Judecata Universala dupa Noul Testament

Judecata Universala dupa Noul Testament Mareste imaginea.


Judecata Universala dupa Noul Testament

Dupa credinta crestina, lumea are un inceput si o cauza: activitatea vesnic creatoare si bunatatea lui Dumnezeu, precum si o menire si un scop final spre care tinde: desavarsirea  si  innoirea.  Spre   acest  tel  final  se   indreapta,  pe  diferite  cai, intreaga creatie.

Atingerea acestui inalt scop sta in stransa legatura cu Parusia Domnului, cu invierea mortilor si cu judecata universala, evenimente eshatologice abia intrezarite de aghiografii Vechiului Testament, vestite anume de catre Mntuitorul, consemnate pe scurt in cartile Noului Testament, predicate de Sfintii Parinti si formulate, ca dogme fundamentale ale dreptei credinte, in art. VII, XI si XII din Simbolul niceo-constantinopolitan.

Dar nici Sfanta Scriptura, nici Sfanta Traditie nu precizeaza sorocul sau data acestor evenimente.

Ele indica doar cateva fapte semnificative care le vor premerge, si aceasta nu pentru a satisface curiozitatea credinciosilor, ci pentru a-i determina sa se pregateasca din vreme pentru intalnirea cu Hristos la judecata particulara, care urmeaza decesului fizic si sa nu piarda din vedere raspunderea ce-i asteapta l-a judecata universala.

Prin inviere, Sfanta Scriptura intelege readucerea trupului la viata si unirea lui cu sufletul (I Cor, XV 35-50). Invierea se refera numai la trup, deoarece numai el este stricacios si muritor. Sufletul, desi are un inceput este inzestrat cu incoruptibilitate si nemurire, astfel incat isi continua viata de sine si dupa despartirea de trup.

Invatatura Vechiului Testament, despre starea sufletelor dupa moarte. - In Vechiul Testament se gasesc putine indicatii despre starea sufletului dupa moartea trupului. Evreii din perioada preexilica credeau ca sufletele celor morti se coboara pentru totdeauna in "seol", loc de tristete si resemnare situat intr-o caverna rece si intunecoasa din adancul pamantului (Iov VII, 9-10; XVI ; 22; XXXVIII, 16-17). in aceasta sumbra "locuinta a mortilor", in care se aduna pe rand toti pamantenii si unde fiecare se intalneste cu parintii si stramosii sai (Facere XV, 15; Iov XXX, 23; Ps. LXXXIX, 48), sufletele sunt lipsite de ocrotirea lui Dumnezeu (Ps. LXXXVHI, 4-6) si nu mai au putinta sa-L laude si sa-I slujeasca.

Aceasta conceptie pesimista despre soarta fiintei umane nu numai ca nu incuraja pe credinciosi in lupta cu ispitele, dar ii demobiliza in fata suferintei. In plus, ea da loc intrebarii daca nu cumva, datorita pacatului originar, ultimul cuvant apartine mortii. A, privi lucrurile astfel, insemna totodata a admite ca raul este vesnic, ca planul lui Dumnezeu cu privire la menirea credinciosilor a esuat si ca toate nazuintele omenesti spre fericire sunt neintemeiate   si zadarnice.   Cea  mai clara expresie a acestei conceptii se afla in cunoscutele cuvinte ale Eclesiastului: "Desertaciune a desertaciunii, toate sunt desertaciune., caci ceea ce este strimb nu se poate indrepta si ceea ce lipseste nu poate fi implinit"  (I, 2,  15).

Invierea mortilor si judecata universala, dupa Vechiul Testament. - Revelatia divina care s-a manifestat treptat (Evr. I, 1) si care a indeplinit in viata evreilor rolul unei pedagogii sfinte - a depasit insa acest stadiu elementar al eshatologiei. Dupa ce analizeaza carenta ce face ca, privite prin prisma esecului lor pamantesc, toate nazuintele si stradaniile noastre sa para "goana dupa vant", insusi Eclesiastul ajunge la concluzia ca "Dumnezeu va judeca si pe cel drept si pe cel nelegiuit" (III, 17) si va rasplati "toate faptele ascunse, fie bune, fie rele"  (XII,  13-14).

Din scrierile sfinte, din marturiile istoriei si din propria lor experienta, evreii putusera constata ca viata si soarta noastra sunt subordonate exigentelor legii morale si ca incalcarea lor nu poate ramane nepedepsita de Dumnezeu, care, fiind sfant si drept, uraste raul si pedepseste faradelegea (Isaia III, 13-25; Ieremia VIII, 1 s.u.). Profetul Ezechil a extins aceasta concluzie asupra fiecarui om, fara deosebire de apartenenta etnica (XVIII, 1 s.u.) si a prezis invierea tuturor mortilor si judecata universala (XXXIV, 17-20; XXXVII, 1 s.u.). Pornind de la vechea credinta ca Dumnezeu este stapanul absolut al vietii si al mortii si ca El are puterea de a cobori sufletele in seol si de a le scoate de acolo cand voieste (1 Regi II, 6), Proorocul Amos a prezis ca, atunci cand va sosi "Ziua Domnului cea mare si infricosata", "judecata se va napusti ca apa (asupra pacatosilor) si dreptatea ca un suvoi furios" (VI, 24) iar Ozea a prezis ca in ziua aceea sufletele celor decedati vor fi eliberate din "locuinta, mortilor", iar moartea isi va pierde pentru totdeauna orice putere (VI, 2 ; XIII, 14).

Maleahi a asemanat judecata din "ziua venirii Domnului" cu focul topitorului si cu lesia nalbitorului si a prezis ca pedeapsa lui Dumnezeu se va abate fara crutare asupra tuturor pacatosilor (III, 2 s.u.). Prezicerea invierii mortilor si a judecatii din urma si-a gasit o expresie potrivita intr-una din vedeniile lui Daniil: "In vremea aceea, multi din cei ce dorm in tarina pamantului se vor scula, unii la viata vesnica, iar altii spre ocara si rusine vesnica" (XII, 2).

In perioada postexilica, temele eshatologice ocupa locul central in scrierile apocrife, care au exercitat o deosebita influenta asupra pietatii individuale a iudeilor si asupra folclorului lor religios. Astfel, Apocalipsa lui Enoh - apocrifa aparuta in sec. II-I, i.Hr. - afirma redesteptalea eshatologica a dreptilor (XCII, 3-4) si iesirea lor din seol (CUI, 3-4); amestecand temele din Daniil VII si XII, autorul ei crede a sti ca atunci cand "Alesul" Domnului (identificat cu Fiul Omului) va sedea pe tronul slavei sale, dreptii vor intra intr-un univers transfigurat, unde vor trai ca ingerii cerului. (Cu toate acestea, pana pe vremea Mantuitorului, inca se mai crede ca soarta fiecaruia va depinde de aceea a intregului popor, ca judecata se va face la venirea lui Mesia, ca Dumnezeu va judeca toate popoarele, ca teatrul judecatii va fi istoria si ca recompensele si pedepsele vor fi pamntesti (Matei III, 7-12; Rom. III, 29-30; IX, 7). Dar credinta in invierea mortilor si in judecata viitoare nu era acceptata de toti iudeii si nu constituia un criteriu de ortodoxie   in   sanul   iudaismului.   Esenienii,  secta ascetica iprofesand dualismul, priveau materia ca izvor al raului, considerau trupul inchisoare a sufletului si respingeau credinta in invierea trupeasca, cu aceeasi vehementa cu care afirmau nemurirea sufletelor. Credinta in invierea mortilor era sustinuta energic de tagma fariseilor care treceau drept cei mai zelosi implinitori ai poruncilor Legii mozaice. In schimb, ea era combatuta de tagma saducheilor, fara ca, din pricina acestei deosebiri de credinta, sa li se conteste dreptul de a ocupa functii preotesti si de a fi membri ai Sinedriului, oare era cel mai inalt for de judecata religioasa si de disciplina bisericeasca  la  evrei   (Matei  XXII,  23-32 ;  Fapte  XXIII,  7-8)5.

Moartea trupeasca, dupa Noul Testament. - Moartea trupeasca este urmare a pacatului stramosesc (Facere III, 3, 19). Oamenii ii raman supusi si dupa renasterea baptismala, in virtutea solidaritatii universale cu Adam cel cazut (Rom. V, 12). Ea va dainui pana la Parusia lui Hristos, cand trupurile celor vii "vor fi imbracate in nestricaciune si nemurire", iar ale celor morti vor fi readuse la viata si reunite cu sufletele respective, spre ia se infatisa impreuna la judecate din urma (I Tes. IV, 13-18 ; I Cor. XV, 20-26 ; 42-53).

Prabusirea stapanirii pe care moartea o are asupra neamului omenesc a inceput din momentul in care Iisus Hristos a acceptat de buna voie moartea pe cruce si a inviat din mormant. Credinta crestina in invierea mortilor nu se mai intemeiaza deci doar pe cuvintele Sfintei Scripturi, ci si pe invierea Mantuitorului, pe care au adeverit-o martorii oculari ai aratarilor Domnului dupa inviere (I Cor. XV, 3-8; Fapte V, 30-32; X, 40-41 etc).

Pentru crestini, eliberarea din stapanirea mortii si judecata lui Dumnezeu nu se situeaza insa doar in epoca ce va fi intemeiata la Parusia lui Hristos. Inaugurata in lume odata cu jertfa de pe Golgota si cu minunea de la Cincizecime (Ioan III, 19; V, 24-30; XII, 31; XV, 22-25; XVI, 8, 11), izbavirea credinciosilor din stapanirea mortii se incepe de pe acum, si anume din clipa primirii Botezului, taina care-i face partasi mortii si invierii lui Hristos, pentru ca pe viitor "sa nu mai slujeasca pacatului" spre moarte, ci "sa traiasca lui Dumnezeu" spre "innoirea vietii" (Rom. VI, 1-13; VIII, 12-13).

Privit in lumina invierii Mantuitorului si in perspectiva fagaduintelor Lui (Ioan XIV, 1-2 ; Matei XIX, 28-29), fenomenul mortii trupesti nu mai poate fi considerat drept o disparitie a persoanei uimane, iar aspectul lui nu mai este de temut. Pentru cei ce cred in Evanghelia Fiului lui Dumnezeu, moartea trupului nu este nici infrangere nici pierdere, ci bruinta, castig, si aceasta pentru doua motive: face sa inceteze pentru totdeauna tirania pacatului si teama de moarte (Rom. VI, 7 ; Evr. II, 15); prilejuieste intrarea sufletului intr-un nou mod de viata, adica transferarea lui in cereasca imparatie a lui Hristos (Fii. I, 21 ; II. Tim. II, 11 ; III, 7-8). Prin actiunea ei, in chip paradoxal, moartea se pagubeste pe ea insasi, facand sa-i scape prada pe  care  pusese  stapanire  prin  pacat  si  sa-i  prilejuiasca  trecerea  in  cealalta viata.

Pentru cei ce cred ca starea provocata prin moartea trupului este provizorie si trecatoare, intrebarea pe care trebuie sa si-o puna nu este ce sa faca spre a-si salva trupul de legea universala a mortii, ci cum sa se pregateasca pentru intalnirea cu Hristos la judecata particulara, dupa despartirea sufletului de trup, si apoi la cea universala, dupa invierea de obste.

Contradictia launtrica a mortii - sesizabila numai prin credinta - rezulta si din  faptul  ca   ea  pune  capat  tuturor  suferintelor  fizice,   care   alcatuiesc   propriul   ei cortegiu : "Fericiti cei morti, cei ce de acum mor intru Domnul - graieste Duhul - caci se odihnesc de ostenelile lor" (Apoc. XIV, 13 ; comp. Ev. IV, 10). Pentru crestinii care au marturisit credinta, s-au impotrivit ispitelor, au savarsit fapte bune, s-au spalat de pacate prin taina Pocaintei si au pastrat legatura, vie cu visternica harului divin, care este Biserica, moartea inseamna, de fapt, intrarea "in odihna lui Dumnezeu" (Evr. IV, 1, 3, 11). Caci repausul in urma lucrului indeplinit si eliberarea de suferintele trupesti nu sunt o pedeapsa, ci o binecuvantare divina, pe care crestinii o asteapta si o primesc cu multumire. Sfantul Apostol Pavel scrie: "Necazul nostru de acum, trecator si usor, ne aduce slava vesnica mai presus de orice masura. Caci stim ca, daca aceasta locuinta a noastra de cort se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica, in ceruri; de aceea si suspinam, in acest trup, dorind sa ne imbracam cu locuinta noastra cea din cer. Avem incredere si voim mai bucuros sa plecam din trup si sa petrecem cu Domnul." (II, Cor. IV, 17 ; V, 1-8).

Moartea pacatosilor este insa urmata, pentru suflet nu de rasplata si pace, ci de pedeapsa si chinuri. Caci pe cand moartea celui drept nu mai este o pedeapsa pentru pacat, ci o trecere spre o viata de fericire, moartea celui pacatos este o trecere spre chinuri vesnice. Prin moartea trupeasca, cei ai lui Hristos scapa de ultima stricaciune mostenita de pe urma pacatului stramosesc si de aceea ei privesc moartea ca pe o eliberare si biruinta. Pe acestia, harul Sf. Duh si indeosebi impartasirea cu trupul si sangele lui Hristos, prin taina Sfintei Euharistii, i-a ajutat ca inca din viata pamanteasca sa se ridice mai presus de moarte, nemaitemandu-se de ea si asteptand-o ca pe un prilej de a se apropia mai deplin de Hristos. Nu se poate spune acelasi lucru despre aceia care si-au dus viata in pacat si au fost surprinsi de clipa mortii in stare de nepocainta. Sufletele acestora sunt de indata osandite la chinurile iadului (Luca XII,  16-21 ; XVI,  19-31).

Judecata particulara. - Din diferitele texte referitoare la aceasta tema rezulta insa destul de clar ca, in urma parasirii trupului, sufletul se infatiseaza la judecata particulara si apoi trece intr-o stare fie de fericire, fie de nefericire. De aceea aceasta credinta alcatuieste, inca de la inceputul crestinismului, una din premisele fundamentale ale moralei  crestine si principalul temei pentru combaterea pacatului. Parerea ca pana la invierea trupurilor, sufletele crestinilor ar intra intr-o stare de letargie asemanatoare cu somnul, stare in care posesiunea harului divin le-ar apropia totusi de Hristos, nu are nici o baza biblica sau patristica. Lipsita de orice temei este si ca Sfintii Apostoli si primii crestini ar fi crezut ca sufletele celor decedati merg  in   "locuinta  mortilor",   adica   in   tristul seol. Daca Mantuitorul ar fi fost adeptul unei asemenea credinte, El n-ar mai fi putut spune talharului rastignit de-a dreapta Sa : "Amin gariesc tie, astazi vei fi cu mine in rai" (Luca XXIII, 43). Daca Sfintii Apostoli ar fi nutrit o asemenea credinta, ar fi de neexplicat dorinta Sfantului Pavel "de a pleca din trup" si certitudinea lui ca dupa moarte i se va da "cununa dreptatii" (II Tim. IV, 8). Daca aceasta ar fi fost invatatura Bisericii primare, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan n-ar mai fi considerat moartea dreptilor si martirilor drept inceputul unei stari de rasplata, de odihna si de fericire : "Fericiti cei morti, cei ce mor de acum intru Domnul., caci faptele lor vin cu ei" (Apoc. XIV, 13).

Dupa moartea trupului, sufletele dreptilor se duc intr-un loc de bucurie si fericire numit - potrivit vocabularului curent din traditia iudaica - "sanul lui Avraam" sau "Paradis" (Luca XVI, 22; XXIII, 43; II Cor. XII, 4; Apoc. II, 7), iar ale celor nedrepti intr-un loc de tristete si nefericire numit "gheena", "gheena focului", "iezerul de foc", "intunerecul cel mai din afara" sau "iadul" (Matei V, 22, 29-30; XVIII, 19; XXIII, 15, 33 ; Marcu IX, 34, 45, 47; Luca XII, 5; XVI, 22-23; Fapte II, 27; Apoc. I, 18; VI, 8; XX, 13-14). Trecerea sufletelor intr-una din aceste doua stari total diferite una de alta depinde, pentru crestini, de atitudinea fiecaruia fata de mesajul lui Hristos. Pentru aceia care n-au cunoscut Evanghelia, criteriul de judecata este Legea morala naturala sadita de Dumnezeu in constiinta tuturor oamenilor (Rom. II, 14-16). Trimiterea sufletelor in rai sau in iad se face printr-o sentinta data de Hristos, care prezideaza judecata (Mate XXV, 34, 41). Faptul ca, la judecata, isi spune cuvantul si constiinta morala a fiecaruia, face ca sentinta sa fie recunoscuta de fiecare ca intru totul motivata si dreapta.

Din cuvintele Mantuitorului: "Cand vine noaptea, nimeni nu poate lucra", (Ioan IX, 4) si din spusele Sfantului Apostol Pavel: "Este randuit oamenilor sa moara o data, iar dupa aceea este judecata" (Evr. IX, 27), rezulta ca viata pamanteasca este singura vreme in care omul isi poate agonisi mantuirea si ca moartea trupului face ireversibile faptele care i-au atras fie rasplata, fie pedeapsa. De aceea clipa mortii este de temut pentru cei rai: "Caci daca pacatuim de buna voie, dupa ce am luat cunostinta adevarului, nu mai ramane jertfa pentru pacat, ci o asteptare infricosata a judecatii si iutimii focului, care va sa mistuie pe cei protivnici" (Evr. X, 26-27)10.

Judecata universala. - In momentul judecatii particulare, credinciosii nu sunt in masura sa cunoasca urmarile pe care, dupa moartea lor, vorbele si faptele lor le vor avea asupra fostilor lor contemporani si uneori chiar asupra generatiilor viitoare, in afara de aceasta, sentinta data acum afecteaza doar starea sufletului, desi acesta a savarsit binele si raul dimpreuna cu trupul. Fiind incompleta, judecata particulara nu poate avea decat un caracter provizoriu. De aceea, Dumnezeu, in virtutea dreptatii sale, a randuit ca indata dupa invierea mortilor sa se faca o noua judecata si  ca aceasta sa aiba caracter  universal,  solemn,   public  si   definitiv.

Ceea ce este acum renasterea baptismala pentru suflet, va fi pe plan eshatologic, invierea "in slava" a trupurilor celor ce vor fi fericiti (I Cor. XV, 42-44). Tot astfel, ceea ce este judecata particulara pentru fiecare dintre noi, judecata din urma va fi pentru toti. Credinta in victoria finala si completa a dreptatii divine, atat de des si de grav violata de cei care fac voia diavolului, este nedespartita de credinta ca Iisus Hristos va veni a doua oara, ca "sa judece viii si mortii" si sa nimiceasca pentru totdeauna puterea raului, tot asa cum credinta in eficacitatea jertfei lui Hristos pentru izbavirea noastra din stapanirea pacatului si a mortii ar fi incompleta daca n-ar fi insotita de credinta in invierea mortilor.

De aceea, credinta in venirea a doua a Domnului, in invierea mortilor si in triumful dreptatii dumnezeesti la judecata din urma sta la temelia predicii apostolice (Evr. VI, 1-2; Fapte II, 30-36) si bisericesti (Simbolul credintei, art. VII, XI si XII), tot asa cum pe credinta in intruparea, jertfa si invierea Fiului lui Dumnezeu se sprijina intregul edificiu dogmatic al crestinismului (I. Cor. XV, 15-24; I Tes. IV, 14; I Ioan IV, 2, 14, 15 etc.) Ca asa stau lucrurile, ne-o arata, intre altele, faptul ca nici spusele membrilor Areopagului din Atena (Fapte XVII, 32), nici dispretul aratat de procuratorul roman Porcius Festus (Fapte XXVI, 24), nici scepticismul regelui iudeu Irod Agrippa II (Fapte XXVI, 27-28), nici obiectiile inversunate ale saducheilor din Sinedriul iudaic (Fapte XXIII, 6-8), nici indoielile unor crestini din Corint (I Cor. XV, 12), nici incercarea unora de a identifica invierea mortilor cu renasterea baptismala (II Tim. 16-19) n-au putut determina pe Sfantul Apostol Pavel sa abandoneze, sau macar sa treaca pe plan secundar, in predica sa, o dogma atat de esentiala.

Credinta in certitudinea invierii mortilor, a judecatii universale si a vietii ce va urma dupa a doua venire a lui Hristos sta, ca o piatra de neclintit si la temelia moralei crestine. Mustrand fara crutare pe bogatii care asupresc pe saraci si indemnand pe crestini sa nu-si piarda rabdarea atunci cand sunt in suferinte. Sfantul Iacov, fratele Domnului, scrie: "Voi, bogatilor, plangeti si va tanguiti de necazurile care au sa vina asupra voastra. Ati strans comori in zilele cele de apoi!. V-ati desfatat pe pamant, hraniti-va inimile voastre spre ziua junghierii. Iata, judecatorul sta inaintea usilor" (V, 1-9). Sfantul Apostol Petru, cand indeamna pe crestini sa se fereasca de pacate si sa nu se clatine in credinta din cauza incercarilor prin care trec, le aduce aminte de raspunderea ce-i asteapta pe toti la judecata universala. Pentru pacatele lor de neiertat, "paganii vor da seama inaintea Celui care este gata sa judece viii si mortii" (I Petru IV, 5 s.u.) ; "Dumnezeu stie sa scape din ispite pe cei credinciosi, iar pe cei nedrepti sa-i pastreze, ca sa fie pedepsiti in ziua judecatii" (II Petru II, 9 ; cf. si III, 7).

Invatatura despre necesitatea, legitimitatea si certitudinea judecatii universale este corolarul credintei in sfintenie si dreptatea lui Dumnezeu si decurge din cunoasterea urmarilor pacatului si a postulatelor legii morale. Deoarece dreptatea lui Dumnezeu si biruinta lui Iisus Hristos, Fiul sau, nu se infaptuiesc decat in parte in cursul istoriei, trebuie sa admitem ca ele se vor realiza integral, adica in eshatologie. Daca Dumnezeu ar fi indiferent fata de rezultatul luptei dintre bine si rau si n-ar interveni ca sa asigure triumful final al dreptatii si adevarului, s-ar putea conchide ca El ne paraseste. Sfantul Ioan Gura de Aur, intr-una din Omiliile sale (a IV-a) asupra Providentei divine, spune ca "daca amitem ca Dumnezeu exista si ca este atotputernic si drept, trebuie sa admiten si ca El va da fiecaruia dupa faptele sale. Caci cum, in viata pamanteasca, foarte adesea cei buni au parte de neplaceri si suferinte, iar cei rai de succese si desfatari, este absolut necesar sa existe o alta viata, in care fiecare sa primeasca dupa faptele sale, precum si un loc pregatit celor rai si destinat pedepsei sl altul harazit celor buni si destinat recompensei. Cum sa renunte Dumnezeu, autorul legii morale, la judecata universala ? Caci daca n-ar exista invierea mortilor si judecata obsteasca, ar trebui sa credem in victoria finala a nedreptatii".

Intr-o alta Omilie (a IV-a, la II Timotei), referindu-se la necesitatea si legitimitatea judecatii universale, acelasi Sfant Parinte scrie: "Cum se face ca Dumnezeu, care este bun si milostiv, va fi fara mila la judecata din urma? Va fi astfel, deoarece tocmai judecata va instaura in mod definitiv bunatatea lui. Caci daca pe pamant judecatorii se straduiesc sa faca dreptate, cum sa n-o faca Dumnezeu, autorul legii moale? O astfel de indiferenta din partea lui Dumnezeu ar fi de necrezut : Chiar si tatal, in familie, pronunta pedepse pentru fiii sai.; la fel procedeaza si comandantul de oaste sau de nava si dascalul pentru elevi, caci toti voiesc si cer sa se faca dreptate. De ce atunci sa nu se faca dreptate si in lumea cealalta? Dumnezeu este indelung rabdator, si milostiv aici, pe pamant; dincolo, El va fi drept si rasplatitor dupa fapte, ca sa dea fiecaruia dupa faptele sale si sa nu lase fara razbunare pe cei nevinovati".

Dar Dumnezeu fiindca este bun si drept sustine cauza celor buni si le asigura mantuirea. Intrucat insa Dumnezeu este si mult milostiv si nu voieste moartea pacatosilor, ci indreptarea lor, El mai amana pedeapsa, spre a da si acestora prilej de pocainta (Luca XIII, 6-9 ; Rom. II, 4 ; I Tim. II, 4). Si cum bunatatea lui este unita cu dreptatea, Dumnezeu anunta inevitabilitatea judecatii sale inainte de sorocul ei, pentru ca nici un om sa nu se poata plange ca n-a stiut din vreme ce-l asteapta la capatul vietii sale pamantesti si apoi dupa invierea trupului, la Parusia lui Hristos.

Astfel, insusi Domnul Hristos, judecatorul suprem, ne-a descoperit semnele dupa care vom cunoaste ca vine judecata universala. Aceste invataturi sunt pe scurt, urmatoarele: Cand se vor implini semnele premergatoare Parusiei Domnului si "innoirii" lumii (Matei XIX, 28), Iisus Hristos se va cobori din cer, insotit de cetele ingeresti si invesmantat in slava dumnezeiasca; atunci, la un semnal, trupurile tuturor mortilor vor invia si toti oamenii se vor aduna, pentru judecata universala, inaintea lui Hristos, care va desparti pe cei rai de cei drepti si va rasplati pe fiecare dupa cum merita (Matei XXIV, 30; XXV, 31-46; XXVI, 64 ; Marcu XIII, 26; XIV, 62; Luca XXI, 27 etc.).

Atat Sfintele Evanghelii, cat si din celelalte carti ale Noului Testament, aflam de asemenea ca Domnul Hristos va veni a doua oara nu in calitate de Mantuitor, ca la intrupare, ci in calitatea sa de judecator suprem al lumii (Fapte I, 11; X, 42; XVIII, 31 ; II Tim. IV, 1 ; I Petru IV, 5-6). Atunci, inaintea sfintilor ingeri si in prezenta tuturor oamenilor, vor fi date pe fata toate faptele si vorbele noastre, precum si gandurile lor cele mai ascunse (I Cor. IV, 5) si fiecare va da socoteala de sine insusi (Rom. XIV, 12). Judecata va fi egala si nepartinitoare pentru toti, iar sentinta data de dreptul Judecator va tine seama de comportarea avuta de fiecare in cursul vietii sale pamantesti (II Cor. V, 10; XI, 15; Dom. II, 5-6, 11; Efes. VI, 8-9; II Tim. IV, 4). Cei gasiti vinovati vor fi trecuti intr-o stare vesnica de remuscari, rusine si chinuri, consecinta a indepartarii lor de la fata lui Dumnezeu (I Tes. I, 6; II Tes. I, 8; I. Cor. III, 13), iar cei mantuiti vor fi trecuti intr-o stare vesnica de pace, cinste si fericire, consecinta a "vederii lui Dumnezeu fata catre fata" si a impartasirii cu slava Sa (I Tes. I, 7; II Tim. IV, 8; I Cor. XIII, 13; Rom. II, 10, II Petru I, 4). Semnele premergatoare venirii a doua a lui Hristos vor marca si apropierea sorocului judecatii universale, o data cu Parusia sau a doua venire a lui Hristos va avea loc cu iuteala fulgerului sau a unei clipe, invierea trupurilor decedate, prefacerea trupurilor celor aflati atunci in viata si adunarea tuturor inaintea dreptului Judecator. Locul de intalnire cu Hristos nu va fi pe pamant, ci undeva, "in vazduh" (I, Tes. IV, 17).
Sub influenta literaturii apocrife cu colorit apocaliptic si a unor scrieri rabinice, care infatisau fericirea mesianica prezisa de Profeti drept o era indelungata de fericire pamanteasca si care afirmau ca ea va fi inaugurata, prin invierea celor alesi si printr-o condamnare a celor rai, de catre Mesia, in unele cercuri crestine din primele secole s-a ivit credinta ca sfarsitul lumii, invierea tuturor mortior si judecata de apoi vor fi precedate de o inviere trupeasca a sfintilor, de o judecata a pacatosilor aflati in viata si de o imparatie glorioasa a lui Hristos, impreuna cu sfintii sai, pe pamant. Pentru sprijinirea acestei credinte, s-a recurs la interpretarea literala a vedeniei descrise simbolic in Apocalipsa (XX, 1-5), unde, dupa opinia unora, s-ar afirma ca trebuie sa ne asteptam, pentru o perioada de o mie de ani, la o noua era mesianica pe pamant.

Adeptii acestei credinte au fost numiti hiliasti (in rasarit) sau milenisti (in apus). Dupa felul cum isi inchipuiau fericirea mesianica pe care o asteptau, ei erau de doua feluri: unii, trupesti - printre care se numarau cerintienii si ebionitii care credeau ca, in presupusul mileniu mesianic, cei alesi se vor bucura in voie de satisfacerea tuturor poftelor trupesti; altii, cei spirituali, credeau ca fericirea va consta din dreptate, pace si alte bunuri morale. Hiliasmul de sens trupesc a disparut odata cu erezia cerintiana si cu cea ebionita. Hiliasmul de nuanta spirituala a avut o existenta ceva mai lunga, dar n-a izbutit niciodata sa se impuna atentiei generale. Desi a avut cativa sustinatori de vaza - cum au fost Papias de Ierapole, Sfantul Justin Martirul si Filosoful, Sfantul Irineu, Tertulian, Sfantul Ipolit, Apolinarie de Laodiceea, Lactantiu, Sulpiciu Sever, Metodiu de Olimp - si cu toate ca n-a fost condamnata in mod oficial de Biserica, si aceasta forma de hiliasm a ramas incetul cu incetul fara adepti si apoi a fost data uitarii. La disparitia hiliasmului au contribuit mai ales Origen si Dionisie de Alexandria, in rasarit si Fer. Augustin, in apus. Dar hiliasmul a iesit din nou la iveala, in mod sporadic, spre sfarsitul evului mediu, in unele cercuri dizidente din sanul Bisericii Romano-Catolice, iar in epoca moderna si-a facut iarasi aparitia, de data aceasta fiind sustinut de   unele   grupari   mistice   din sanul Protestantismului,   care   nesocotesc   faptul   ca Sfanta Scriptura nu cunoaste decat o singura Parusie glorioasa a lui Hristos, o singura inviere a celor din morminte si o singura judecata universala. Milenistii ignora si faptul ca, in Apocalipsa XX, 1-5, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan se refera, in grai simbolic, la era mesianica inaugurata in lume prin intruparea, jertfa si invierea lui Hristos, la renasterea credinciosilor prin harul Sfantului Duh incredintat Bisericii  spre  administrare  si  la ferirea  de  stapanirea  diavolului.

Starea provizorie in care se afla trupurile si sufletele celor raposati si faza pamanteasca a Bisericii crestine se vor incheia la Parusia Iui Hrstos. Invierea de obste si judecata universala repreznta ultimul act al biruintei lui Hristos asupra diavolului si mortii : (I Cor. XV, 24-28). Din acest moment, Satan si slujitorii lui vor fi aruncati "in iezerul de foc si de pucioasa si vor fi chinuiti acolo, zi si noapte, in vecii vecilor" (Apoc. XX, 10), iar dreptii vor trai de-a pururi "in cortul lui Dumnezeu si vor fi poporul lui si insusi Dumnezeu va fi cu ei" (Apoc. XXI, 3 s.u.).

Criteriul general dupa care se va face separarea in mantuiti si osanditi, la judecata din urma, va fi atitudinea practica pe care fiecare a avut-o, in viata de aici, fata de aproapele aflat in suferinta, dreptul Judecator declarandu-se solidar cu toti aceia care au avut nevoie de vreun ajutor (Matei XXV, 32-46). Intrucat ajutorarea aproapelui la nevoie este unul din postulatele legii morale naturale sadita de Dumnezeu in cugetul fiecaruia dintre noi (Matei V, 46-47; Rom. II, 6-15), nimeni nu va putea pretinde ca n-a cunoscut aceasta obligatie. Pentru crestini, care isi cunosc indatoririle din Descoperirea dumnezeiasca, judecata se va face dupa criteriul atitudinii fata de mesajul lui Hristos, care le-a aratat tot oe trebuie sa faca sau sa evite, spre a merita sa primeasca fericirea cea vesnica. Poruncile Decalogului, virtutile asezate la baza celor noua Biserici, recomandarile din Predica de pe Munte, indrumarile date Apostolilor si sfaturile adresate multimilor de catre Mantuitorul, precum si exemplul sau personal - la care se adauga povatuirile adresate crestinilor de catre Sfintii sai apostoli si ucenici -, toate acestea alcatuiesc un intreg cod al conduitei crestine, iar de implinirea lui va depinde, pentru fiecare, rezultatul judecatii universale.

In privinta locului in care se afla raiul majoritatea textelor neotestamentare afirma, fara alta precizare, ca cei mantuiti se vor afla "in cer", "cu Dumnezeu". Sfantul Apostol Pavel "scrie ca, la Parusia lui Hristos, odata cu invierea celor morti si cu prefacerea celor vii (I Cor. XV, 51-56), tot universul va fi eliberat de robia stricaciunii care i-a fost impusa din pricina caderii primului om (Rom. VIII, 19-23). La randul sau, Sfantul Apostol Petru scrie : "Noi asteptam, potrivit fagadunitelor lui., ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea (II Petru III, 13). Iar Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, descriind fericirea rezervata celor ai lui Hristos, spune: "Si am vazut un cer nou si un pamant nou. Caci cerul dintai si pamantul dintai au trecut. Si am vazut cetatea cea sfanta, noul Ierusalim, coborandu-se din cer de la Dumnezeu,   gatita  ca  o mireasa impodobita  pentru  Mirele ei"  (Apoc.  XXI,  1-2).

Din aceste texte, rezulta ca stergerea ultimelor ramasite ale stricaciunii produse de pacat nu implica nicidecum nimicirea lumii, ci innoirea ei. Intruparea Mantuitorului, intemeierea Bisericii si renasterea noastra prin har, credinta si fapte bune sunt de pe acum o noua creatie (Gal. VI, 15; II Cor. V, 17), iar "omul cel nou, zidit dupa Dumnezeu intru dreptate si intru sfintenia adevarului" (Efes IV, 24), a primii de la Duhul Sfant capacitatea "desavarsirii", care-l ajuta "sa ajunga la starea de barbat desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Efes. IV, 12-13). Lumea care va sa fie si care va consta, dupa invatatura crestina, din "ceruri noi  si pamant nou", presupune - prin analogie cu cele intervenite in starea trupului  (I  Cor. XV, 42-44,   49-54) - nu distrugerea si disparitia cosmosului de acum, pentru   ca, in, locul lui, Dumnezeu sa creeze din nimic altul nou, ca la inceput, ci innoirea si transfigurarea  celui  actual,  spre a  deveni o  locuinta potrivita pentru "fiii  lui Dumnezeu". Innoirii esentiale si transfigurarii noastre in Hristos ii va corespunde asadar o  innoire  a  intregii  creatii,  caci  nu  este  potrivit  ca  aceia  bare  vor  fi  facuti  "partasi  dumnezeestii  firi" (II Petru I, 4) sa-si duca viata cea noua in conditiile lumii vechi.                                        

Atat in actul invierii mortilor, cat si in cel al innoirii creatiei, se respecta deci principiul  divin  al  continuitatii,  in  toate  domeniile: 
- al slavei, in care crestinii au si fost introdusi prin  Sfintele Taine, dar care nu va inceta sa creasca pentru aceia care isi agonisesc de pe acum "temelia buna pentru veacul viitor"  (I Tim. VI, 19);
- al  vietii  vesnice,   inceputa   din  viata   pamanteasca   prin   urmarea lui  Hristos, intarita continuu prin harul Sfantului Duh si  sporind, neincetat, pana la cea cereasca de  dupa invierea trupului  (Ioan I,  16;  Rom.  VI, 4;  Tit. III,  7;  II  Cor. III,  12;  IV, 14-17) ; 
 -al   dragostei  care,   intrucat   "Dumnezeu   este iubire"   (I  Ioan  IV,  8),   "nu cade niciodata"  (I Cor. XIII, 8,  13) si care "fiind legatura desavarsirii"  (Col. III,  14), uneste pentru totdeauna pe crestini cu Hristos, capul Bisericii (Efes. III, 18; Gal, II, ; 19);
- al mantuirii, care ne-a fost daruita de pe  acum (Efes. II, 5, 8;  I Cor. I, 18;   Rom.  I,   16;   VIII,  24),  dar  pe  care  trebuie  s-o   pastram   pana  la   capatul  vietii pamantesti  (Apoc.  II,   10;  XII,   11)  si  care  va  fi  desavarsita  in  noi  pentru  vesnicie, de Iisus Hristos,  prin  invierea  trupeasca si  mostenirea  fericirii  vesnice,  in urma  judecatii universale (Filip. II,  12; III,  11-14;  I Tes, V, 9;  Rom. III,  11;  I Cor. V, 5;  II Tim.  II,   10;  IV,  18) ;
- al  infierii  de  catre  Parintele  ceresc,  infiere  pe  care  am si dobandit-o  in Hristos  (Efes.  I, 5;  Rom. VIH,  16, 29;  Gal.  IV, 5-6), dar ale carei roade: mostenirea tuturor bunurilor  fagaduite le vom primi abia in viata viitoare, dupa Parusia  lui Hristos (Rom.  VIII,   16-18;  21;  23-30;  II  Cor.  IV,   15)"".

Certitudinea judecatii particulare si mai cu seama a celei universale, care sunt menite sa restabileasca ordinea morala tulburata de pacat, constituie pentru credinciosii, dimpreuna cu dragostea filiala fata de Parintele ceresc, cea mai puternica hrana impotriva pacatului si un stimulent continuu al virtutii.

Privita din acest  punct de vedere, morala neotestamentara  este mai  intai  si in mod esential primire si valorificare a darurilor dumnezeiesti si dupa aceea inaintare constienta, voluntara si sustinuta pe calea ce duce spre desavarsire si spre fericirea . cereasca. Or, aceasta speranta sincera si arzatoare se va implini numai dupa o minutioasa si stricta cercetare si judecata a atitudinii fata de Dumnezeu si a conduitei morale pe care fiecare le-a avut in cursul vietii sale pamantesti.

Daca certitudinea judecatii lui Dumnezeu, care este atotstiutor si drept, este o incurajare pentru cei drepti, ea este totodata o amenintare pentru cei nedrepti: "Stim ca judecata lui Dumnezeu este dupa adevar. Si oare socotesti tu, omule. ca vei scapa de judecata lui Dumnezeu ?. Dupa impietrirea ta si nepocaita inima iti aduni tie manie pentru ziua maniei si a descoperirii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va da fiecaruia dupa faptele lui: celor ce prin rabdarea lucrului bun cauta slava si cinste si nestricaciune, (le va da) viata vesnica; iar celor impotrivitori. manie si urgie; necaz si stramtoare peste tot sufletul omului facator de rau., dar slava si cinste si pace oricui face binele., pentru ca la Dumnezeu nu este parti-nire" (Rom. II, 2-11).

Antiteza "rasplata-pedeapsa", este corolarul celei de "bine si rau". Gandul la judecata lui Dumnezeu si teama de pedeapsa Lui opreste pe cei rai sa se lase in voia relelor porniri si deprinderi. De aceea, desi Noul Testament defineste pe Dumnezeu ca fiind viata, lumina si iubire (I Ioan I, 2; 8-11 ; IV, 8) si cu toate ca ni L-a descoperit ca Parinte, Mantuitorul si Sfintii Sai Apostoli n-au exclus, din apelurile morale adresate credinciosilor, amenintarea cu pedeapsa dumnezeiasca (Luca XIII, 3, 5 ; Matei XXIII, 33, 36, 38 ; Filip. II, 12 etc.).

Teama de Dumnezeu pe care Vechiul Testament o considera "inceputul intelepciunii (Prov. I, 7; Ps. XCI, 10) isi pastreaza functia pedagogica pentru pacatosi si in iconomia barului. Dar Noul Testament nu intelege prin ea un sentiment inferior, o reactie servila, o atitudine umilitoare, ca a unui sclav fata de stapanul sau, ci expresia dorintei arzatoare a credinciosului de a nu supara, prin pacat, pe Parintele ceresc. Atitudinea crestinului fata de Dumnezeu nu este deci cea de rob, ci cea de fiu si mostenitor (Gal. IV, 7; Rom. VIII, 14-17). Iar daca crestinul, fiindca se stie supus greselii, nu poate alunga cu totul din inima sa teama mostenita de la Adam cel cazut, el o poate totusi invinge prin iubirea desavarsita fata de Dumnezeu si fata de aproapele: "In, iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica" (I Ioan IV, 18) ; "Dragostea este de la Dumnezeu. caci Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV, 7-8) si "aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu, iubeste si pe fratele sau" (I Ioan IV, 21).

Si cum Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a incredintat ca de-a dreapta Sa, la judecata din urma, vor fi asezati numai aceia care au savarsit fapte de iubire frateasca fata de semenii lor mai mici de pe pamant, se intelege de la sine ca dobandirea fericirii vesnice este conditionata, pentru orice credincios, de slujirea lui Hristos, prin slujirea aproapelui, de slujirea lui  Dumnezeu  prin slujirea  semenilor.

Pr. Nic.  Radulescu


.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5885

Voteaza:

Judecata Universala dupa Noul Testament 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE