilor pentru catedrala Neamului". Tot atunci, el a discutat despre aceasta chestiune si cu primul-ministru Ion I.C. Bratianu, care, la cererea sa, "a plecat la Consiliul de Ministri, unde a si deschis un credit de 3 milioane pentru facerea planurilor". Apoi, la sedinta Congresului National Bisericesc din 3-4 fe­bruarie 1926, patriarhul Miron, dupa ce a anuntat ca, sosind momentul sa se in­ceapa1 pregatirile pentru catedrala, "guvernul a si votat un prim fond de 3 milioane lei", a propus sa se numeasca o "comisie speciala care, in intelegerea cu guvernul, sa lanseze, cand va fi opinia publica pregatita si dispusa pentru jertfa, apelul pentru o colecta generala in toata tara" adaugand ca "eu contribui de pe acum cu suma de 100 000 lei" si o alta "comisie de specialisti pentru a pregati caietul de sarcini, cu toate conditiile ce trebuie sa intruneasca planurile".

 

Primind propunerea patriarhului Miron, Congresul a indatorat Consiliului National Bise­ricesc, organul sau executiv, ca, "inainte de lansarea colectei generale, cand tara va fi linistita st timpul oportun", sa se consulte cu o comisie speciala formata din "toti mitropolitii si arhiepiscopii, ministrul cultelor, al finantelor, primarul general al Capitalei, prefectul judetului Ilfov, un reprezentant al Bancii Nationale si un delegat al Societatii Natiouale a femeilor Ortodoxe". De asemenea, sa mai hota­rat sa se "intervina la primaria Capitalei pentru a designa si oferi un loc potrivit pentru o asemenea monumentala zidire".

 

Dupa cum era formulata hotararea Congresului National Bisericesc, inceperea lucrarii urma sa se faca "la timpul oportun", care, din nefericire, nu s-a ivit in anii urmatori, bantuiti de mari lipsuri si privatiuni. De aceea, apelul pentru deschiderea colectei n-a mai fost lansat.

 

Cu toate acestea, in anul 1927, dupa moartea regelui Ferdinand, patriarhul Mi­ron, care era acum inalt Regent, avand la dispozitie doar fondul de 3 milioane oferit de guvern, plus o mica suma de 125152, stransa de el personal de la prieteni si cunoscuti si depusa la Banca Generala a Romaniei, s-a incumetat sa porneasca actiunea si a cerut in mod oficial Primariei Capitalei sa ofere un loc potrivit pentru noua catedrala.

 

Vestea a fost primita cu bucurie si interes in cercurile cele mai largi, aratand cat de mult era dorita si asteptata Catedrala Neamului de catre populatia Bucurestiului si chiar a intregii tari. Nimeni n-a contestat necesitatea cladirii ei. Nu s-a obiectat nici macar ca tara trecea atunci prin vremuri grele, datorita marii crize economice care cuprinsese intreaga Europa. Toti au fost de acord ca aceasta catedrala sa fie ridicata cat mai curand si cat mai mareata, demna de Romania intregita, nadajduind ca se vor putea strange suinele necesare pentru zidirea ei.

 

Fixarea locului de amplasare a edificiului a starnit insa o ampla dezbatere, care a durat doi ani. Prin articole de presa, prin studii documentate si brosuri tiparite si prin memorii si scrisori adresate direct patriarhului Miron, arhitecti, ingineri, oameni de cultura, profesori universitari, experti in probleme de sistematizare si urbanism, s-au intrecut in a face propuneri privind locul cel mai potrivit pentru noua catedrala.  Pentru a studia aceste propuneri, patriarhul Miron a convocat in ziua de 19 februarie, la resedinta patriarhala, o comisie de specialisti formata din arhitectii Petre Antonescu, Roger Bolomey, State Ciortan si inginer G. Bals, carora li s-au alaturat Aurel Vlad, ministrul cultelor si Dem. Dobrescu, primarul general al Capitalei. Trecand in revista locurile propuse pentru amplasarea noii catedrale, comisia a constatat ca ele erau in numar de 12 si, de la bun inceput, a respins trei dintre ele ca fiind total necorespunsatoare si anume: Piata Romana, Dealul Schitu Magureanu si Dealul Mitropoliei (latura dinspre strada Ienachita Vacarescu). Luand in discutie celelalte noua propuneri ramase, comisia a renuntat la sase dintre ele pentru lipsa de perspectiva sau pentru exproprierile mari pe care acestea le presupuneau si anume: pe Sos. Kiseleff, in apropierea Pietei Victoriei de azi; in gradina Cismigiu; spre Cotniceni, langa Facultatea de Medicina; in Parcul Carol; langa Casa Vamilor (sau Vama Postei), aflata pe atunci in spatele cladirii de azi a Primariei Capitalei; in cadrul cladirii din jurul bisericii Sf. Gheorghe Nou, propuse a fi demolate, impreuna cu ctitoria lui Constantin Brancoveanu. In final, membrii comisiei au retinut un numar de trei locuri considerate potrivite pentru amplasarea noii catedrale, pe care le-au si vizat, recomandandu-le patriarhului Miron, spre a decide si anume: in unghiul format de B-dul Ion C. Bratianu si B-dul Carol, pe locul viran din fata Universitatii, unde fusese vechea Primarie a orasului si pe care se ridica azi blocul Intercontinental si cladirea Teatrului National; la poalele Dealului Mitropoliei, in Piata Bibescu Voda si pe locul Halelor Centrale; pe Dealul Mihai Voda, unde se afla pe atunci Arsenalul Armatei, ce urma sa fie mutat la marginea orasului.                                  

 

Analizand cele trei propuneri recomandate de specialisti, patriarhul Miron a constatat ca terenul fostei Primarii de pe B-dul Ion C. Bratianu era intr-adevar potrivit, fiind situat in punctul central al orasului, dar oferea un spatiu prea stramt, astfel ca nona catedrala ar fi stat ascunsa intr-un conglomerat de cladiri, alaturi de Universitate si de spitalul Coltea, iar Dealul Mihai Voda, un loc inalt si bun pentru cate­drala, aflat si ci in inima Capitalei, cerea trasari de strazi si bulevarde, concomitent cu asanarea imprejurimilor sale, lucru complicat si foarte costisitor. De aceea, patriarhul Miron s-a oprit asupra locului de la poalele Dealului Mitropoliei, numit pe atunci Piata Bibescu Voda, care nu presupunea exproprieri, decat mutarea Halelor de zarzavat, obtinandu-se astfel peste 30 000 metri patrati, iar daca se astupa Dambovita in aceasta portiune, lucru relativ simplu de infaptuit, se mai castigau aproape  20 000 metri patrati, deci, o suprafata totala de 50 000 metri patrati, sufi­cient de larga pentru o biserica monumentala si cu posibilitati de acces spre mai multe artere ale orasului.

 

Desigur, un loc ideal era un deal, o colina aflata intr-o pozitie centrala, spre care sa duca cateva bulevarde largi, din perspectiva carora, privind, sa vezi din departare ridicandu-se o biserica mareata, in asa fel incat ca sa se impuna cat mai bine vederii, fara a fi cautata. Un loc care sa ofere noii catedrale nu numai posibilitatea de a do­mina cat mai mult orasul, dar sa-i asigure si adevarata liniste de care avea neaparat nevoie. O asemenea pozitie nu se mai gasea insa pe atunci in Bucuresti, caci orasul se dezvoltase haotic, prin solutii improvizate, lipsite de un plan general de sistematizare edilitara. Era regretabil ca, prin construirea Palatului Adunarii deputa­tilor pe Dealul Mitropoliei, se pierduse un loc potrivit, poate cel mai pretios, de asezare a noii catedrale, infigandu-se un pinten laic si profan pe colina mitropolitana. Trebuia sa se aleaga, deci, un loc in centrul Capitalei, caruia sa i se asigure o largime cat mai mare, fara cheltuieli exagerate, ce nu se puteau face in acele vremuri de criza si de scumpete.

 

Alt loc mai bun pentru Catedrala Neamului decat Piata Bibescu n-a aflat patri­arhul Miron atunci in Bucuresti. Aceasta piata, desi nu era situata pe un loc inalt si se gasea intr-un mediu pronuntat comercial, avea, totusi, o pozitie si cu cheltuieli mici, oferea un spatiu suficient de larg, ce nu s-ar fi putut obtine in alta parte. La aceasta se mai adauga si factorul traditional, cum il numea patriarhul Miron, cand spunea ca "stramosii nostri, inainte cu veacuri, au destinat si dat dealului Mitro­poliei noastre, acum, devenit Dealul Patriarhiei, si locurilor din preajma lui, un caracter bisericesc crestin. Pe acest deal si in jurul lui, pe temeiul unui plan de sistematizare artistic conceput de arhitecti si tehnicieni priceputi, urmasii mei in scaunul de patriarh, care vor avea fericirea sa termine catedrala inceputa de mine, vor concentra si instari cele ispravite de mine cu noi asezaminte, incat sa se creeze aici o cetatuie a Ortodoxismului; a Patriarhiei noastre, ale carei institutiuni sa raspandeasca raze de lumina si de credinta nu numai pentru fiii tari, ci si pentru intreg Orientul crestin, care e legat de noi prin aceiasi credinta, salvata pentru viitor cu grele jertfe de mucenici".

 

Dupa alegerea locului pentru viitoarea catedrala s-a procedat, conform datinei, la marcarea lui prin ridicarea unei troite. La dorinta patriarhului Miron, guvernul a admis, in sedinta sa din 30 aprilie 1929, ca punerea troitei sa se faca intr-un cadru solemn, in ziua de 11 mai, acelasi an. Serviciul religios, la care au participat mem­brii Regentei, ai guvernului, reprezentantii clerului, ai armatei si multime de cre­dinciosi, a fost oficiat de episcopul Tit Simedrea, Vicarul Arhiepiscopiei Bucures­tilor, iar patriarhul Miron, dupa ce a stropit troita cu apa sfintita din raul Iordan, a rostit o frumoasa cuvantare.

 

Actul pietrei fundamentale a Catedralei Neamului a fost primit cu viu interes in intreaga tara, stirea fiind anuntata st amplu comentata in presa. A doua zi dupa sfintirea locului, de pilda, Vasile Goldis, marele barbat de stat si vesnic luptator pentru intregirea Romaniei, telegrafia de la Arad urmatoarele patriarhului Miron: "Va felicit din suflet pentru sfanta cerbicie prin care sustineti locul singur potrivit al Catedralei Neamului. Intreg Dealul Mitropoliei trebuie prefacut in cetatea puternica a Ortodoxiei. In centru, catedrala, Stapanitoare a Capitalei, imprejmuita de Palatul patriarhal, Palatul congreselor, sinoadelor si Consiliului Central Bisericesc (actuala Camera a deputatilor), apoi, biblioteca si muzeul Ortodoxiei, Palatul  episcopilor si oaspetilor, mauzoleul patriarhilor. Urcarea prin via sacra, daramandu-se toate cladirile imprejmuitoare de azi. Mistica maretie, executarea putand dura chiar cincizeci ori una suta de ani, fiindca trebuie cladit pentru eternitate".

 

Prin alegerea si sfintirea locului noii catedrale se realizase, in sfarsit, un mic inceput, se facuse ceva corect spre implinirea acestei vechi dorinte a Bisericii si a tarii, mereu amanata, an dupa an, vreme de aproape o jumatate de secol.

 

Din nefericire, lucrurile s-au oprit aici, caci criza economica ce se abatuse asupra tarii a dainuit si in anii urmatori, ceea ce l-a determinat pe patriarhul Miron sa amane zidirea unei catedrale monumentale in Bucuresti, vrednica de Romania intre­gita, si sa-si concentreze eforturile pentru restaurarea vechii ctitorii a lui Constantin Serban de pe Dealul Mitropoliei, pe care cele cateva veacuri de existenta o deterio­rasera rau de tot, atat la exterior, cat si in interior, lucrare de mare amploare, care s-a si executat intre 1932-1935, cu o cheltuiala de 5 milioane lei, adunati cu multa truda in acele timpuri grele.                                   

 

Intervenind, tot acum, iuca o proprietate in stradaniile Bisrericii si anume, con­struirea Asezamintelor romanesti de la Ierusalim si Iordan, care au cerut si ele efor­turi mari, adunate de asemenea prin contributia credinciosilor, Catedrala Neamului a fost abandonata, iar patriarhul Miron a murit cu acest vis neimplinit, lasandu-l mostenire urmasilor.

 

Au venit anii grei ai celui deal doilea razboi mondial, care au indreptat efortu­rile intregului nostru popor spre refacerea integritatii teritoriale a tarii, cum se stie, de vecinii harpareti si acaparatori, cand nu sa mai pus problema constructiilor edilitare.                                         

 

Inregistram, totusi, in acesti ani, o incercare de a readuce catedrala neamului in atentia autoritatilor statului pornita de la credinciosi. Astfel, profesoral Maximilian Calomfirescu din Bucuresti, intr-o scrisoare adresata, prin Ministerul Cultelor, la 16 ianuarie 1941, generalului Ion Antonescu, il indeamna, sa inceapa cat mai curand aceasta catedrala. In Capitala, oras lipsit de biserici monumentale, care va avea un puternic rasunet iu toata lumea romaneasca. In aceasta scrisoare, autorul mai arata ca "la o intrebare pusa acum douazeci de ani prin ziarul "Dacia" al intelec­tualilor Al. Vlahuta si Al. Bratescu-Voinesti, care ar fi cel mai corespunzator mo­nument al clipelor reintregirii neamului nostru de dupa razboiul clin 1918, raspun­surile s-au divizat in doua; unii, fiind pentru un arc de triumf, care s-a si facut la sosea si se vede singuratic, rece si trist pentru privitori, ca o poarta uriasa de altadata, fara a grai nimic multimii poporului; iar altii, pentru o mareata catedrala, care nu s-a facut din cauza francmasonilor din guverne si din conducerea Capitalei si adauga: "la cererile repetate ale Ierarhici bisericesti, precum a fost cea a patriarhului Miron, regele Ferdinand care in scris a raspuns de ochii lumii, fagaduind ca va face catedrala, verbal spunea ca atata vreme cat va domni ci, aceasta nu se poate face", iar principele Carol, raspundea, "nici tata, nici eu nu putem incepe acest lucru", fara a spune si de ce".

 

Tot acum, fostul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, intr-un memoriu inaintat patriarhului Nicodim, prin care solicita revizuirea pensionarii sale fortate de catre  regele Carol al II-lea, afirma, in legatura cu Catedrala Neamului, ca "fostul rege Carol al II-le a a spus patriarhului Miron ca nu poate incepe catedrala pentru ca se teme de masoni".

                                      

Desigur, nu putem verifica aceste afirmatii, dar intrebarea de ce atata vreme nu s-a facut aceasta catedrala? ramane pana astazi fara raspuns. Daca s-ar fi cerut numai cate un leu de la fiecare locuitor, s-ar fi adunat, anual, circa 15 milioane, iar la douazeci de ani s-ar fi strans 300 milioane lei, suma cu care orice arhitect ar fi realizat un asemenea monument national si bisericesc. Iar daca ne gandim, cate miliarde s-au risipit in toata aceasta vreme fara sa se infaptuiasca ceva de folos obstesc, cum ar fi fost aceasta catedrala, care ar fi vorbit peste veacuri despre valoarea morala a poporului roman, se intelege de ce persista nedumerirea noastra.

 

Dupa razboi, in deceniile intunecate ale ateismului, nu s-a mai putut vorbi de Catedrala Neamului, iar aplicarea unui plan nesabuit de sistematizare in Bucuresti a dus la daramarea multor monumente vechi, intre care si unele biserici, graitoare pentru trecutul nostru national. In cadrul acestui plan, la sfarsitul anului 1987, ctitoria lui Constantin Serban, pentru a treia oara in existenta ei de cateva secole, a fost amenintata cu demolarea, ca si resedinta patriarhala, spre a face loc larg de acess Palatului Adunarii deputatilor. Cu mari eforturi, Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a reusit sa indeparteze primejdia, aratand mai marilor zilei ca prin aceasta se loveste in istoria aproape legendara a Dealului Mitropoliei, martor al trecutului nostru zbuiciumat, care ne reaminteste atat de sugestiv de maretia vremurilor de altadata, ca acest deal trebuie sa fie tuturor scump si sfant, pentru ca el ne leaga pe firul traditiei de inaintasi, iar ruperea traditiei poate avea urmari grave in sufletul poporului, facandu-l sa se simta strain in propria lui tara.

 

Dar, in decembrie1989, am redobandit libertatea si primejdia a fost inlaturata. Acum s-au putut relua cu si mai multa vigoare, dupa o tacere de 45 de ani, discutiile privitul construirea in Bucuresti a unei impunatoare catedrale, aducandu-se in sprijinul ei noi argumente, pe langa cele existente si anume, cinstirea eroilor care si-au jertfit viata in revolutie si a celor care au pierit in inchisorile si lagarele comuniste, astfel incat acest maret edificiu sa fie inchinat triumfului luptei seculare a poporului nostru pentru independenta si reintregire nationala, pentru libertate, credinta crestin-ortodoxa si abolirea pentru totdeauna a comunismului in Romania, sa simbolizeze, deci, mantuirea neamului romanesc.

 

Pentru aceasta, inca din 26 ianuarie 1990, Consiliul National Bisericesc, in con­sens cu dorinta credinciosilor, a adresat Primariei Capitalei rugamintea de a stabili lin loc potrivit in Bucuresti pentru viitoarea catedrala, sugerand, totodata, ca ea ar putea sa fie amplasata pe fundatiile deja existente ale asa- numitului Centru National Cantarea Romaniei, din Piata Unirii, in imediata vecinatate a cladirii Bibliotecii Nationale, aflata in constructie.

 

In perioada urmatoare, Primaria Capitalei, solicitand Institutului Proiect Bucuresti intocmirea studiului de amplasament pentru Catedrala Neamului in mai multe variante si locuri, a facut cunoscut Patriarhiei Romane ca, in contextul ultimelor prefaceri cu caracter urbanist si edilitar pe care le-a cunoscut centrul orasului, spatiul cel mai potrivit pentru asezarea acestui edificiu este Parcul Carol, unde se afla si Monumentul Eroului Necunoscut.

 

Urmeaza, acum, stiindu-se locul de amplasare a viitoarei catedrale, sa se treaca la adoptarea masurilor pregatitoare pentru inceperea lucrarilor, cea mai urgenta fiind intocmirea planurilor, care se va face prin concurs, cu participarea larga a specia­listilor, concomitent cu obtinerea primelor fonduri de la guvern, caci Biserica nu are mijloace, iar acest edificiu, prin rolul si importanta lui nationala si bisericeasca, nu se poate realiza decat cu sprijinul nemijlocit al statului, la care se va adauga, desigur, participarea credinciosilor, a societatilor si a societatilor culturale si de spi­ritualitate crestina-ortodoxa, precum si a tuturor celor interesati in. redresarea morala a natiunii noastre.

 

Demersul a fost deja facut de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist, cu prilejul festivitatilor din 4-7 februarie 1995 dedicate aniversarii autocefaliei Bisericii si infiintarii Patriarhiei noastre, prin apelul indreptat in acest scop catre presedintele Romaniei, primul-ministru al guvernului si presedintii celor doua Camere legiui­toare, catre reprezentantii armatei, liderii partidelor politice si conducatorii organiza­tiilor culturale, prezenti la aceste festivitati, toata lumea fiind de acord sa sprijine edificarea in Bucuresti a Catedralei Mantuirii Neamului.

 

Nadajduim ca, in noile conditii de libertate, aceasta dorinta a inaintasilor, veche de peste un secol, care este si a noastra, a generatiilor de azi, se va realiza, iar daca alte obstacole nu stau in calea infaptuirii ei, ca in trecut, decat lipsa banilor, atunci, cu siguranta, acestia se vor aduna prin obolul romanilor de pretutindeni.

 

 

Gheorghe Vasilescu



11 Octombrie 2006

Vizualizari: 8945

Voteaza:

Catedrala Mantuirii Neamului - Documentare istorica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE