Consideratii despre pacat

Consideratii despre pacat Mareste imaginea.


Consideratii despre pacat

Virtutea si pacatul tin de fiinta umana, reclamand un subiect al lor constient si liber. Si anume ele tin de conditia omului in timp si spatiu, in cuprinsul vietii lui pamantesti, dar cu efecte directe asupra dimensiunii eshatologice a omului: fericirea vesnica sau osanda vesnica.

Aceasta inseamna ca pentru a-si atinge tinta sa ultima, mantuirea, omul trebuie sa-si conformeze viata cu legea morala care este insasi expresia vointei lui Dumnezeu. Dar in temeiul vointei libere de care dispune, credinciosul poate lucra si in directia contrara, calcand sau neimplinind prescriptiile acestei legi.

Actele si lucrarile noastre, neconforme cu legea si constiinta morala dreapta se numesc fapte moral-rele sau pacate. Punand stapanire pe om, ele il inrobesc si il indeparteaza atat de Dumnezeu si de semeni, cat si de sine insusi. Ele constituie o activitate negativa pentru subiectul lor, de aici si responsabilitatea autorului lor pentru ele si pentru urmarile lor, in viata lui proprie dar si in viata semenilor.

Pacatele sunt legate de patimi si duc la patimi, si impreuna au o serie de cauze comune, care le favorizeaza aparitia, frecventa si chiar gravitatea, in afara unei cauze particulare sau acidenitale. Dar si unele si altele, adica si pacatele si patimile, reclama in ultima instanta vointa libera a omului, care se invoieste cu ele.

Notiunea de pacat indica, teologic, doua realitati cu un profund continut doctrinar: pacatul protoparintilor numit si pacat stramosesc, transmis tuturor urmasilor lui Adam, prin nastere, si pacatul personal, pe care il savarseste fiecare om prin vointa proprie, legat insa de primul, adica de consecintele lui in urmasii lui Adam. Dar si unul si altul constituie o lucrare rea sau lipsa binelui. In cele urmatoare ne vom ocupa de notiunea si realitatea pacatului personal, dupa ce vom puncta mai intai premisele mai indepartate ale acestuia.

2. Omul nu e lipsit de pacat.

"Nu este om care sa nu pacatuiasca" (III Regi 8, 46); "ci toti gresim in multe chipuri" (Iac. 3, 2), idee subliniata de Sfantul Apostol Ioan prin cuvintele: "Daca zicem ea pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este in noi. Daca zicem ca n-am pacatuit, il facem (pe Dumnezeu) mincinos, si cuvantul Lui nu este intru noi" (I Ioan 1, 8 si 10). De-aici urmeaza ca nu toti si nu totdeauna pacatuim greu si ca nici sfintii nu sunt total fara prihana.

Existenta pacatului tine intr-un fel de om, adica de fiintele spirituale, personale, inzestrate cu ratiune, sensibilitate si vointa libera, si inseamna totdeauna o opozitie, o abatere de la lege prin neimplinire sau prin calcarea constienta si libera a acesteia.

Implicand o folosire in sens negativ a libertatii si fiind o actiune rea sau cuprinzand o rautate, pacatul personal este legat de pacatul stramosesc si deci de aparitia raului in lume si in viata omului.

Inceputul raului in lume este legat de aparitia duhurilor rele in frunte cu Satan, prin caderea unora dintre ingeri, care au rupt din propria vointa libera comuniunea cu Dumnezeu dorind sa aiba fericirea in ei si prin ei si sa fie ca Dumnezeu. Vrand sa fie intocmai ca Dumnezeu, deci, din mandrie au cazut din comuniunea cu Dumnezeu si au devenit, din ingeri, duhuri rele si inceputul raului in lume.

Dar diavolul are rautatea prin libera alegere a vointei si nu prin firea lui, caci ingerii au iesit buni din mana Creatorului.

Raul nu-si are inceputul in Dumnezeu si nici nu este principiu; nu este legat de esenta realitatii, a realitatii eterne sau a celei create de Dumnezeu. Subliniind aceasta idee, Sfantul Vasile cel Mare afirma: "Nu socoti nici pe Dumnezeu cauza a existentei raului, nici nu inchipui raul ca avand o existenta proprie. Caci nu este subzistenta rautatea, ca un animal oarecare, nici nu are vreo esenta ipostaziata a ei. Raul este o lipsa a binelui. Ochiul a fost creat, orbia s-a produs ulterior prin pierderea ochilor. Asa si rautatea nu are o subzistenta proprie, ci vine dupa aceea datorita ranilor sufletului. Caci raul nu este nici nefacut, cum spune cuvantul celor necredinciosi, care fac raul de aceeasi cinste cu natura cea buna, considerand ca amandoua sunt fara inceput si mai presus de facere. Nici creat. Caci daca toate sunt din Dumnezeu, cum ar fi raul din bine? Caci nimic rau nu este din bine, nici rautatea din virtute".

Originea raului si deci a pacatului in viata omului, si prin om in intreaga creatie legata de om, sta in vointa libera a omului care, consimtind la sfatul celui rau (Fac 3, 4-7) a calcat porunca lui Dumnezeu data lui spre pazire (Fac. 2, 16-17; 3, 3) si a cunoscut binele si raul (Fac. 3, 22), adica binele din care a cazut si raul pe care l-a ales prin libera alegere.

Porunca i se daduse spre comuniune de viata cu Dumnezeu: "Din toti pomii din rai poti sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci caci in ziua in care vei manca din el, vei muri, negresit" (Fac. 2, 16-17).

Ascultarea si implinirea poruncilor avea sa aduca protoparintilor si urmasilor lor intarirea vointei in nevinovatie si nestricaciune pe drumul desavarsirii si indumnezeirii. Caci ea, porunca, cuprindea intreaga lege morala, adica vointa exprimata a lui Dumnezeu, incat pazirea sau calcarea ei insemna pazirea sau calcarea intregii legi. De aceea, modul comportarii omului fata de aceasta era semnul deciziei lui libere si constiente pentru inaintarea lui spre asemanarea cu Dumnezeu (Fac. 1, 26), cu ajutorul lui Dumnezeu, sau semnul ca vrea sa se ridice prin propriile puteri, dar nu spre Dumnezeu, ci sa devina ca Dumnezeu, cum il amagise diavolul (Fac. 3, 5).

Raul este al unei persoane, este produs de o persoana si produce in cel care il suporta o durere morala, un sentiment de nedreptate, o neintelegere, iar in cel care il savarseste sau pricinuieste chinurile remuscarii sau satisfactii nebunesti, precum si deteriorarea fiintei si vietii acestuia. Astfel, pacatul protoparintilor a atras dupa sine, pentru acestia si pentru urmasii lor, pierderea dreptatii originare, adica a fericirii paradisiace.

La randul ei, pierderea dreptatii originare a adus dupa sine alterarea naturii umane, adica stricarea integritatii si perfectiunii originare a puterilor sufletesti ale omului si, odata cu aceasta, nimicirea armoniei dintre suflet si trup, aparand intre acestea lupta si potrivnicia, in care izbanda este adesea de partea patimilor.

Prin pacat, chipul lui Dumnezeu in om s-a stricat, s-a intunecat, dar nu s-a distrus sau desfiintat. Caci puterile sufletesti: ratiunea, simtirea si vointa libera in care este imprimat acest chip dumnezeiesc, s-au pastrat, dar mult slabite. Dovada este faptul ca, dupa cadere, tendinta si capacitatea de cunoastere si voire a binelui s-au mentinut, dar lipsite de putere. Adam si Eva, dupa greseala savarsita, au auzit si recunoscut vocea lui Dumnezeu si s-au simtit vinovati si rusinati (Fac. 3, 8-10), dar fara sa poata intreprinde ceva pozitiv, mantuitor. Si-au cunoscut goliciunea (Fac. 3, 10), dar Dumnezeu le-a dat imbracaminte de piele si i-a imbracat (Fac. 3, 21). Si prin greseala lui Adam a intrat pacatul in lume, transmitandu-se la toti urmasii, cum arata Sfantul Apostol Pavel prin cuvintele: "Precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el" (Rom. 5, 12, 17).

Desigur, nu mostenim greseala personala a protoparintilor, ci starea de pacatosenie si intinaciune sau rautate, impreuna cu vina rezultate din fapta personala rea, adica din primul pacat al lui Adam.

De altfel, aceasta stare de pacatosenie si stricaciune impreuna cu vina pentru aceasta constituie ceea ce se numeste pacatul stramosesc. Aceasta stare de stricaciune si pacatosenie a patruns in firea omeneasca a lui Adam, pe care o mostenesc toti, cum spunea psalmistul: "intru faradelegi m-am zamislit si in pacat m-a nascut maica mea" (Ps, 50, 6). In aceasta stare de stricaciune a firii, totdeauna povarnita spre rau, spre patimire, prin caracterul lunecos al voii libere, este data posibilitatea pacatului personal.

Prin lucrarea Sa rascumparatoare, Mantuitorul Iisus Hristos, "luand ca om, din pricina lui, prin fire, trasatura patimitoare dupa trup", elibereaza pe om din robia pacatului si a mortii, impacandu-l cu Dumnezeu si ii restaureaza si innoieste intreaga lui fiinta si viata, redandu-i frumusetea chipului dumnezeiesc.

Insusirea de catre fiecare crestin in parte a roadelor rascumpararii, prin har, credinta si fapte bune, in Biserica, si cresterea lui in Hristos, prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, impartasit prin Sfintele Taine, pana la varsta deplinatatii lui Hristos (Efes. 4, 13), constituie indreptarea sau mantuirea personala.

Lucrarea Botezului este identica cu cea a indreptarii propriu-zise, intrucat prin Botez primim harul indreptarii. Si anume, Botezul actioneaza in doua feluri: negativ, curatind pe cel botezat de pacatul stramosesc si de cele personale savarsite pana la Botez, daca cel ce se boteaza este la o varsta adulta sau chiar matura (Fapte 2, 38; Marcu 16, 16), inlaturand nu numai vina si pedepsele, ci distrugand real corpul pacatului, prin innoirea intregii fapturi a omului, suflet si trup, iar pozitiv, da viata noua omului, intarind si dezvoltand credinta, nadejdea si iubirea fata de Dumnezeu.

Ramane insa in cel curatit de pacate si innoit prin Botez, inclinarea spre placere si spre rau, spre pacat, adica concupisioenta, ca urmare a pacatului stramosesc, dar care nu are caracterul de pacat. Invoindu-se insa cu aceasta inclinare spre pacat, omul savarseste pacatul si, progresiv, se preda patimilor.

Pacatul personal este un obstacol pe calea mantuirii, ducand la saracirea comuniunii credinciosului cu Dumnezeu sau chiar la ruperea acestei comuniuni si, deci, la pierderea mantuirii. Dar intreaga alergare a omului dupa mantuire are loc in spatiul vietii pamantesti, in care pacatele nu raman fara consecinte, si asupra semenilor si creatiei intregi, precum si asupra vietii fizice a faptuitorului. De aceea, pacatul personal si patimile trebuie luate in serios, date fiind consecintele lor asupra mantuirii insesi si a vietii umane in societate.

3. Ce este pacatul personal si care sunt conditiile care favorizeaza savarsirea lui?

Atat in Vechiul cat si in Noul Testament, pacatul este conceput ca ceva negativ, opus vointei si ordinei divine.

Si anume, in Vechiul Testament, el este conceput, in primul rand, ca neascultare: protoparintii calca porunca lui Dumnezeu (Fac. 2, 16; 3, 11-12). Pacatul savarsit de urmasii lui Adam este pedepsit in chip diferit (Fac. 4, 9-16; 6, 5-7, 11-13). Odata cu promulgarea legii mozaice, pacatele sporesc, prezentandu-se ca acte de razvratire, mai ales cand sunt si acte de idololatrie.

In vremea profetilor, pacatul apare ca o ofensa fata de Dumnezeu si aproapele si ca infidelitate la fagaduinta facuta lui Dumnezeu de catre poporul ales, un fel de adulter, caci Dumnezeu nu vrea ca iubirea ce I se cuvine sa fie impartita cu altcineva sau sa I se refuze de Israel (Is. 1, 2; Ier. 3, 1-2).

In Noul Testament, pacatul are o motivatie mai profunda si consecinte multiple. El nu este un simplu act de abatare de la lege, prin comitere a ceva negativ, sau omitere, adica nesavarsire a ceva pozitiv, cerut de lege. In pacat omul este prezent cu intreaga sa fiinta, si de aceea pacatul se rasfrange cu consecinte asupra intregii fiinte a savarsitorului.

Diferitele vindecari savarsite de Mantuitorul Hristos sunt prezentate in acelasi timp ca iertari de pacate sau in primul rand ca iertari de pacate si apoi ca vindecari (Matei 9, 2, 6; Marcu 2, 5; Luca 5, 18-20, 24). Mantuitorul staruie indeosebi asupra consecintelor nefaste ale pacatelor asupra sufletului si trupului omului. Izvoarele pacatului sunt inima rea (Mat. 15, 19-20; Marcu 7, 21) si ispita celui rau (Mat. 13, 39; Ioan 3, 8). Pacatul savarsit, Dumnezeu il pedepseste (Mat. 25, 32-46). Prin pocainta, pacatul este iertat de Dumnezeu chiar in lumea aceasta (Fapte 2, 38).

Pacatul este o opunere la legea lui Dumnezeu (Rom. 3, 20; 7, 7); o neascultare sau calcare a legii sau poruncii, lui Dumnezeu (Fac. 2, 16-17; 3, 6; Evrei 2, 2). Sunt pacate in care omul calca in picioare pe insusi Fiul lui Dumnezeu si intristeaza pe insusi Duhul Sfant (Evrei 10, 26-30), de aici pedeapsa ingrozitoare pentru cel ce a facut astfel de pacate.

Calcarea legii, nedreptatea si lucrarea diavolului constituie fiinta pacatului (I Ioan 3, 4; 1, 8-10). Puterea pacatului este Legea, in sensul ca ea este aceea care il vadeste ca atare: "Prin Lege vine cunostinta pacatului" (Rom. 3, 20; 7, 7), dupa cum si dreptatea lui Dumnezeu, pe care omul o calca prin pacat, este marturisita tot de lege (Rom. 3, 20, 21). "Caci unde nu este lege, nu este nici calcare de lege" (Rom. 4, 15).

Sintetizand acestea, Sfantul Apostol Pavel zice: "Si boldul mortii este pacatul, iar puterea pacatului este legea." (I Cor. 15, 56). Adica pacatul duce spre moarte, este boldul mortii si, in acelasi timp, moartea este plata pacatului (Rom. 3, 23).

Parintii si scriitorii bisericesti, aprofundand datele Sfintei Scripturi, au staruit indelung asupra neascultarii (Teofil din Antiohia si Sfantul Ioan Gura de Aur) si instrainarii credinciosului de Dumnezeu (Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Grigorie de Nyssa), ca esenta a pacatului. Iar definitia data de Fericitul Augustin pacatului a ramas clasica: "Pacatul este o fapta, o vorba sau o dorinta contra legii vesnice (peccatum est vel factum, vel dictum, vel concupitum aliquid contra aeternam legem).

Legea vesnica este ratiunea divina sau vointa lui Dumnezeu care porunceste pastrarea ordinii naturale si opreste perturbarea ei, ordinea naturala fiind continutul ordinii morale. Si aceasta ordine morala este tulburata atunci cand vointa omului prefera bunurile inferioare celor superioare si, mai precis, cand paraseste plenitudinea fiintei si a desavarsirii pentru un bine zadarnic.

Dupa partea formala, pacatul consta in impotrivirea omului fata de voia lui Dumnezeu, iar dupa partea materiala el consta in intoarcerea omului de la. Dumnezeu spre creatura si spre iubirea de sine dezordonata. Pacatul este legat de rau si implica rautate. Dar "raul nu este nicidecum pricinuit de Dumnezeu; ci prin alegerea cea de buna voie, au aparut dracii rai, ca si cei mai multi dintre oameni".

Pacatul este, in toate situatiile, o lucrare contra firii, cum spune Sfantul Antonie cel Mare: "Nu cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia. Nu e pacat a. manca, ci a manca nemultumind, fara cuviinta si fara infranare. Caci esti dator sa tii trupul in viata, insa fara nici un gand rau. Nu e pacat a privi curat, ci a privi cu pisma, cu mandrie si cu pofta. Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste, cand din sloboda alegere lucreaza cele rele in loc de cele bune, impotriva voii lui Dumnezeu".

Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, motivul cel mai general si mai adanc al pacatului si al tuturor patimilor este egoismul, adica acea iubire trupeasca de sine: "Iubirea trupeasca de sine e pricina tuturor gandurilor patimase. Caci din ea se nasc cele trei ganduri mai generale ale poftei: al lacomiei pantecelui, al iubirii de argint si al slavei desarte. La randul lor, din lacomia pantecelui se naste gandul desfranarii; din iubirea de argint, gandul lacomiei si al zgarceniei; iar din slava desarta, gandul mandriei." si: "inceputul tuturor patimilor este iubirea trupeasca de sine, iar sfarsitul este mandria. Iubirea trupeasca de sine este iubirea nerationala fata de trup. Cine a taiat-o pe aceasta, a taiat deodata toate patimile ce se nasc din ea".

Prin urmare, pacatul este calcarea cu deplina stiinta si cu voie libera, prin gand, cuvant sau fapta, a voii lui Dumnezeu. Si fiindca voia lui Dumnezeu este exprimata in Legile Sale, pacatul mai este numit si faradelege.

Dupa inceputurile si continutul lor, pacatul si patima sunt in legatura stransa. Daca pacatul este in opozitie directa cu fapta buna singulara, patima este in opozitie cu virtutea si este intr-o legatura de continuitate cu pacatul. Si anume, patima este o activitate continua si statornica prin care savarsim raul; este un pacat continuu, care ajunge sa robeasca pe om si de care omul cu greu se mai poate elibera de el.

Purificarea de patimi este un proces continuu si foarte anevoios care nu se poate obtine realizand o stare neutra a sufletului, ci inlocuind patimile cu virtutile contrare acestora.

Credinta se situeaza pe prima treapta a purificarii de patimi si constituie primul pas in viata duhovniceasca. Astfel, cum afirma Sfantul Maxim Marturisitorul: "Binele fiind sfarsitul virtutilor e concentrat in launtrul credintei".

Credinta este binele concentrat, iar binele e credinta actualizata. De fapt, nici nu se poate porni sistematic la nici o actiune contra patimilor si nu se poate pune inceput nici unei virtuti, daca lipseste credinta, temelie si imbold permanent. Infranarea insasi de la rau, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credinta, iar frica de Dumnezeu presupune, de asemenea, credinta.

Iar culmea spre care duce efortul nevointelor si treptele tuturor virtutilor, daca asceza are ca scop direct purificarea trupului si sufletului de patimi si pacate, o constituie o alta virtute, si anume virtutea nepatimirii sau starea nepatimasa.

Nepatimirea la randul ei inseamna mai intai restabilirea firii din starea ei de boala la care au coborat-o pacatele si patimile, apoi ridicarea ei mai presus de fire prin lucrarea harului dumnezeiesc. Abia acum credinciosul, cu intreaga lui fiinta, inainteaza spre iluminare, cand va apare pe primul plan lucrarea darurilor Duhului Sfant.

4. Pacatul are notele lui distinctive.

Din definitia data mai sus pacatului, rezulta ca el are loc in anumite conditii, care sunt semnele sau notele lui caracteristice, si anume:

a. Fiecare pacat, ca o abatere libera si constienta de la legea morala prin savarsire a ceva rau, negativ, sau prin nelucrare a ceva pozitiv, cerut de Lege, presupune, inainte de toate, intrebuintarea deplina a mintii, deoarece numai cu ajutorul mintii sau ratiunii poate fi cunoscut obiectul ce-l va intreprinde vointa. Deplina intrebuintare a mintii este prima nota sau caracteristica a pacatului. Caci unde nu functioneaza ratiunea, nu este nici libertate. De aceea, faptele copiilor mici, ale nebunilor si ale tuturor celor lipsiti de judecata mintii pot fi impotriva legilor dar nu pot fi socotite pacate.

b. Pacatul inceteaza de a fi pacat daca savarsitorul lui, desi se afla in deplina intrebuintare a mintii, este restrans sau chiar impiedicat in folosirea libertatii sale. Deci, a doua nota a pacatului o constituie consimtamantul vointei libere sau, altfel spus, libera decizie a savarsitorului pentru actiunea rea intreprinsa. Faptele stoarse de la om impotriva voii sale, chiar daca sunt contrare legii, nu pot fi socotite pacate. Sila insa inceteaza de a fi sila atunci cand omul este in stare sa-i reziste, chiar daca aceasta rezistenta este impreunata cu suferite si jertfiri.

c. A treia nota caracteristica a pacatului este cunoasterea legii impotriva careia este indreptata fapta sau cel putin sa fi fost cu putinta cunoasterea acestei legi de catre savarsitorul faptei.

d. Lucrarea pacatului este evitabila, adica sta in puterea credinciosului de a se putea indeparta de la o astfel de actiune rea. Aceasta este a patra conditie si nota caracteristica a pacatului.

Desigur, notiunea pacatului este strans legata de notiunea raului, insa este mai restransa decat notiunea raului. Pacatul este raul moral, raul cel mai grav si cauza tuturor celorlalte rele, dar nu se poate identifica cu ceea ce se intelege prin "raul fizic", care este o pedeapsa pentru pacat, si nici cu "raul metafizic", care ar vrea sa aiba o existenta de sine.

Dar si raul si pacatul sunt explicate prin vointa libera a persoanei, mai intai a diavolului, adica a ingerilor cazuti din mandrie, deveniti duhuri rele, si apoi a omului care s-a invoit cu sfatul celui rau si a calcat porunca din dorinta de a fi intocmai ca Dumnezeu. Vointa libera singura este cauza eficienta si deficienta a pacatului.

Sfanta Scriptura da marturii numai in acest sens. Astfel, libertatea omului credincios este, deopotriva, o conditie a faptei bune si a pacatului: "Iar cati L-au primit, le-a dat putere sa fie fiii lui Dumnezeu" (Ioan 1, 12). Pacatul vine de la vointa noastra libera (Mat. 23, 37), caci fiecare este ispitit de insasi pofta sa (Iac. 1, 13-14), sau stiind ce este bine sa faca si nu face savarseste pacat (Iac. 4, 17).

Parintii si scriitorii bisericesti au toti aceeasi conceptie. Astfel, Tatian afirma: "Ne-a pierdut libertatea vointei". Sfantul Vasile cel Mare arata ca izvorul pacatului suntem noi insine cu voia noastra libera: Pacatuind "omul a fost izgonit indata din rai, a pierdut acea vietuire fericita si a ajuns rau, nu din constrangere, ci din nesocotinta. A pacatuit pentru ca a intrebuintat rau vointa sa libera si a murit din pricina pacatului, "ca plata pacatului este moartea" (Rom. 6, 23). "Deci Adam, prin departarea sa de Dumnezeu, si-a pricinuit moartea".

Pentru Fericitul Augustin, care s-a ocupat mult cu aceasta problema, originea pacatului este in voia libera a omului, rau folosita. Dupa el, pacatul este in intregime al omului, pe cand binele vine de la Dumnezeu.

Raului i-a dat existenta o persoana creata, inzestrata cu ratiune, simtire si vointa libera. Si niciodata raul nu se prezinta omului asa cum este, ci sub poleiala unui bine, caci raul ca atare nu atrage, ci respinge. Pacatul se deosebeste net de o imperfectiune fiindca aceasta este o calcare libera si constienta a legii. Pentru ca o actiune sa fie rea din punct de vedere moral, trebuie sa constituie o abatere de la un scop moral bun si sa fie voluntara. Rautatea acestei actiuni isi are sursa in starea dezordonata a savarsitorului ei fata de scopul moral bun, iar vina pentru aceasta, in caracterul ei de actiune libera, voita a savarsitorului. De aceea, pacatosul este responsabil pentru pacatele sale. Acestea ii sunt imputate pacatosului nu numai de Dumnezeu a carui vointa si Lege ii este calcata constient si liber, ci si de propria lui constiinta morala, cu ajutorul legii insesi.

Deci, pacatul isi are sursa principala in voia libera a omului, dar aparitia lui atarna si de unele pricini care influenteaza vointa spre rau.

5. Cauze ale pacatului.

Cauza eficienta si imediata a pacatului personal este numai vointa omului, data fiind si slabiciunea firii umane, iar cauza care indeamna pe om spre pacat o constituie anumiti factori care, profitand de caracterul alunecos al vointei libere, o influenteaza spre rau, dar care nu pot determina, in ultima instanta, pacatul. intre cauzele interne se numara pe primul loc ispita, iar intre cele externe, ocaziile la pacat.

Ispita este indemnul sau incercarea de a atrage vointa libera la pacat. Ea trezeste pofta de a dobandi ceva prin calcarea legii morale. Aceasta pornire vine din launtrul nostru, adica din firea slabita de pacatul stramosesc.

Ispita din launtrul este prilejuita de: 1. pofta trupului (mancare, bautura, desifranare); 2. pofta ochilor (bogatie) si 3. pofta inimii (trufia vietii, mandria), dupa cum ne arata Sfantul Apostol Ioan: "Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume" (I Ioan II, 16).

Ispita din afara vine de la diavol si de la lume. Ca diavolul ispiteste ne arata insasi Sfanta Scriptura. Mantuitorul insusi avertizeaza pe Apostolul Petru, in acest sens. "Simone, Simone, iata satana v-a cerut ca sa va cearna ca pe grau" (Luca 22, 31). Sfantul Apostol Ioan precizeaza: "Cine savarseste pacatul este de la diavolul, pentru ca de la inceput diavolul pacatuieste. Pentru aceasta s-a aratat Fiul lui Dumnezeu, ca sa strice lucrurile diavolului" (I Ioan 3, 8; Fapte 5, 3; I Petru 5, 8).

Diavolul este numit "ispititorul" (I Tes. 3, 5). E1 a ispitit pe Eva, pe Iov, pe Anania si Safira, pe Sfintii Apostoli, pe Iuda si chiar pe Mantuitorul. El este autorul celor mai multe ispite. Si de aceea, cum spune Sfantul Vasile cel Mare, "diavolul este in acelasi timp si colaborator al pacatului nostru si acuzator; se bucura de pierderea noastra, dar si denunta faptele noastre".

Chipul in care ispiteste diavolul este mai ales atatarea gandului omului cu felurite inchipuiri, oare in locul binelui adevarat infatiseaza un bine inselator si pierzator de suflet. Totusi nu trebuie considerat ca diavolul conlucreaza la toate pacatele noastre, caci multe dintre pacatele noastre provin direct din vointa libera sau din slabiciunea firii noastre. Si apoi, diavolul nu poate ispiti decat atat cat ii ingaduie Dumnezeu sau, mai exact, niciodata peste puterile firesti ale omului.

Ispita de la lume inseamna indemnul la pacat venit din partea oamenilor rai care, prin teoriile si faptele lor, smintesc sau prigonesc pe cei buni, atata in semenii lor felurite pofte si porniri pacatoase. Tot de ispita de la lume tine atractia pe care o exercita lumea in general si lumea materiala in special prin fagaduintele ei sensibile si dulci asupra simtirii si mintii noastre atunci cand acestea se opresc indeosebi asupra lucrurilor, si anume asupra aspectelor vizibile ale acestora, care trezesc senzatii de placere sau de durere, mai mult sau mai putin intense.

Lucrarea de perceptie simtuala devenind precumpanitoare iese din subordinea mintii, atragandu-o pe aceasta din urma in subordinea ei. Odata cu detronarea mintii din rosturile ei de carma si far de lumina, viata credinciosului devine o alergare exclusiva si irationala dupa placere - pana la cea procurata de laudele semenilor - si concomitent cu ea o fuga speriata de durere.

Pricina primordiala a ispitei este cautarea neobosita a placerii, aceasta din urma fiind legata de trasatura patimitoare a firii umane in urma caderii protoparintilor. De aceea, omul nu este niciodata liber de ispite aici pe pamant, caci daca scapa de una vine alta si viata omului este o lupta necontenita cu ispitele.

Ispitele in sine inca nu sunt pacatoase si, daca le rezistam cu barbatie, ele devin chiar folositoare: ne prilejuiesc o cunoastere mai adanca de noi insine, ne indeamna la mai multa vigilenta si rugaciune, intaresc virtutile si deschid calea altor virtuti si vrednicii.

Sfanta Scriptura fericeste pe cei ce inving si rabda ispitele caci, lamurindu-se in lupta cu acestea, vor lua cununa dreptatii (II Tim. 4, 7-8; II Tim. 2, 5). Spre a atinge acest scop, ascetica ne invata sa rezistam cu energie si cu ravna ispitelor si sa ne intocmim astfel viata noastra launtrica ca pofta pacatului sa slabeasca cat mai mult si sa devina mai putin primejdioasa.

Mantuitorul Hristos insusi S-a lasat ispitit de diavolul (Mat. 4, 1-10) pentru urmatoarele motive: a) ca sa ne aduca sprijin impotriva ispitei; b) ca sa ne invete a ne feri toti in orice clipa, caci nu este scutit nimeni de ispite si nici chiar sfintii; c) ca sa ne dea pilda cum trebuie invinsa ispita, si d) spre a spori increderea noastra in indurarea lui Dumnezeu.

Ca mijloace principale impotriva ispitelor sunt: a) rugaciunea staruitoare; b) postul si privegherea asupra poftelor, dupa indemnul Sfantului Apostol Petru: "Fiti treji, priveghiati. Potrivnicul vostru diavolul umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (I Petru 5, 8); c) smerenia si evlavia; d) evitarea ocaziilor; e) meditarea la Patimile lui Hristos si la sfarsitul vietii noastre; f) evocarea, in clipa ispitei, a aspectului grav si neplacut al pacatului care ar urma si rapida intoarcere a mintii spre cele bine placute lui Dumnezeu; g) luarea in serios a oricarei ispite, fiindca nu ramane singura; h) paza mintii sau a gandurilor si a sentimentelor prin smerita cugetare s.a.

Prilejul sau ocazia de pacat este principala cauza externa care favorizeaza pacatul. Aceasta consta in acele conditii si imprejurari externe care il indeamna sau il imbie, pe cineva la pacat, chiar si in lipsa unei ispite. Prin circumstante externe spre pacat se inteleg: persoane, locuri, lucruri, ca: o carte, un exemplu, o imagine care aprinde diverse pofte ale crestinului.

Pentru constituirea ocaziei la pacat sunt necesare doua conditii: a) circumstanta sa fie in sine cauza pacatului, adica sa cuprinda puterea excitatoare eficienta pentru atatarea poftei; si b) in subiect sa existe cu adevarat pornirea sau inclinarea spre acel pacat la care circumstanta produsa ne induce sau, mai pe scurt, subiectul sa se invoiasca cu pornirea respectiva. Placerea pacatoasa impreuna cu dorinta si hotararea de a pacatui alcatuiesc pacatul dinlauntru, care se arata in afara prin cuvant si fapta concreta rea.

Ocazia la pacat se deosebeste de ispita prin aceea ca ea este ceva cu totul extern fata de noi si sta intr-un raport pasiv ou nai. Ispita, dimpotriva, sta intr-un raport activ cu omul. Ambele pot exista si independent.

Principial, credinciosul este obligat, in constiinta sa, sa se indeparteze, pe cat posibil, de orice ocazie apropiata de a pacatui (Mat. 5, 29, 30). Vietuind in lumea aceasta, nimeni dintre muritori nu este scutit nici de diferitele ocazii la pacat venite de la lume. Dar in toate trebuie sa ne ferim de doua extreme: de tulburarea exagerata a constiintei, care paralizeaza fortele noastre, si de micsorarea gravitatii pacatului pana la nesocotirea lui ca pacat.

Legat de ocazia la pacat este obiceiul pacatos. Acesta este rodul repetarii aceluiasi pacat si se arata in usurinta de a savarsi pacatul cu orice prilej, cum face, de pilda, mincinosul.

Obiceiul pacatos este foarte primejdios pentru mantuirea sufletului, fiindca el slabeste puterea si tensiunea voii libere spre bine si devine usor patima sau viciu.

Purificarea continua de patimi si cresterea in virtuti este singurul remediu impotriva obiceiului pacatos si a pacatelor din obicei. Iar aceasta inseamna, in gandirea Parintilor filocalici, trezvia cu care trebuie sa se impodobeasca sau s-o cultive crestinul eu frica de Dumnezeu. "Trezvia este calea a toata virtutea si porunca lui Dumnezeu. Ea e numita si linistea (isihia) inimii".

"Trezvia se aseamana scarii lui Iacob, deasupra careia sta Dumnezeu si pe care umbla sfintii ingeri, caci sterge din noi tot raul. Ea taie vorbaria, ocararea, clevetirea si toata lista relelor vazute, neingaduind sa fie lipsita, din pricina lor, nici macar pentru putina vreme de dulceata proprie". A te pastra in trezvie "este a umbla in fiecarve zi ca si cum ar trebui sa ne infatisam inaintea lui Dumnezeu. Caci zice proorocul Osea: "Pazeste mila si judecata si apropie-te de Dumnezeul tau pururea".

Dar atat indepartarea ispitei si a ocaziei la pacat, precum si purificarea de patimi prin virtuti sunt posibile si reale numai prin comuniunea stransa cu Hristos care ne impartaseste tot harul si puterea Sa: "Nimeni dintre noi nu e in stare sa biruiasca cu de la sine putere uneltirile si rnestesugirile celui viclean, ci cu puterea nebiruita a lui Hristos".

Pacatul "nu poate fi desfiintat decat prin harul lui Dumnezeu, ca unul ce a si fost omorat prin taina de pe Cruce". De aceea si luminatorul Bisericii, Ioan Gura de Aur, zice ca "nu ajunge ravna omului, daca nu se bucura si de revarsarea ajutroului de sus", dar iarasi ca "nu castigam nimic din revarsarea harului de sus, daca nu este ravna. Din acestea doua se tese virtutea".

6. Unitatea si felurile pacatului.

Ca si virtutea care in fond este una, dar are mai uite expresii, la fel si pacatul este in fond unul, fiindca cuprinde si manifesta rautate, avandu-si cauza eficienta in voia libera a omului care alege raul sau infaptuieste raul sau nu savarseste binele pe care i-l porunceste legea morala, sau cu tare este dator lui Dumnezeu si oamenilor, precum si siesi.

Privit insa din punctul de vedere al obiectului la care se refera, al felului in care se savarseste, al importantei legilor pe care le calca, pacatul este de mai multe feluri, avand o gravitate diferentiata, precum si manifestari si consecinte multiple. Nu exista insa pacat fara o gravitate si fara manifestari si consecinte in relatia crestinului cu Dumnezeu, cu semenii si cu sinea proprie, precum si in relatia lui cu Biserica si societatea.

Pacatul personal, legat de pacatul stramosesc, cum am aratat ceva mai inainte, isi are impartirile lui dupa diferitele criterii adoptate, precum si dupa gravitatea pe care o are mai intai fata de ordinea morala, care exprima insasi vointa lui Dumnezeu, fata de om si fata de creatia intreaga.

Exista un pacat actual cand calcarea sau omiterea legii se savarseste intr-un singur moment si habitual cand este vorba de o stare pacatoasa care dureaza prin repetarea si frecventa aceluiasi pacat.

Din punct de vedere al obiectului lor, exista pacate impotriva lui Dumnezeu, impotriva noastra insine si impotriva aproapelui nostru. Iar dupa modul in care se savarsesc, sunt pacate numai cu gandul sau in inima si care se numesc pacate interne si pacate externe care se savarsesc si cu cuvantul si cu fapta; pacate trupesti la a caror savarsire un rol important il are trupul sau simturile (lacomia de tot felul) si pacate spirituale in care rolul important il are sufletul cu puterile lui: mintea, simtirea si vointa (mandria, invidia, ura, razbunarea etc).

Tot de modul savarsirii tin pacatele proprii si pacatele straine. Pacatul propriu este facut de faptuitor singur, pe cand pacatul strain este savarsit de alta persoana, dar cu ajutorul si conlucrarea cuiva sau cu incurajarea tacita a cuiva.

Dupa izvorul lor, sunt pacate ale rautatii, savarsite cu deplina cunostinta si libertate; pacate ale slabiciunii, care nu sunt savarsite cu deplina cumpanire, ci dintr-o mare patima si ispita staruitoare; si, in fine, pacate ale nestiintei si neglijentei, savarsite din nestiinta invincibila, din nebagare de, seama sau din graba.

Cea mai uzuala impartire a pacatelor si la indemana tuturor in cartile de invatatura, este aceea dupa gravitatea si efectele lor, in pacate grele sau de moarte si pacate usoare sau care se iarta (veniale). Aceasta impartire subsumeaza-toate celelalte subimpartiri.

La randul lor, pacatele de moarte se impart in trei categorii: 1 a) pacate capitale (7 la numar), care sunt radacina altor pacate; b) pacate impotriva Duhului Sfant si c) pacate strigatoare la cer (5 la numar), care nesocotesc dreptatea, pentru care victimele cer de la Dumnezeu pedepsirea, inca din aceasta viata, a celor care i-au nedreptatit.

Renuntam a le descrie aici, pentru a starui putin in ultima parte, a expunerii noastre, asupra consecintelor pacatului in general.

7. Consecinte moral-ontologice si sociale.

Menirea omului credincios este de a fi in comuniune cu Dumnezeu prin Hristos cu ajutorul lucrarii Duhului Sfant si, prin acesta, de a dobandi fericirea vesnica. Pacatul se opune acestei comuniuni, diminuand-o si chiar nimicind-o. Deoarece el nimiceste in om virtutea si il face nedemn de fericre. Si aceasta, pentru mai multe motive.

Pacatul este o impotrivire a noastra fata de voia lui Dumnezeu exprimata prin legea morala, impotrivire izvorata din neincrederea in Dumnezeu si din mandrie, "este o separatie de Dumnezeu, izvorul existentei noastre a tuturor, este o renuntare la Dumnezeu si la harul Sau absolut necesar existentei si mantuirii noastre".

Orice pacat, indiferent de gravitatea lui, este pretentia noastra, mai mult sau mai putin expresa, de a trai independent de Dumnezeu, vointa si intentia de a ne realiza in afara lui Dumnezeu si chiar impotriva lui Dumnezeu, rupand comuniunea cu El, ca madular al trupului lui Hristos, Biserica. Pacatosul pune in locul lui Dumnezeu pe altcineva sau sinea proprie, fie una sau mai multe creaturi.

In orice pacate, si mai cu seama in pacatele grele sau de moarte, credinciosul se indeparteaza de Dumnezeu si se intoarce spre creaturi, iar aceasta inseamna parasirea izvorului adevarat al fericirii si alipirea de ceea ce este vremelnic si pieritor.

In cazul pacatelor impotriva Duhului Sfant (apostazia si necredinta; deznadejdea si nadejdea prea mare; ura impotriva lui Dumnezeu si fanatismul), pacatosul, cu stiinta deplina si vointa, se situeaza in afara lui Dumnezeu, rupe comuniunea cu El, hulindu-L. Un astfel de pacat, cum precizeaza Mantuitorul insusi nu se va ierta nici in veacul acesta si nici in cel ce va sa fie (Mat. XII, 32-33), fiindca orice hula impotriva Duhului Sfant este ofensa calificata impotriva majestatii nemarginite a lui Dumnezeu si o nesocotire directa si voita a puterii Sale supreme si un atentat contra proniei Sale.

Pricina neiertarii unor astfel de pacate sta in indaratnicia omului de a nu se pocai, in impietrirea inimii Lui; Cel ce savarseste astfel de pacate nu primeste iertarea, fiindca nu voieste el sa fie iertat si nu voieste sa asculte de poruncile lui Dumnezeu.

Dar, daca un astfel de vinovat se caieste din adancul inimii si, hotarandu-se sa nu mai pacatuiasca, cere indurarea lui Dumnezeu, prin Taina Pocaintei sau Spovedaniei, el va putea primi iertare, caci nu este pacat, oricat de greu ar fi el, care sa covarseasca bunatatea si marea iubire a lui Dumnezeu fata de noi, oamenii.

Convertirea si iertarea sunt posibile si in cazul pacatelor impotriva Duhului Sfant. Astfel, Sfantul Apostol Petru, dupa intreita lepadare de Hristos, pe drumul calvarului, plangandu-si cu amar pacatul savarsit (Ioan XVIII, 17, 25, 27; Mat. XXVI, 74-75) a fost iertat de Mantuitorul si reasezat in cinstea de apostol (Ioan 21, 15-19).

Pacatul aduce modificari, mutatii in felul de a gandi, simti si lucra Si asemanare a lui Dumnezeu dupa care el a fost creat (Facere 1, 26). Caci pacatul, in toate ipostazele sale, este ceva irational, intrucat, in toate cazurile, pacatul este o alegere a raului si o savarsire a raului, este o actiune rea, expresa sau prezentandu-se sub o poleiala a binelui, sau este o neimplinire a binelui poruncit si cu care eram datori.

"Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul precum Eu v-am iubit pre voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan 13, 34-35), si: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este cel care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" (Ioan 14, 21).

Deci, nu numai ura si rautatea constituie pacate, ci si neimplinirea poruncilor si a iubirii insesi. Dar iubirea tine ide esenta persoanei umane si se arata in iubirea lui Dumnezeu si a semenului. Or, in cazul pacatului, iubirea este intoarsa spre lucruri si cauta cu orice pret placerea personala si satisfacerea acesteia dincolo de limitele ei naturale, caci ce altceva este lacomia de tot felul a trupului si slava desarta, precum si pofta ochilor? "Aproape tot pacatul se face de dragul placerii. Iar desfiintarea lui se face prin reaua patimire si intristare fie de buna voie, fie fara de voie, prin pocainta sau prin vreo certare adusa de providenta dumnezeiasca", spune Sfantul Maxim Marturisitorul.

Prin pacate si, mai ales, sub robia patimilor, mintea este coborata, cum spun Parintii filocalici, in simtire, care o misca spre ganduri patimase. Imprastiindu-se in ganduri patimase, mintea pierde clarviziunea lucrurilor, a persoanelor, rataceste calea si abdica de la functia ei principala de carmuitor spre cele bune ale omului. Imbratisand placerea, mintea se perverteste in fiinta si lucrarea ei, devine un ochi bolnav spre cele duhovnicesti. De aceea, este mai usor a pacatui cu mintea decat cu lucrul sau fapta.

Simtirea se leaga in cazul pacatelor si, mai ales al patimilor, de lucruri, se alipeste de ele si se impatimeste de ele, alergand dupa placeri; cel impatimit isi altereaza si mintea si simtirea.

Sta in voia libera a omului sa voiasca si sa faca binele, sau sa aleaga raul si sa-l savarseasca. Vointa libera este, cum am vazut, cauza eficienta a pacatului, prin folosirea ei in rau sau prin nelucrarea binelui. Raul se prinde de fire, asa cum se prinde rugina de arama si necuratia de trup, si aceasta numai prin libera alegere a vointei noastre, invoindu-se cu raul si, deci, cu pacatul, vointa slabeste in putere, se perverteste: "Daca vrei, esti rob patimilor; si iarasi daca vrei, esti liber sa nu te pleci patimilor, fiindca Dumnezeu te-a facut ou voie libera. Iar cel ce biruie patimile trupului se incununeaza cu nemuriea. Caci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtutile, nici cununile daruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni".

Pacatul este si un atentat la demnitatea proprie a omului de chip al credinciosului, iar pacatul, instaurat in viata omului, "este foc care arde. Cu cat inlaturi materia, cu atat se stinge si cu cat o adaugi, va arde mai mult".

Mai mult decat pacatele singulare sau repetate la distante de timp, patimile subjuga cu totul fiinta credinciosului. Cunoscutele pacate capitale: mandria sau trufia, iubirea de argint, desfranarea, pizma sau invidia, lacomia, mania si lenea sau trandavia, nu raman aproape niciodata' pacate singulare, ci se prelungesc si se adancesc in fiinta si in viata omului, instaurandu-se ca patimi, care robesc pe cei impatimiti de ele.

Patimile reprezinta cel mai scazut nivel de viata crestina si omeneasca in general, la care poate cadea sau ajunge omul. Atat numele lor grecesc, cat si cel latinesc, sau romanesc arata ca omul este adus, prin ele, la o stare de pasivitate, de robie. De fapt, patimile coplesesc vointa, incat omul patimitor nu-si mai apartine, ci este purtat de ele.

In patimi se manifesta o sete fara margini, care isi cauta astampararea si nu si-o poate gasi, fiindca aceasta sete este intoarsa intr-o directie in care nu-si poate gasi satisfactia. Obiectele pe care patimile le cauta, ca sa le satisfaca setea infinita, sunt finite si trecatoare. De aceea omul stapanit de patimi este intr-o continua preocupare cu nimicul, intrucat obiectele cu care are de-a face patima trec repede in neexistenta prin consumatie.

Chiar cand patima are nevoie si de persoana umana pentru a se satisface, o reduce si pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede si foloseste din ea numai latura de obiect, scapandu-i adancurile indefinite, ascunse in latura de subiect.

Setea de infinit a patimilor se explica prin faptul ca fiinta umana, avand o baza spirituala, are in sine o tendinta spre infinit, care se manifesta si in patimi; dar in patimi, setea dupa infinit se intoarce de ia adevaratul: infinit al omului, care este Dumnezeu, spre lume, care da numai iluzia infinitului. Din aceasta, pricina, cel impatimit n-are odihna in placerile lui, iar placerile ii macina fiinta si viata.

Patima, oricare ar fi ea, este un nod de contraziceri. Pe de o parte, ea este expresia unui egoism feroce, vrand sa faca toate lucrurile sa graviteze in jurul subiectului sau, pe de alta, ea transforma lumea intr-un centru de preocupari. Pe de o parte, patima este un produs al vointei omului de suveranitate egocentrica; pe de alta, este o forta care coboara pe om la starea unui obiect, purtat fara voia lui. Cauta infinitul si se alege cu nimicul, adica este goana dupa vant.

Dar pacatul si patimile nu sunt lipsite de consecinte negative Si chiar nefaste pe plan social. Pacatele grele, in majoritatea lor, prejudiciaza si otravesc relatiile credinciosului cu semenii si cu societatea. Astfel, cunoscutele pacate strigatoare la cer: 1. omuciderea sau uciderea voita si intentionata (Fac. 4, 8-10); 2. asuprirea vaduvelor, orfanilor si saracilor (Ies. 3, 7 s.u.; 22, 23-24; Sirah 35, 14-19); 3. oprirea platii lucratorilor (Deut. 24, 14-15; Iac. 5, 4); 4. nelegiuirea sodomitilor (Fac. 18, 20; 19, 13) si 5. neascultarea si necinstirea parintilor (Ies. 21, 15-17) sunt pacate calificate ale rautatii, savarsite cu deplina cunostinta si vointa libera.

Acestea sunt pacate indreptate direct impotriva semenilor si a societatii. Fiind impotriva ordinii naturale si sociale, astfel de pacate aduc prejudicii demnitatii omenesti si societatii. De aceea, ele sunt pedepsite cu asprime chiar in viata aceasta si nu numai de Biserica, ci si de legile societatii.

Nu mai putin pagubitoare sunt, prin consecintele lor sociale, si pacatele capitale, care, prin repetare si frecventa, devin patimi tiranice. Radacina si forta tuturor acestora este mandria sau trufia, a carei sete de "infinit" n-are odihna si limita. Aceste patimi produc o sfasiere si o dezordine nu numai in fiinta si viata subiectului lor, ci si in relatiile dintre subiectul lor si semenii lui.

Adesea, patima se intinde ide la primul ei subiect inspre viata altuia. Lacomia unuia provoaca lacomia altuia, precum si lacomia mai multor altora. Orice patima cauta sa reduca pe semeni la treapta inferioara a unor obiecte.

Lacomul, de pilda, uzeaza de alte persoane ca obiecte ale placerilor lui, determinand in acelasi timp si pe acelea, ca si ele sa uzeze de alte persoane ca de niste obiecte. Cel mandru trezeste prin imitatie sau prin reactie, mandria la alte persoane, iar raporturile izvorate din mandrie ce se nasc astfel intre persoane sunt contrare raporturilor normale de armonie si buna convietuire sociala intre insii umani. Egoismul saraceste spiritual pe oameni si dezbina comunitatea prin nemultumirile, reactiile si revoltele produse intre membrii acesteia.

Prin urmare, daca iubirea leaga pe oameni si-i uneste, pacatele si patimile destrama legaturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii launtrice si iriterpersomale, si sursa multor manifestari sociale negative. Patimile ingroasa zidul pe care pacatul il pune intre noi si Dumnezeu si intre noi insine, iar ceata asezata pe transparenta lui Dumnezeu pentru firea noastra este insasi ceata pe care noi insine o asezam peste relatiile noastre cu semenii si societatea.

Indiscutabil, pacatul, ca rau moral, este o aictiune reala, omeneasca, tinand de contingenta fiintei umane si de vietuirea omului pe pamant in drum spre patria lui cereasca. Prezenta lui la toti oamenii este legata de unitatea firii umane in multimea insilor care o detin, fiecare intr-un mod propriu, impodobind-o cu virtuti sau intinand-o si stricand-o prin pacate si patimi.

Cauza eficienta atat a faptei bune cat si a pacatului o constituie insasi vointa libera a omului, dupa cum alege si savarseste binele sau raul. Pacatul este o actiune rea a credinciosului savarsita prin abaterea constienta si libera a acestuia de la vointa lui Dumnezeu exprimata in poruncile legii morale sau neimplinirea unui bine poruncit de aceeasi lege.

Fiind ceva contrar vointei lui Dumnezeu, pacatul presupune deopotriva, libertatea vointei umane si pe Dumnezeu ca fundament al intregii existente si tal ordinii morale, de la care, prin pacat, credinciosul se abate. Pacatul este o indepartare de Dumnezeu si o intoarcere a omului spre altcineva sau altceva, indepartarea sau instrainarea si intoarcerea, fiind actiunea exdusiva a pacatosului.

Exista pacate ce se fac din slabiciune, la care omul este atras; exista pacate facute cu voia si din nestiinta; exista pacate facute dintr-o intamplare, dar exista si pacate din starnirea si deprinderea in rau. "Toate aceste feluri si chipuri ale pacatelor, desi sunt toate vrednice de certare, privite din punctul de vedere al pedepsei ce li se cuvine, nu sunt deopotriva, ci unul e mai mare decat altul".

De placerea lucrarii pacatului, nimeni nu se elibereaza pana nu va uri cu adevarat pricina pacatului din propria sa inima. A lupta cu pacatul si impotriva pacatului, este o lupta cu sine insusi. in aceasta lupta apriga se probeaza stapanirea de sine a crestinului in iubirea de Dumnezeu, care uneste in Sine toate virtutile.

Antidotul pacatului si al patimilor ii constituie fapta buna si virtutea in multiplele lor manifestari si lucrari. Iar savarsirea faptei bune si lucrarea virtutii, toate cu ajutorul harului divin, consta in pazirea si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Cel ce implineste poruncile se intalneste si intra in comuniune cu Dumnezeu insusi, caci, cum spune Sfantul Marcu Ascetul, "Domnul este ascuns in poruncile Sale si cei ce-L cauta pe El, il gasesc pe masura implinirii lor".

Vietuirea in Hristos este lucrarea virtutii intr-un urcus ascendent, incununat cu nepatimirea, ca tarie pozitiva a crestinului in cele bune, capabila sa invinga pacatul si orice patimi. Exprimata negativ, nepatimirea inseamna libertatea crestinului de pacat si de toate patimile, iar, pozitiv, posesiunea tuturor virtutilor.

Cugetarea neintrerupta la Dumnezeu si lucrarea continua a faptei bune si a virtutilor sunt pavaza crestinului impotriva pacatului si patimilor.

pr. prof. dr. Dumitru Radu

Pe aceeaşi temă

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 8423

Voteaza:

Consideratii despre pacat 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE