Stiinta si religie complementaritate sau opozitie

Stiinta si religie complementaritate sau opozitie Mareste imaginea.


Stiinta si religie complementaritate sau opozitie

Se afirma, indeobste, ca prin evolutia sa ascendenta, omul este condamnat la cunoastere, ca aceasta cunoastere este nelimitata, nu are mesaje morale, fiind o coordonata a existentei sale in imanenta, dar proiectata in transcendenta. Berdiaev vorbea de creatia de ziua 8-a, facand legatura intre creatia ce vine de la Dumnezeu si creatia pe care omul este harazit sa o continue. Dumnezeu a dat chip omului, iar omul prin creatie construieste asemanarea cu El. Cu toate acestea, multi oameni de stiinta, consacrati prin descoperirile lor stiintifice, afirma ca nu au nevoie de Dumnezeu pentru a cerceta, tot asa cum, Dumnezeu si religia, nu au nevoie de stiinta pentru a fi legitimate.

Plecand de la atari atitudini, aparent antinomice, s-au structurat constructe privind relatia stiinta-religie, de tipul stiintei ce rejeta religia, de tipul stiintei care este inferioara religiei sau de tipul complementaritatii stiinta-religie. Mai rar religia face abstractie de stiinta prin aceea ca, asa cum spunea L. Blaga, Dumnezeu fiind mister nu are nevoie de argumente stiintifice. Si totusi, complementaritatea este de fapt cea mai fundamentala epistemic si hermeneutic si prin ea se cauta gasirea unor punti de unire dintre stiinta si religie, gasirea unei convergente in care religia si credinta sa dea sens divin si motivatii umane stiintei, iar stiinta sa purifice credinta de mituri si superstitii.

Daca admitem ca toate elementele cosmosului prin preeminenta lor se gasesc in om si in transcedenta faptelor sale, atunci omul, aflat la intersectia imanentului cu transcendentul, apare dotat cu o disponibilitate maxima catre fiintare, destin ineluctabil al soartei sale. Transcende te ipsun, spun teologii. De aceea, se defineste omul prin capacitatea de transcendenta a imanentului, si de aceea, orice proiect ontologic uman tinde a insera omul in transcendenta prin creatia sa, obligandu-l a se construi dupa chipul perfectiunii lui Dumnezeu, care este "ceea ce nimic mai mare nu poate fi gandit" (quo nihil majus cogitari potest). Numai omul nefiind de ajuns lui insusi, are darul sacru de a aspira catre nemurire. Cercetarea infinitului macro si microcosmic prin stiinta, adica prin intermediul cunoasterii umane, trebuie sa aduca reprezentarea rezultatelor acestei cunoasteri prin intermediul sensului lor spiritual. In acest fel, contopirea cunoasterii cu spiritul sau uman de sens si semnificatie, confera caracter epistemic adevarurilor stiintifice plecand de la caracterul revelator al misterelor si adevarurilor necunoscute prin stiinta. Spiritul, adica constiinta de sine a existentei cu care numai omul a fost dotat, l-a determinat a da sens acestei existente, prin acest dar al constiintei de sine prin care Dumnezeu se releva ca fiind constitutiv acestei esente umane. Numai acest spirit a scos omul din animalitate, poate inaintea uneltei, divinitatea devenind astfel, prin constiinta binelui, cel mai mare dar si descoperire a omului care devine conditia bazala a interrelatiilor umane. Astfel, daca stiinta arata caile omului spre modul de a sti, religia arata caile omului spre modul de a fi. Dumnezeu devine astfel relatia de ascensiune a omului catre perfectiunea Sa, perfectiune care niciodata nu o va atinge, dar aceasta imperfectiune va justifica efortul si destinul sau. Dumnezeu devine in relatie cu destinul omului, spunea Levinas, destin prin care el "isi transcende imanentul si isi imanentizeaza transcedenta". Sub aceasta motivatie, prin Iisus, Dumnezeu s-a facut om, tocmai pentru ca omul sa poata tinde spre El, sa tinda spre unificarea infinitului si misterului divin cu infinitul uman. Astfel, de aptitudinea omului de a-si transcende existenta, prin ceea ce il caracterizeaza in mod predominant si anume, prin spirit, depinde, in final, calitatea holistic - spirituala a vietii sale.

Dar spiritul perfectiunii lui Dumnezeu "ce plutea deasupra apelor" nu este altceva decat spiritul iubirii si frumosului ce rezulta din seninatatea cunoasterii, este fiinta sub aspect spiritual, care nu este altceva decat sufletul uman. In final, spiritul perfectiunii este realizarea binelui care, in divinitatea lui Iisus, este imparatia lui Dumnezeu dinlauntrul omului. Astfel, Iisus a comutat legea talionului din razbunare in iertare prin iubire, ceea ce a oferit omului un salt divin extraordinar intru realizarea binelui. Iubirea este astfel forma superioara a oricarei cunoasteri intuitive si rationale, fara iubire viata fiind "ca un clopot ce nu bate". Transcedenta binelui este singurul drum ce da sens vietii umane, indiferent daca acesta este om de stiinta sau propovaduitor al spiritului credintei. Prin transcedenta binelui omul are sansa divina de a fi partas la eternitatea perfectiunii lui Dumnezeu si de a continua creatia divina printr-o noua creatie accesibila si daruita lui de divinitate.

Din caracteristicile creatiei stiintifice si din sensurile sale umane ca ascensiune spre perfectiunea lui Dumnezeu conferita de religie rezulta complementaritatea stiinta-religie si nu antinomia lor, deoarece, atat stiinta cat si religia converg spre binele omului, spre sporul sau de intelepciune, ca sursa permanenta de perfectibilitate umana, intelepciunea primeaza si guverneaza orice cunoastere, inclusiv stiintifica. Atat stiinta cat si religia realizeaza proiectia ontologica a omului dincolo de el, realizeaza trecerea de la umanul imanent la transcendenta creatiei umane, si tinde catre universalizarea omului prin transferarea perfectiunii lui Dumnezeu din sfera sacrului in sfera laicului. Raportarea omului la absolut, la Dumnezeu, ii da constiinta finitudinii sale si nevoia de a o depasi. Efortul spre realizare spirituala distinge astfel omul de alte vietuitoare si reprezinta aptitudinea sa de a sublima o energie instinctuala in alta creativa, cat timp, pentru spirit, centrul iubirii este creatia cu semnificatia sa divina, dupa care omul e singura fiinta demiurgica din univers.

Stiinta si religia nu sunt deci antinomice ci complementare, credinta in creatie, totdeauna superioara faptului creat, constituind o permanenta resuscitare spre o viziune a universului prin stiinta si a stabilirii locului si destinului omului in acest univers prin religie. In aceasta complementaritate, credinta da sens si motivatie stiintei iar stiinta purifica religia de vrajitorii, anacronisme, contribuind la fundamentarea interpretativa a dogmelor.

Asa cum legaturile omului cu lumea incep pe un teren natural, consecutiv determinismelor sale biologice, inchise si rigide, umanizarea continua prin spirit care este specific omului si deschis perfectibilitatii, ceea ce face ca legaturile omului cu lumea sa sfarseasca totdeauna pe un teren spiritual, spunea parintele J. Breck. Daca omul apare inchis in determinisme biologice, numai prin determinismele spirituale, prin creatie si autocreatie, poate fi deschis transcedentei sale. In evolutia omului, morala ce da sens uman actiunilor sale a plecat din morala teologica, de aceea, orice morala rationala inca nu a egalat-o holistic pana acum. Religia devine puntea de legatura dintre morala teologica si cea pozitiv-rationala, cat timp, stiinta da moralei modul uman de a sti, iar religia da moralei modul uman de a fi. Pentru ca, daca stiinta fragmenteaza prin cautare, etica da sens stiintei prin unificare si chiar daca, sub aspect valoric, cercetarea ar parea neutra, datoria eticii este de a da valoare umana acestor descoperiri, astfel ca, "un plus de cunoastere sa nu fie un minus de fiinta". Religia da sens stiintei si o umanizeaza, aducand stiintei intelepciunea interpretarii dogmelor. Atat prin stiinta cat si prin religie se realizeaza binele uman ce are sursa in binele divin, ceea ce constituie trasatura fundamentala a lui Dumnezeu, iar cat timp binele rezulta din iubirea pentru om, el, binele, trebuie sa rezulte si din mijloacele stiintei. Bioetica devine astfel puntea de legatura, de filiatie, intre etica laica a stiintei si etica teologica a fiintei, devine aspiratia catre sensul spiritual al stiintei si catre perfectabilitatea omului prin spirit. Bioetica unifica determinismele lumii vii fragmentata de stiinta cu libertatea de vointa a spiritului uman, fapt ce constituie problema esentiala a existentei omului intr-un univers ce ii apare deseori ca ostil si pe care el trebuie sa-1 umanizeze pana la asemanarea cu divinul.

Astazi cand imanenta lucrurilor tinde a se raspandi si a lua locul valorilor transcedentale, perene, astazi cand pare mai usor a regresa decat a progresa spiritual (a se vedea atrocitatile celui de al doilea razboi mondial cand, dupa cateva mii de ani de filozofie si morala, lumea parca revenise la barbarie), astazi cand intelectul prin forta sa pare a o lua inaintea moralei (dovada decalajul dintre armele descoperite cu ajutorul inteligentei umane in contrast cu mijloacele naturale cu care omul a fost inzestrat), problema relatiei dintre stiinta si credinta, dintre imanent si transcendent, devine o problema vitala pentru omenire. A. Dimitriu spunea, in 1933, ca a fost dat fiintei umane de a nu cunoaste totul, ceea ce ar face inteligenta inutila, nu ar mai avea ratiune, in lipsa continuitatii creatiei data de Dumnezeu.

Raportul dintre existenta infinita a lumii si cunoasterea finita a omului, readuce mereu in discutie relatia dintre stiinta si credinta, prin care, omul, tinde spre infinitul perfectiunii divine in finitul sau uman. Din faptul ca cunoasterea umana nu poate fi absoluta, cat timp infinitul nu e in totalitate cunoscut, rezulta ca omul nu poate fi un simplu spectator fata de aceasta cunoastere, ci, ca singura fiinta demiurgica din univers, numai prin proiectarea convingerilor sale din interior catre exterior, dinspre credinta spre stiinta, va capata aptitudinea de a rezolva marile probleme ale lumii actuale, pe masura acestor puteri.

Daca stiinta se ocupa de lumea exterioara si ofera omului date pentru a-si imbogati cunoasterea, chiar cu excluderea valorilor si mesajelor morale (ceea ce, astazi, se cere insa omului de stiinta, avand in vedere riscul pentru om al descoperirilor sale), credinta, religia, se ocupa de lumea interioara a omului, oferindu-i aptitudinea de a intelege ceea ce cunoaste prin stiinta sa, intelegere in care rolul valorilor morale, al sensului uman al descoperirilor stiintifice, este esential. Numai astfel cunoasterea catafatica prin stiinta poate deveni apofatica consecutiv transcendentei imanentului stiintific prin ceea ce Basarab Nicolesco numea transratiune umana, iar parintele Staniloae supraratiune, ca modalitati umane de depasire a contradictiilor si intrebarilor lumii actuale si de complementaritate, in final, intre stiinta si religie.

Relatia dintre stiinta-religie-credinta-morala

Ontologia pleaca de la sensul fiintei umane ca fiinta deschisa pentru cunoastere si astfel pentru descifrarea lumii, transformand cunoasterea, prin trairea interioara, intr-un mod de a fi, nu numai de a sti. Legatura omului cu lumea incepe pe plan natural, dar se dezvolta si se termina pe plan spiritual. Lumea fizica, psihica si spirituala a omului, in unitatea dar si in ierarhizarea lor, face ca sacrul sa depaseasca fizicul prin sublimarea acestuia din urma in spirit, ceea ce face ca religia si stiinta sa nu fie antinomice, incat, daca stiinta fragmenteaza cunoasterea, religia, spiritul, o unifica. Astfel, adevarul ultim devine legat de divinitate prin transcendenta vietii in sacru si nemurire. Pentru ca, tot ceea ce depaseste ratiunea umana devine mister, este revelatie si acest mister reprezinta domeniul credintei, domeniul intrebarilor nelimitate si firesti pe care si le pune omul (domeniul cunoasterii aporetice). Cum existenta omului are o structura duala, imanenta si transcendenta, complementaritatea lor, (ce depaseste limitele cunoasterii), unitatea lor, pot concura la intelegerea (nu numai la cunoasterea) universului.

 

Destinul uman devine astfel "fatalitatea" data omului, menirea de natura individuala si revelatoare, pentru realizarea esentei sale proprii. Chiar privit tragic, acest destin nu este altceva decat capacitatea omului de a invinge moartea, si cu cat mai multa "nemoarte" (creatie) se lasa dupa disparitia sa fizica, cu atat mai mult omul se va apropia de sacru. Transcendenta operei devine astfel nu o indepartare a omului de viata, ci, dimpotriva, o valorizare a vietii in sens specific uman, in sens spiritual. Numai astfel se poate muri in lumina si nu in tenebre.

Din cele de mai sus rezulta faptul ca credinta slujeste morala cea mai autentica, cat timp, desavarsirea morala este posibila si fara judecarea adevarului credintei, deoarece, morala si credinta incorporata in ea, dau sens lumii reale. Sub acest aspect, pedagogul C. Cucos apreciaza ca credinta are valoarea educativa de a realiza echilibrul corpului cu spiritul, de a pune probleme psihicului si de a aduce speranta in fata echilibrului plat, de a revela natura reala a omului, spunea Cioran. Deci, morala, sub aspect euristico-pedagogic, da semnificatie existentei, deoarece, nu exista copil care sa creada in ceva inainte de a se increde in cineva (mama, divinitate etc.) spunea Robinson. A crede in ceva ce te depaseste este a accede la ceea ce este dincolo de tine si aceasta este o mare sursa de energie spirituala (se stie astfel ca credinta intr-un ideal intareste motivatia de a-l atinge), incat, matricea de credinta in valori, spiritualizeaza omul. Credinta in ceva ce e mai presus de om, credinta intr-un ideal, ofera omului energia de a atinge acest ideal. Lupta pentru atingerea idealului este astfel stimulata de credinta in ideal si care se va finaliza in trancendenta vietii proprii, gratie reperelor de credinta ce transcend omul. Supraumanul depasit prin credinta este astfel baza oricarei etici autentice cu aptitudinea de a mobiliza omul in efortul sau de a tinde spre absolut, spre perfectiune, iar faptul ca nu va atinge niciodata aceasta perfectiune, dar va merge pe calea ei, constituie justificarea existentei sale spirituale. O astfel de credinta intr-un ideal, perfectioneaza deci ontologia constiintei umane in perspectiva valorilor imuabile, pentru ca, de sacru, omul nu poate fugi, nu se poate ascunde, sacrul facand parte din fiinta sa demiurgica. Alteritatea cu Dumnezeu, cu sacrul, nu este astfel ceva de temut, ci ceva de iubit prin educatia religioasa a credintei, spunea Boutroux, transcendenta valorilor divine transformandu-se astfel intr-un ghid de comportament uman spre desavarsire. indumnezeirea trupului in ascendenta sa morala trebuie sa apara, spunea cineva, "ca un rasarit de soare ce inunda o camera intunecoasa". Din acest motiv, morala are aptitudinea de a uni toate religiile, caci numai cine se ridica la propria sa esenta spirituala si morala, are un destin uman (spunea Cioran), are frica de timpul limitat dat omului in scopul salvarii sale ca om (prin a nu fi indeajuns lui) si prin a tinde a fi asemanator si "a se substitui" lui Dumnezeu, spunea L. Blaga. Numai prin cultivarea spiritului, prin transcendenta operei sale, omul are sansa de a trece demn dincolo de lumea vizibila si astfel de a se mantui, spunea acelasi autor. Istoria ne arata, intr-adevar ca nu unealta, ci spiritul a ridicat pe om deasupra lui insusi, deasupra biologicului, pentru ca Dumnezeu este in genomul uman, deoarece, creat dupa asemanarea cu El, cu perfectiunea, Dumnezeu a pus in om toata cunoasterea, de la cea materiala la cea spirituala, mai ales, si prin aceasta omul are sansa de a-si depasi natura sa limitata in timp. Astfel, prin sensul vietii, dat de opera si creatia sa "de ziua a opta" (Berdiaev), omul se plaseaza dincolo de viata si se salveaza din imanent si trecator, in transcendent si vesnic. Paradisul devine transcendenta omului, iar iadul existenta sa lipsita de sens.

METADESCHIDEREA IN TRANSCENDENTA

Transcendenta, ca metadeschidere a omului spre sacru, are rolul de a ridica pe om si moartea sa, deasupra tuturor altor fiinte si de a da vietii un sens. Transcendenta, prin opera lasata, nu inlocuieste divinul, dar ofera omului calea (constituie un mijloc) de a aspira spre perfectiunea lui Dumnezeu. Transcendenta este mediul spiritual al lumii umane, este pulsiunea spirituala de a lasa ceva bun posteritatii, pentru ca, numai omul are constiinta limitei sale in timp, de unde, germenul tensiunii spirituale de depasire a acestei limitari temporale. Ideea de transcendenta se raporteaza astfel, in mod inevitabil, la sacru, si ca tot ceea ce este inaccesibil pentru om dar spre care el nazuieste, poseda specificitate umana. Prin transcendenta sacrului, omului i se dezvaluie specificul lumii umane, sensul existentei sale. Si cum credinta faciliteaza trecerea de la finit la sacru (C. Cucos), acesta, sacrul, ajuta omul a intelege utilitatea si sensul profanului doar intr-o astfel de devenire. Sacrul ajuta astfel a nu muri, spunea Caillois, ca o tendinta specifica a omului de aspiratie spre infinit. Transcendenta da sens imanentei, cat timp, fara sacru, cum spunea Dostoievski, orice ar deveni posibil, mai ales rautatea oamenilor. Transcendenta depaseste astfel conceptiile antropocentriste, axate exclusiv pe om, pe determinismele sale naturale, pentru a accede la un ideal de perfectiune care este Dumnezeu. Transcendenta realizeaza esenta omului de aspiratie catre absolut, aspiratie care este de esenta divina. Altfel, a reduce lumea si viata doar la cea materiala, ar deveni o cadere din umanitate, cat timp, in afara materialitatii, este doar neantul. Daca Dumnezeu este deci transcendenta, atunci, numai transcendenta da specificitate omului, spunea Borella. Transcendenta are calitatea ca prin energia umana ce o degajeaza sa perfectioneze existenta omului, al carui specific, este faptul ca omul este singurul purtator al acestei transcendente.

RELIGIA CA GESTIONARE A SACRULUI

Religia constituie o forma de eliberare a omului din captivitatea sa cosmica, gregara si personala. Ea capata astfel o puternica functie socializatoare, intrucat, pune divinitatea la originea oricaror valori umane, consecutiv rolului sau de transcendenta. Din acest motiv, probabil, spunea Cioran, orice sistem filozofic este mai simplist decat o religie. Prin religie se realizeaza puterea gandirii umane, puterea ratiunii sale de a se depasi, deoarece, religia devine puternica prin credinta iubirii, ce se afla la baza aspiratiei omului catre lucruri inaccesibile. Omul este un subiect afectiv iar lucrurile exterioare, ii sunt doar reprezentate, astfel ca spiritul, Dumnezeu, se afla dincolo de reprezentarile la care omul nu poate ajunge decat prin iubire si prin credinta in iubire. Astfel, Dumnezeu, care este orice spirit religios (Guitton), nu poate fi inlocuit, motiv pentru care religia este puternica tocmai prin credinta iubirii. Dezvaluirea revelatiei spirituale a omului se face prin iubire, antropologia filozofica coincizand astfel cu antropologia religioasa prin ceea ce omul creeaza gratie iubirii, prin ceea ce ramane in istoria spirituala a umanitatii dupa el. Numai aceasta transcendenta da omului calitatea de fiinta cu sens si astfel, de mantuire. Modelul universal de iubire al lui lisus, iubirea ca floare a inimii, a realizat saltul omenirii de la razbunare si ura (legea talionului) la iertare si iubire; si astfel, iubirea a permis, prin credinta religioasa, trecerea de la finit la infinit. Pana si marele psihiatru Kraft Ebing considera ca mobilizarea spiritului catre transcendenta prin iubire, poate inlatura deraparile mentale de alienare a omului.

Religia este, prin urmare, calea umana ce aduce mangaiere in suferinta, putere in neputinta, speranta in nenorocire si credinta in indoiala, spunea Ilarion Felea. Numai ea creeaza patul si matricea ascensiunii omului catre esenta sa prin divinitatea transcendentei faptelor sale.

Relatia stiinta-religie

Cercetarile stiintifice (teoria supercorzilor, mecanica cuantica, teoria boot strop sau genetica actuala etc.) concep natura ca o entitate globala si inseparabila, lumea, universul, nefiind nici materie (atomul este corpuscul-unda), nici spirit, ci o modalitate invizibila de organizare a energiei. In acest sens:

Universul a aparut spontan si se autocreeaza permanent;

esenta lumii este miscarea si discontinuitatea;

Intre stiinta si spirit (inclusiv religie) este un teritoriu al nimanui ce nu este nici stiinta, nici religie ci mister; ca stiinta ar intoarce spatele religiei care din cauza dogmelor nu poate concepe si interpreta aceste realitati, religia fiind doar un raport  al omului cu transcedenta (Eliade), fiind etica ce are pe Dumnezeu ca bine suprem, Dumnezeu fiind esenta unei fiinte superioare si pure (M. Eliade) nascut din incapacitatea gandirii finite a omului de a cunoaste  infinitul, Dumnezeu fiind, in final, o dorinta a omului de a accede la perfectiune. Religia este astfel o sete a omului dupa absolut (M. Eliade), iar Dumnezeu este energia acestei credinte si sperante.

Cam in acest sens, Sf. Ioan al Crucii considera ca lumea este rationala la orice nivel, iar Iacob Bohme admitea o inteligenta ascunsa in legile naturii; in sfarsit, mai aproape de realitatea noastra sensibila se vorbeste de: lume a focului generat de aceasta natura, adica lumea psihica, a sufletului si de o lume a operei create la lumina acestui foc, lumina care este nemuritoare (lumea spiritului).

Relatia stiinta-religie, relatie de opozitie sau complementara?

Stiinta este un mod de a sti, de a cauta adevarul cu ajutorul criticii (Popper), iar salvarea (mantuirea) omului se obtine intreband, de aceea, este "mai grav a nu te intreba despre existenta lui Dumnezeu decat a nu crede in El". Dar stiinta escamotand intelepciunea in numele cunoasterii, are nevoie de etica.

Religia, Dumnezeu, este semnificatie nu referinta, este cunoastere prin credinta si nu prin ratiune, Dumnezeu fiind al inimii si nu al ratiunii. Plecand de la adevarul ca ceea ce este afectiv este si real, St. Lupasco considera ca afectivitatea este egala cu absolutul; Destinul istoric al omului este de a epuiza ideea de Dumnezeu (Cioran) si indiferent de este sau nu credincios, cu Dumnezeu omul trebuie sa aiba o relatie. Deci, a cauta argumente pentru a crede este pana la urma "a nu mai crede sau a falsifica argumentele in scopul de a crede";

Dumnezeu este transcendentizarea imanentei si imanentizarea transcendentei (Levinas, Buber);  Dumnezeu fiind peste tot si nici intr-un loc, a sti si a lupta a-L gasi exprima dorinta de perfectiune a omului, viata sa spirituala fiind caracterizata prin cautarea permanenta a desavarsirii. Omul, constient de spiritul sau este o fiinta, este, in esenta, ceea ce cauta, deoarece esenta fiintei este constientizarea limitelor omului si efortul de a depasi aceste limite; in final, omul ce a nu trecut prin religie este un handicapat spiritual,  omul areligios fiind gol pe dinauntru, fiind steril ca transcedenta.

Interrelatia stiinta-religie

Religia nu exclude cunoasterea (stiinta) cat timp Iisus a spus oamenilor sa cunoasca adevarul pentru a deveni slobozi. in final, religia da sens stiintei.

Radacina comuna a religiei si stiintei este misterul, Dumnezeu fiind mister, iar cunoasterea (stiinta) izvorand din lupta omului cu limitele ratiunii sale.

Credinta lasa deci deschisa calea stiintei, transumanul, in final, "facand din obiectivitatea subiectiva a stiintei si din subiectivitatea obiectiva a religiei o unitate ce se apropie de sacru" (Basarab Nicolesco).

Deci, intre stiinta si religie nu poate fi un maniheism absolut deoarece:

 - omul traieste dupa spirit in stiinta;

 - stiinta obliga la angajare morala;

 - morala superioara este aceea raportata la absolut, la perfectiunea lui Dumnezeu;

 - iar progresul vietii umane si sociale rezultaa din cuplarea ratiunii cu spiritul, a stiintei cu religia.


Gheorghe SCRIPCARU, Vasile ASTARASTOAIE, Cristina GAVRILOVICI

23 Iulie 2012

Vizualizari: 11757

Voteaza:

Stiinta si religie complementaritate sau opozitie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE