Rastignirea - Crucificarea

Rastignirea - Crucificarea Mareste imaginea.

Rastignirea - crucificarea - era una dintre cele mai dureroase si salbatice modalitati de pedepsire a unui vinovat, in vremea veche. Condamnarea la moarte prin crucificare (rastignire) este o pedeapsa nepracticata in Vechiul Testament, ea fiind atestata in randul persilor, iar uneori si la vechii greci. Spre deosebire de popoarele amintite, romanii foloseau frecvent crucificarea, ca pe o metoda de pedepsire a celor gasiti vinovati.

Prima mentionare a acestei pedepse cu moartea (rastignire) in Palestina este facuta de catre istoricul iudeo-roman Iosif Flavius, care o pune in legatura cu persecutia lui Antioh al IV-lea Epifanes. Astfel, in vreme ce Antioh, care cucerise deja Palestina, purta lupte in Egipt, evreii din Ierusalim, fiind informati gresit, cum ca regele ar fi fost omorat acolo, s-au revoltat impotriva conducerii. In anul 167 i.Hr, la intoarcerea lui din Egipt, Antioh a zdrobit pe toti cei din Ierusalim, cu mare cruzime (II Macabei 5, 11-14).

Romanii foloseau crucificarea/rastignirea ca pedeapsa pentru sclavi si talhari, iar niciodata pentru cetatenii romani. Apostolul Pavel, cand a fost prins de romani, nu a fost pedepsit cu pedepse de necinste tocmai pentru cetatenia lui. "Si cand l-au intins ca sa-l biciuiasca, Pavel a zis catre sutasul care era de fata: Oare va este ingaduit sa biciuiti un cetatean roman si nejudecat? Si auzind sutasul, s-a dus la comandant, sa-i vesteasca, zicand: Ce ai de gand sa faci? Ca omul acesta este (cetatean) roman. (...) Deci cei ce erau gata sa-l ia la cercetare s-au departat indata de la el, iar comandantul s-a temut, afland ca el este (cetatean) roman si ca a fost legat" (Fapte 22, 25-29).

Mai inainte de a fi pironit pe cruce, cel condamnat spre a fi rastignit era intotdeauna trecut prin mai multe chinuri (flagelari). Crucificarea era precedata de o biciuire crunta, cu ustensile de tortura special confectionate, extrem de dure. Nu multi condamnati rezistau acestei etape, spre a ajunge mai apoi sa fie si crucificati.

Legea mozaica, ceva mai umanitara decat legile popoarelor pagane, interzicea a se aplica cuiva mai mult de patruzeci de lovituri, ca sa nu se depaseasca cumva acest numar, se dadeau, in practica, numai treizeci si noua. La Romani, numarul loviturilor depindea de cruzimea si bunul plac al calailor.

Condamnatii care rezistau biciuirii erau fortati sa isi duca singuri crucea, spre locul de osanda. De obicei, cei sortiti unei astfel de morti carau doar partea scurta a crucii, iar nu intreaga cruce, care era mult prea grea spre a putea fi ridicata de un singur om.

Locul pregatit pentru rastignire era intotdeauna in afara localitatilor, nu insa departe de acestea. In cetatea Ierusalim, locul cu pricina se afla aproape de aceasta, pe stanca numita Golgota, nume primit fie de la asemanarea acesteia cu un cap de mort, fie de la aflarea aici a unui cap de mort, intr-un vechi mormant.

Privind momentul in care condamnatul era pironit pe cruce, cercetatorii sustin doua pareri diferite. Prima parere afirma pironirea condamnatului pe cruce mai inainte ca aceasta sa fie infipta in pamant, in vreme ce a doua parere afirma ca pironirea acestuia se facea dupa ce crucea era infipta in pamant si consolidata, spre a putea sa il tina drept. In ambele cazuri insa, trupul celui condamnat se lega de cruce cu franghii, atat la nivelul picioarelor, cat si la nivelul mainilor si al capului.

Chinurile ce urmau a fi suferite de cel rastignit/crucificat sunt de nedescris: biciuire, epuizare, pironire, soare, greutate, etc. Cu toate acestea, moartea survenea de obicei destul de tarziu, intrucat contactul sangelui cu aerul si cu soarele il facea pe acesta sa se coaguleze repede, in jurul ranilor, impiedicand astfel pierderea continuua a lui, lucru ce ar fi grabit moartea. Agonia celui rastignit putea dura chiar si cateva zile.

Spre a i se mai usura suferinta, celui rastignit i se dadeau bauturi deosebit de amare, cu un oarecare efect anestezic. Se pare insa ca obiceiul acesta era intalnit numai in regiunea evreiasca, el fiind pus in legatura cu un proverb vechi-testamentar ce circula printre evrei. "Dati bautura imbatatoare celui ce este gata sa piara si vin celui cu amaraciune in suflet, ca sa bea si sa uite saracia si sa nu-si mai aduca aminte de chinul lui" (Pilde 31, 6-7).

Vina celor condamnati se scria pe o tablita, spre a fi purtata de ei si spre a se atasa apoi pe cruce. Ea era strigata de un aprod tot timpul lugubrului cortegiu, spre a fi auzita de multimi. Deasupra capului celui rastignit se afisa intotdeuana vina pentru care el a fost dat unei asemenea morti.

Chiar daca in unele cazuri moartea ar fi survenit, de la sine, mult mai tarziu, legea prevedea ca cel rastignit sa fie inmormantat in aceeasi zi. Astfel, in cazurile in care cel in cauza nu murea de la sine, el era supus unor noi torturi, spre a muri mai repede. Uneori, el era sufocat cu fum, prin aprinderea de foc la baza crucii, iar alteori asupra lui erau slobozite fiare infometate; de aici rezulta ca inaltimea crucii nu era mai mare decat statura unui om inalt. Spre a fi siguri ca cel rastignit era mort si ca nu putea fi vorba de un lesin sau de o moarte aparenta, cei insarcinati cu aplicarea pedepsei ii zdrobeau picioarele si ii impungeau inima.

Moartea prin crucificare este spectaculoasa, acesta fiind primul motiv pentru care ea era practicata sustinut de catre romani. Acest "spectacol" avea intentia de a fi pedagogic, astfel incat nici un altul din popor sa nu repete greseala savarsita de cel rastignit. Supliciul crucii era socotit pedeapsa exemplara. El trebuia sa inspaimante pe toti aceia care s-ar mai fi putut gandi sa calce legile romane.

Teodor Danalache

Despre autor

Teodor Danalache Teodor Danalache

Senior editor
718 articole postate
Publica din 30 Iulie 2009

17 Aprilie 2014

Vizualizari: 10069

Voteaza:

Rastignirea - Crucificarea 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE