Viul - fiinta si legile seculare ale vietii

Viul - fiinta si legile seculare ale vietii Mareste imaginea.

 


"Viul - fiinta" si legile seculare ale vietii

Omul modern crede ca intru sine si prin sine se legiuesc toate, se rostuiesc toate, toate se inchipuiesc, dar tot ceea ce gandeste in acest registru este numai inchipuire. Goliciunea de chip a legislatiei seculare contemporane rezida in lipsa acuta a mediului legislativ de element de raportare si de ancorare in transcendent. Caracterul eminamente istoric al lor le vadeste de moarte, de faptul ca toate se succed in moarte fara a intui "putin"-ul invierii care potential pecetluieste toata faptura. Din aceasta pricina noi marcam intru inceput o axioma biblica : Fiinta, prin suflare de viata (Fc 2, 7), zamisleste fiinta ca realitate vie si de aceea propunem expresia: viu - fiinta, pentru ca a fi viu insemneaza "a fi" si nu posibilul "a nu fi". Dar, pana si acest "a nu fi" nu insemneaza nefiinta.

In mediul ancestral, in zorii civilizatiilor teocentrice, mediul legislativ avea o consonata revelata. Pomenesc aceasta perioada datorita faptului ca in Noul Testament nu se mai vorbeste despre antropogeneza, despre nasterea dupa trup, decat ca remember, ci se vorbeste despre nasterea din Duhul Sfant (In 4). Deci o coordonata fundamentala a legilor vietii trebuie sa fie cea pnevmatoforma, si astazi tocmai aceasta lipseste. Atunci cum sa nu apara in locul legilor vietii legile mortii ?! Dar sa nu cadem in pacatul deznadejdii!

In fata mortii Dumnezeu se descopera ca viul, ca Dumnezeul vietii: nu vei muri... (Fc 4,15). Este un fapt care ar trebui sa ne surprinda, Cain nu vorbeste despre ferocitatea animalelor, ci despre posibilitatea de a fi ucis de cei care-l vor intalni. Sa fie oare chiar asa? Chiar asa este. Exista o multime de istorioare care atesta faptul ca pruncii gasiti de animale nu au fost sfasiati, ci au fost crescuti de acestea, celebra istorioara a lui Ro-mulus si Remus, de pilda. Omul a savarsit pacatul si prin pacat a venit moartea (Rm 3,12-16) si moartea a trecut la toti (Rm 5,12), dar nu a trecut uciderea, ea este efectul izolarii, a refuzului de a recunoaste viata in viata celuilalt. Este greu sa faci o identificare a vietii in ceea ce este ea insasi, poate ar fi mai potrivit sa o receptezi in coordonata ei vesnica, este de fapt o tautologie sa spui viata vesnica, de aceea propun acest sens: sa vezi viata in coordonata sa vesnica, poate asa s-ar schimba modul de receptare a alteritatii, dar si in cazul vesniciei mai trebuie sa vezi, sa intelegi ceva: vesnicia nu este definita de spatiu si timp, si poate asa nu vei mai recepta existenta ca un mediu al concurentei, ci ca o forma, un topos al convietuirii in care toate converg actionai spre multiplicarea vesnica a viu-lui. In acest mod ar dispare si cea mai barbara ucidere: prunc-ucide-rea, care poate fi inteleasa ca refuz unilateral a vesniciei. Biruinta mortii de care vorbeste Sf. Ap. Pavel este invinsa de invierea lui Hristos prin care viul devine mediu sau destin eshatologic al fapturii create, pentru ca acesta dobandeste fiind-ul vesnic din participatia sa constienta la viul transcendent, la vii-tatea Treimii. Faptele vie-rii noastre constiente in Dumnezeu sunt faptele in-vierii noastre, faptele participatiei efective la biruinta lui Hristos asupra mortii. Desi este un excurs frumos ce ne aminteste de concluziile filosofice a lui M. Henry ne vedem nevoiti sa ne intoarcem la tema prezentarii noastre: fundamentele biblice ale teologiei vietii. Iata deci ca Dumnezeu in chiar cadrul istoric al unei crime, cand noi am fi deprins mai degraba ipostaza justitiarului, formuleaza inca odata thelosul omului si a creatiei: sangele fratelui tau striga... nu vei muri, nu te va ucide nimeni, caci, am spune noi, faptele tale te duc in moarte sau in viata (In 5,25). Asadar temeiul biblic al teologiei vietii trebuie identificate in aceste propozitiuni biblice care marcheaza axiomatic existenta omului. Iar daca legam aceste exprimari si de Ioan 17,3 "aceasta este viata vesnica - sa te cunoasca pe Tine" intelegem poate si mai bine care este continutul teologic al vietii: insusi Viul, vivificarea noastra continua in timp ca prefigurare a vivifierii in vesnicie. De aceea orice lege seculara care nu urmareste fixarea in istorie a coordonatelor fundamentale ale viu-vietii orientate spre vesnicie este doar un exercitiu retoric pe marginea lui "jus" ca palida reflectare a lui "jus aeternum" si ne cantoneaza in "omorarea noastra din judecarea celuilalt".

Nu voi mai pierde... (Fc 9,11) Ceea ce anima in chip deosebit cugetarea juridica contemporana este conceptul de libertate, toata lumea doreste sa-i fie respectata libertatea. Se pleaca din limesurile teoriei dreptului natural si se revendica aceasta, insa se uita cel mai adesea faptul ca structurile creatiei sunt structuri de sine, dar relationale, destinate unei unitati ce-si are modelul in transcendent. Oare trebuie ca sa piarda Dumnezeu pamantul de vreme ce el singur rataceste necunoscandu-si si ne-afirmandu-si sinele profund?! Cititi ce spune in acest sens Sf. Grigorie de Nyssa sau Heidegger, de pilda. Si cu toate acestea Dumnezeu spune: nu voi mai pierde. Oare nu in cadrul acestei atitudini legamant ar trebui sa cautam definitia libertatii?

Privind desfasurarea actelor crearii tuturor fapturilor, acte descrise in chip foarte rezumativ in primul capitol al Sfintei Scripturi, putem observa cu multa usurinta faptul ca fiecare cuvant al crearii are si o dimensiune teleologica, focusata exact pe continutul registrului actului crearii si in sensul desfasurarii acestuia pana in vesnicie. Am putea opina, plecand de la aceasta, ca in fapt fiecare act de creare este marcat si de o structura legislativa, ca are in sine exprimat clar legitatea sinelui creat, ceea ce Parintii numesc ratiunea divina a fapturilor. Este, asadar, vorba despre un continut istoric, factual strict, si de o deschidere epifanic eshatologica a fapturii. Si nu numai. in dialogul revelatiei, realizate si dupa caderea protoparintilor, apare tema alesului, a alegerii consfintite prin legamant (structura susceptibila receptarii ca norma de ordin juridic). Suntem astfel in fata legii creatiei, care in fapt este o lege a relationarii menite sa conduca la in-vesnicirea fapturii. Am putea conchide, doar plecand de la aceste afirmatii sumare, ca un cadru legislativ este autentic numai in masura in care se realizeaza ca o transparenta clara teleologica si nu in cazul in care el are doar o circumscriere istorica, o apetenta deosebita spre imanent / imanentizare, spre individum.

Motivul intrinsec al pledoariei mele pentru aceasta tema este generat de un text biblic mult disputat: "sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra" (Fc 1, 26) coroborat cu textul "a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie" (Fc 2, 7). Si aceasta pentru simplul fapt ca cel mai adesea citim textul scripturistic doar ca si pe o creatie literara extrem de bine realizata, adica ii eludam aspectul revelat. Trebuie sa punem, din aceasta cauza, un accent special pe urmatoarea afirmatie: Sfanta Scriptura are ca autor principal pe Dumnezeu. Ea cuprinde adevarul in formele sale vesnice, ori aceasta structura epifanica nu ni se poa-

 

te descoperi in toata comprehensiunea sa decat prin bunavointa lui Dumnezeu. Pentru a fi bine inteles cred ca este necesar sa amintesc definitia revelatiei care spune: revelatia este o suma de acte si cuvinte, de fapte si miracole, de rostiri directe si metafore, prin care Dumnezeu se face cunoscut pe Sine si voia Sa in legatura cu omul si creatia. Se vede, asadar, cu ochiul liber ca Dumnezeu este autorul principal. Inspiratia, vine apoi, sa moduleze ratiunea unui ipostas, a unei persoane, pentru ca aceasta sa gaseasca formulele cele mai potrivite pentru a transpune acest adevar in cuvant rostit sau scris pe intelesul contemporanilor acestuia si pe intele-su intregii omeniri. Dar atunci cand spunem "vointa Sa" spunem sau exprimam, implicit, un status istoric si un status eshatologic, adica faptul ca acea vestire are un pronuntat continut teleologic. Din perspectiva celor enuntate voi marca urmatoarele note doctrinare generate de textele de mai sus.

Textul cunoscut sub numele de "sfatul intratrinitar" (Fc 1, 26) exprima un act concret ce se realizeaza in vesnicie, astfel el nu mai cade sub conditiile sau artefactele gramaticale ale istoricitatii, el nu mai este definit, sau nu mai are nevoie pentru a fi definit, de structurile timpului si a spatiului. De aceea, el exprima atat inceputul cat si sfarsitul / desavarsirea, si spun aceasta pentru faptul ca in vesnicie in concret nu exista inceput si sfarsit. El exprima un concret istoric si vesnic: omul este creat, in timp (ziua a sasea), dupa chipul lui Dumnezeu, dar pentru vesnicie intru asemanarea lui Dumnezeu. Putem astfel conchide cu spusele Apo-calipsei care zice: nu vor intra decat cei asemenea, adica nu caldut, caldicel, rece, ci doar cei care sunt asemenea arderii iubirii celei vesnice. Din acest motiv apare distinctia intre planuri si distinctia intre versetul 26 si versetul 27. Cel din urma apartine concretului istoric si exprima realitatea continutului actului de creare a omului. Ceea ce nu prea vrem sa intelegem astazi, si de aici libertatea prost inteleasa si exprimata in cadrul legislativ national si mondial, este faptul ca noi nu ne cream pe noi insine si faptul ca Dumnezeu nu este strain de aceasta. in acest sens imi permit sa invoc un singur text din Psalmi, text care atat de mult a fost citit de taranii nostri incat ma face sa cred ca el a zidit iubirea de zamislire si viata la acestia (consideratiile mele sunt determinate de multimea editiilor de Psaltire si de larga sa circulatie): "ca tu ai zidit rarunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcatuit in pantecele maicii'mele" (Ps 138,13), text pe care-l

 

invoc totdeauna pentru a contracara pruncuciderea. Dar asupra acestui fapt sunt inca multe discutii deoarece nu mai stim sa traim in perspectiva mistica a existentei. Dar aceasta atitudine nu este noua. Se pare ca evreii contemporani lui Moise au cerut detalii in legatura cu crearea omului. De aceea el intervine cu o a doua relatare cu privire la crearea omului. Este vorba despre cea din capitolul 2, text invocat de noi mai sus. Aceasta relatare, si ea rezumativa, se refera la acte istorice concrete si totusi exista o inflexiune a transcendentului: Dumnezeu a suflat in fata lui... si s-a facut omul fiinta vie. intr-o lectura hristologica acest text ne vorbeste despre lucrarea Duhului, prin conexarea acestei lucrari la lucrarile noastre noi ne savarsim asemanarea cu El. De aceea se spune ca Duhul face viu, ca numai ramanerea in Duhul lui Dumnezeu ne face partasi viului vesnic. Dar sa trec din acest plan si sa revin la textul in sine. Pentru mine este de o importanta deosebita termenul de fiinta. El nu este aplicat numai omului, ci si celorlalte structuri ale creatiei zamislite prin cuvant de catre Dumnezeu. Fiinta si fiintarea, ca sa ma apropii de C. Noica, este o structura de asemanare cu creatorul, de aceea trebuie sa lucram intru Fiinta, ca pentru Dumnezeu. Dar a lucra in acest fel insemneaza a sti, a cunoaste legile faptuirii Lui. Ori ele sunt exprimate in nucet in Fc 1,28-29. Cheia acestui text, pentru mine, este conceptul de "stapanire", inmultirea pe care noi o evidentiem este un "jus"/ "ratio" intern fapturii, vedeti relatarea celorlalte zile ale creatiei si veti observa ca toate au fost sortite invesnicirii, ca toate se cuprind, se recapituleaza intr-o forma de ipostaziere istorica. insa noi ne preocupam de inmultire sau de ceea ce seamana a fi inmultire pentru ca prin ele insele se substituie actelor creatorului, imi vine in minte o relevanta deosebita a comunitatii de la Qumran. Aceasta comunitate s-a organizat initial ca si o comunitate ascetica, asceza presupunand si abstinenta sexuala, dar a ajuns la concluzia ca este necesar ca neamul sa nu dispara si a acceptat unirile spre nastere de prunci. Pana si cei orientati spre abstinenta perpetua au regasit aceasta lege a firii, cea care vizeaza intinderea neamului omenesc spre vesnicie, si nu este vorba doar despre teoria conservarii sau a transformarii energiei in natura.

Conceptul de stapanire este de o deosebita importanta deoarece el este reflectarea prin om in creatie a unei constante divine, constanta exprimata de numele Stapanul, singurul Stapanitor, pe care noi il aplicam lui Dumnezeu. Nu este vorba despre fadele manifestari ale stapanitori-lor veacului acestuia, a celor care isi ingramadesc legi spre ingradirea celorlalti, ci despre un echivalent complet al cumpatarii, al stapanirii de sine care iradiaza stapanire in sanul fapturii, deci nu despre o hegemonie atroce. A tine in stapanire insemneaza, asadar, a face ca in unitatea creatiei dialogarea ratiunilor divine sa fie o leitourgie doxologica continua, a nu zdrobi frumusetea / bunatatea zidirii lui Dumnezeu si care a fost incantarea Sa (Fc 1, 31). Potrivit expresiei din Fc 1, 29 creatia ii ofera omului motive / stari euharistice. Acestea sunt telul stapanirii si a omului: ca toate sa devina o continua euharistie, aceasta este umplerea de chip a creatiei, despre care vorbeste P. Nellas, sau eclesializarea creatiei, despre care vorbeste in chip sintetic parintele Staniloae si parintele Braniste. Dar de la cine si in ce mod apare, emana aceasta lege? Este limpede pentru oricine ca aceasta lege emana de la Dumnezeu, ca ea este exprimata in chip dialogic, adica faptul ca omul o asuma prin intelegere. Aici va rog sa-mi permiteti sa fac o digresiune pe tema "intelegerii". Cand vorbesc de intelegere nu ma refer doar la un exercitiu fonic asumat, perceput ca mesaj, ci despre o asumare prin intrupare. Ce poate exprima mai bine acest fapt decat un excurs filologic ca urmatorul: in-tel-ego sau en-telos-echos, de unde si conceptul de enthelehie, adica faptul ca ceea ce inteleg este reflectat ca si comandament rational in mine insumi in perspectiva telosului meu personal. Cu alte cuvinte, accept acest act ca si pe o cale efectiva de definire a sinelui propriu in raport cu sinele emitentului si astfel nu este vorba despre o manifestare a la Al. Lapusneanu sau tipica actului de cerere pentru eliberarea lui Barnaba.

Legea presupune o structura dialogica si este menita sa instaureze in creatie libertatea lui Dumnezeu, ea nu poate avea doar o componenta imanenta, istorica, ea nu regleaza doar raporturile orizontaltatii, ci si cele care o pun pe aceasta in relatie / revelatie a verticalitatii. Stapanirea receptata astfel este in concret un modus vivendi al fapturii asemenea celui intratrinitar.

Nu pot sa nu invoc aici cat de adanca este suferinta necunoasterii acestui fapt. Si fiind la un simpozion "Medicina - Teologie" voi extrage exemplul din Cartea Iov pe care cei mai multi exegeti o interpreteaza ca pe o carte ce expune teologia suferintei, a suferintei, preponderent receptate ca suferinta fizica, ca determinare a fortelor raului. Iata textul: "cine este cel care pune pronia sub obroc, prin cuvinte fara intelepciune? Poti tu... cunosti tu legile cerului..." (Iov 38,1-42,8) Ati auzit textul! Este magnific, Elifaz, Bidad si Tofar trebuie sa se invredniceasca de roadele rugii lui Iov, de roadele rugii celui care zice "acum Te-am vazut", am inteles, voi pune peste gura mea mana mea, voi face rugaciunea tacerii, acea rugaciune in care canta inima si sufletul, canta din stralucirea Lui si in stralucirea lui. Dar iata, necunoasterea lui Dumnezeu face ca noi sa nu mai sesizam realitatea, evidenta proniei Sale. Asadar, trebuie sa ne sarguim sa-l cunoastem, trebuie ca pronia Sa sa fie reflectata in legiuirile noastre, trebuie ca sa ne facem cunoscuti Lui prin participare la viul cel vesnic, la imortalitatea Sa. Adancul cunoasterii este un adanc care are, in viziunea lui Iov si in viziunea crestina, o coordonata anastasica (Iov 19,25), o lege autentica pentru lumea cazuta nu are dreptul sa nu exprime aceasta coordonata, iar cand o exprima apare cu pregnanta o noua dimensiune a nadejdii: nadejdea ca prin pronia divina El, Domnul, Stapanul, va ridica din suferinta faptura noastra.

Legislatia actuala nu este realmente o legislatie pro - vita, ci o legislatie care priveste doar natura, biosul imanent, dar si pe aceasta cu exceptarea elementelor specifice ratiunii divine a fundului, a fiintei. Fiinta, ca oglindire in mic a necuprinsei Fiinte, nu piere, are in codul sau intim vesnicia si nu nemurirea, dar aceasta este, poate, o alta tema de meditare.

Nu trag concluzii, va las sa o faceti singuri, ceea ce am vrut sa arat este: legea vine, ne este data, ne este inspirata, de aceea o lege seculara nu exprima decat vointa omului, ori legea lui Dumnezeu le exprima pe cele doua, vointa Sa si vointa omului, intr-un raport evident de omouti-mie. Cand citim Scripturile nu gasim constrangeri ci cai care ne duc la "casa luminii". Sa reevaluam lectura noastra asupra antropogenezei si vom intelege de ce nu putem legifera libertatea la avort, la ingineria genetica s.a. Stapanirea de sine este o forma de manifestare ascetica a omului cazut in sensul, totusi, al multiplicarii viului spre thelosul specific, intrinsec al acestuia, vesnicia.

Ioan Chirila

23 Iulie 2012

Vizualizari: 2199

Voteaza:

Viul - fiinta si legile seculare ale vietii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE