Buna Vestire - Neprihanita zamislire a lui Hristos in sanul Mariei

Buna Vestire - Neprihanita zamislire a lui Hristos in sanul Mariei Mareste imaginea.

Sărbătoarea Bunei Vestiri, care este vestirea făcută Mariei de Arhanghelul Gavriil a zămislirii lui Hristos în sânul ei, a fost mereu socotită de Biserica universală ca fiind a Zămislirii lui Hristos, după firea omenească, întru Fecioara Maria, prin Duhul Sfânt. De aici importanţa sa de prim ordin.

Această sărbătoare nu s-a ţinut întotdeauna la 25 martie: ea a fost fixată şi în timpul Adventului (probabil datorită faptului că era legată de Post) în riturile mozarab, ambrozian şi cel din Aquileia, ca şi la Nestorieni (Mesopotamia de sus).

Data de 25 martie a fost aleasă în funcţie de cea a Crăciunului, la 25 decembrie (cu 9 luni înainte). Sărbătoarea cade întotdeauna în timpul Postului şi adesea în timpul Săptămânii Patimilor. De aceea, unii Părinţi au văzut un raport simbolic între Buna Vestire şi Vinerea Mare, adică între venirea pe pământ a lui Hristos (zămislirea Sa se petrece înaintea naşterii Sale) şi moartea Sa (care este o „naştere la Ceruri”)1. Această sărbătoare este atât de importantă în istoria Mântuirii încât se sărbătoreşte în orice zi ar cădea2 (inclusiv în Vinerea Mare), cu excepţia zilei de Paşti (în acest caz se amână pentru lunea Paştilor). Numele său grecesc este bogat în semnificaţii: Evanghelismos (vestirea cea bună). Iconografia Bunei Vestiri este foarte veche (secolul al II-lea). Icoana-tip este foarte folositoare pentru înţelegerea tainei. Singura noastră sursă canonică este Evanghelia de la Sfântul Luca, ceea ce nu este de mirare, deoarece acolo găsim aproape toate „Evangheliile copilăriei” [lui Hristos], dar istoria se găseşte relatată şi în cele două Evanghelii apocrife, Protoevanghelia lui Iacov şi Evanghelia lui Vartolomeu3.

Evenimentul este datat în raport cu Ioan Botezătorul. Îngerul Gavriil fusese mai întâi trimis de Dumnezeu la Zaharia în Templul de la Ierusalim, pentru a-i vesti zămislirea lui Ioan Botezătorul (zămislire miraculoasă, deoarece Zaharia şi Elisabeta erau în vârstă şi nu mai puteau da viaţă, însă ea s-a petrecut după legea firii): la puţin timp după aceea Elisabeta rămâne însărcinată, însă „cinci luni s-a tăinuit pe sine” (Luca 1, 11-25), pentru că îi era ruşine de vârsta sa. Şi tocmai „în cea de-a şasea lună” a sarcinii Elisabetei Gavriil este trimis din nou de Dumnezeu, de data aceasta la Maria. Aceasta este mărturia precisă a faptului că Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul lui Hristos: se va naşte cu 6 luni înaintea Lui. Numărul 6 are o semnificaţie simbolică: este numărul Omului şi al căderii, al Omului care nu a voit să treacă de la cea de-a şasea la cea de-a şaptea zi, adică la unirea cu Dumnezeu. Ioan Botezătorul vesteşte pe Cel care va aduce omenirea de la ziua a şasea la ziua a şaptea, pe Hristos. Dar această a şaptea zi va fi cea a morţii Sale, fiindcă Omul a păcătuit, iar unirea cu Dumnezeu se va face în cea de-a opta zi, care este şi „cea dintâi”, zi una şi veşnică, ziua Învierii.

Scena se petrece în Nazaretul Galileii, în conformitate cu realitatea istorică, ceea ce e însă foarte surprinzător în plan simbolic şi teologic. Relatarea confirmă povestea Mariei pe care o cunoaştem exclusiv din Protoevanghelia lui Iacov. Maria intrase în Templu, fiind dăruită Domnului de către părinţii săi, Ioachim şi Ana, la vârsta de trei ani. Aici avea să se pregătească pentru lucrarea sa „dumnezeiască”, în rugăciune, citirea Scripturii şi asceză, „hrănită de mâna unui înger”4. De la vârsta de 12 ani, avea să fie încredinţată unui om în vârstă şi văduv, dreptul Iosif, care „o luă la sine”5. Apoi ştim că avea să primească de la marele preot misiunea de a ţese purpură pentru fabricarea „vălului Templului”6. Acest văl roşu simbolizează firea omenească a lui Hristos (el se va sfâşia de la sine în Vinerea Mare, la moartea Domnului în ceasul al nouălea). Maria este într-adevăr cea care avea să „ţeasă” trupul lui Hristos în sânul său. Cum şi când au venit Maria şi Iosif de la Ierusalim la Nazaret? Nu ştim aceasta (cele două apocrife nu vorbesc despre acest lucru).

Însă este cu adevărat surprinzător că acest eveniment capital s-a petrecut în Galileea, la Nazaret, întrucât toate marile evenimente din viaţa lui Hristos s-au petrecut în Iudeea (care, cu Ierusalimul şi templul său, simbolizează Împărăţia lui Dumnezeu), deoarece Hristos este Împărat şi Preot. Să fie oare pentru a arăta că întruparea Cuvântului priveşte întreaga omenire sau/şi pentru a proroci ceea ce Hristos avea să spună El Însuşi cu tărie: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi şi: Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cei căzuţi7?

„Îngerul Gavriil” este un serafim, un înger din prima ceată îngerească, dintre cei pe care Apocalipsa îi numeşte „cei şapte îngeri care stau dinaintea feţei lui Dumnezeu”8. El este „trimis de Dumnezeu”: este un mesager al Domnului; vorbeşte în numele lui Dumnezeu. El merge să-i vorbească „unei fecioare logodite cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria”. Dintru început ni se dau criteriile revelaţiei.

„Unei fecioare”: Maria va săvârşi ceea ce Eva nu voise să facă. Eva îl ascultase pe Şarpe (şi deci îşi întorsese faţa de la Dumnezeu) şi primise duhovniceşte sămânţă prin cuvântul lui Satan. Maria este pe de-a-ntregul fecioară: ea şi-a păstrat neştirbită unitatea (integritatea, fecioria), fiind fecioară cu trupul şi cu sufletul, fecioară din punct de vedere fizic, psihic şi duhovnicesc; ea nu şi-a plecat niciodată urechea, nici inima lui Satan şi nimănui altcuiva în afară de Dumnezeu. Este cel mai mare luptător duhovnicesc al omenirii. Este întoarsă în întregime către Dumnezeu; însuşi numele ei arată aceasta: „Maria” este un calc în aramaică al unei expresii egiptene care înseamnă „iubitoarea de lumină”. Pentru a răspunde iubirii nebuneşti a lui Dumnezeu, trebuia ca femeia (care reprezintă omenirea) să fie fecioară cu inima, cu gândul şi cu trupul. Ea este cu adevărat noua Evă. Protoevanghelia ne arată că Maria avea 16 ani9.

„Logodită”: Protoevanghelia lui Iacov, care confirmă Evanghelia, spune că Iosif nu era acolo, tocmai pentru că nu erau decât „logodiţi” şi deci nu trăiau împreună ca soţi. Acest lucru este confirmat de Evanghelia după Matei: „Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei dinainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (Mt 1, 18). Este atestarea fecioriei ei.

Iosif este „din casa lui David”, pentru a se arăta că Iisus avea să fie fiu al lui David (Iosif va fi tatăl său după lege).

Îngerul, luând înfăţişare omenească, intră în casă şi se închină Mariei în chip neobişnuit (şi unic). Închinarea obişnuită era, în greacă, „Hairé” (bucură-te) [în latină „Ave” (mântuire)]. Gavriil adaugă: „cea plină de har”10 (care a primit plinătatea harului, cea plină de energiile dumnezeieşti necreate), „Domnul este cu tine” (eşti apropiată de Dumnezeu, aleasă de El, pe tine te-a iubit), „binecuvântată eşti tu între femei” (Eva a fost osândită şi „blestemată”; toate femeile după ea sunt astfel, însă tu, şi tu singură, eşti binecuvântată). Maria este tulburată. Nu numai pentru că vede un înger: văzuse îngeri în fiecare zi în Templu, de la 3 la 12 ani (şi probabil chiar pe acelaşi Gavriil). Nu, este tulburată de conţinutul închinării lui, care nu este obişnuit şi se întreabă ce înseamnă aceasta, pentru că este smerită (şi nu tresare de bucurie, ca şi cum i s-ar fi cuvenit). Ci păstrează tăcerea.

Îngerul o linişteşte pe dată11: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu” (Dumnezeu a primit jertfa inimii sale). Apoi îi dă Vestea extraordinară, unică, sublimă: iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu, şi vei chema numele lui Iisus (numele ales de Dumnezeu Tatăl), şi îi dă criteriile după care să poată recunoaşte în acest fiu pe Fiul lui Dumnezeu: „Fiul Celui Preaînalt”, fiul lui David („tronul lui David, părintele Său”), va împărăţi peste casa lui Iacov („împăratul lui Israel”), va împărăţi în vecie. Maria, care cunoaşte desăvârşit Scriptura pe care o citeşte în fiecare zi încă din copilăria ei, recunoaşte imediat prorocia lui Isaia (Is 7, 14) şi înţelege că este vorba despre Mesia. Dinaintea acestui cuvânt incredibil şi a acestei responsabilităţi zdrobitoare, ea nu se îndoieşte şi nu fuge în numele unei false smerenii.

Spune numai: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Admirabilă înţelepciune a Fecioarei Maria! Sunt fecioară prin iubire pentru Dumnezeu şi nu vreau să trădez această iubire, nu vreau să fac un adulter spiritual. Renunţând la orice legătură de iubire trupească cu un bărbat, cum se va putea face aceasta12? Era singura întrebare legitimă pe care putea să şi-o pună, fără să se lase pradă îndoielii, căci prorocul Isaia nu spusese cum anume avea să se facă aceasta. Când punem lui Dumnezeu o întrebare legitimă cu inima curată, El răspunde întotdeauna. Dumnezeu răspunde prin gura serafimului: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Nu numai harul Sfântului Duh ţi se va da, ci Duhul Sfânt în persoană, Dătătorul de har, va veni întru tine. Nu va fi întru tine sămânţă de bărbat: ci va fi sămânţă dumnezeiască, păstrând nestricată pecetea fecioriei tale. În tine se va săvârşi unirea tainică între Dumnezeu şi Om. Şi aici adaugă, spre a lămuri miezul şi ţelul tainei: „Pentru aceasta, şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema”. Va fi plinirea Legii şi a Prorocilor, plinirea planului lui Dumnezeu cel mai dinainte de zidire, plinirea făgăduinţei făcute Evei şi pe care aceasta o lepădase.

Şi apoi îngerul mai adaugă, dar abia la sfârşit, pentru că Maria nu se îndoise, că ruda sa Elisabeta zămislise şi ea fiu „la bătrâneţea ei”, stearpă fiind. Maria nu ceruse dovezi, ci crezuse în cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce îngerul îi spune nu este o dovadă (cu atât mai mult cu cât nu încape nici o comparaţie între cele două minuni), ci vrea să-i arate: „Căci nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu”. Dumnezeu este atotputernic şi lucrează după voia Sa, „bună voia” Sa, voia Sa cea bună, ca să reluăm expresia din rugăciunea Tatăl Nostru la cea de-a patra cerere: „Facă-se (bună) voia Ta pe pământ”. Aceasta este Maria.

Răspunsul final al Mariei este o culme duhovnicească: „Iată roaba Domnului”. Maria nu se situează decât în legătură cu Dumnezeu. Sfântul Ambrozie arată că numindu-se pe sine „roabă” ea nu revendică nici un privilegiu13. Aceasta mai înseamnă şi: mă fac părtaşă lucrării lui Dumnezeu. Robul este împreună-lucrător cu stăpânul său, şi lucrează împreună amândoi. Lui Dumnezeu îi place ca Omul să-I fie împreună-lucrător. Şi, în sfârşit, perla duhovnicească de mare preţ: „Fie mie după cuvântul tău”: facă-se întru mine voia lui Dumnezeu. Voia mea este voia Sa: este o singură voinţă. Admirabilă sinergie între Dumnezeu şi Om14! Şi spune îngerului: cuvântul „tău”. Şi totuşi este vorba de cuvântul lui Dumnezeu. Însă îngerul, ca persoană, nu este negat. Fie mie după cuvântul lui Dumnezeu, pe care tu, vestitorul Său, mi-l aduci cu credincioşie. În această clipă, toată istoria omenirii s-a schimbat. În Maria, toată omenirea a spus „Da” lui Dumnezeu. Da, Te iubesc şi vreau să mă unesc cu Tine. Eva a fost răscumpărată.

Episcopului Jean de Saint-Denis îi plăcea să amintească în ce constă măreţia Mariei şi pentru ce este ea un model duhovnicesc. Deoarece a ocolit două capcane: nu a sărit în sus de bucurie auzind minunata închinare a îngerului, prin aceasta ocolind capcana mândriei, şi nu a fugit dinaintea zdrobitoarei responsabilităţi a misiunii sale, ocolind primejdia deznădejdii. A depăşit cele două mari ispite ale Omului: muntele mândriei şi prăpastia deznădejdii15.
Binecuvântată fie în veci Maria, Maică şi Fecioară, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu!

Pr. Noël TANAZACQ
Sursa: apostolia.eu

Note:
1. Martirologul ieronimic mărturisește aceasta (Galia, sfârșitul secolului al VI-lea).
2. Atestat de canonul 52 de la Sinodul Trullan (Quinisext) din 692.
3. Apocrife: etimologic, „scris dedesubt”. Este vorba de texte scrise dedesubtul numelui unui personaj celebru (adesea un Apostol). Era un procedeu clasic în Antichitate. Au existat foarte multe astfel de texte, care nu au fost reţinute în canonul Sfintei Scripturi. Unele dintre ele sunt de o mare valoare (ca Protoevanghelia lui Iacov, datorită căreia cunoaştem viaţa Mariei, a părinţilor săi, Ioachim şi Ana, a lui Iosif…), iar altele sunt execrabile (eretice sau chiar blasfematoare). Protoevanghelia lui Iacov a avut o remaniere latină: pseudoevanghelia lui Matei, care însă nu ne spune prea multe despre Buna Vestire.
4. Protoevanghelia lui Iacov, VIII, 1.
5. Ibid., IX, 3. Maria nu mai putea să rămână în Templu după vârsta pubertăţii, deoarece scurgerea de sânge era socotită necurăţie din punct de vedere ritual [pierderea de sânge simbolizează pierderea Duhului, căderea Omului]. Ea este încredinţată atunci unui om în vârstă şi văduv, probabil pentru că părinţii ei muriseră şi pentru a nu exista nici o ambiguitate în privinţa acestei relaţii. Copiii lui Iosif sunt numiţi „fraţii Domnului” în Evanghelie: ei îi sunt de fapt fraţi după tată.
6. Ibid., X. Vălul trebuia să fie ţesut de şapte fecioare din fir de preţ. Sorţii au ales-o pe Maria pentru „purpura adevărată”, care este simbolul împărătesc prin excelenţă. Acest văl este cel „de-al doilea văl” al Templului, cel care ascunde Sfânta Sfintelor. Numai marele preot trece dincolo de el, o dată pe an.
7. Luca 5, 31 şi 19, 10. „Galileea neamurilor” reprezintă lumea fără Dumnezeu, lumea căzută. Aici Hristos avea să săvârşească cea mai mare parte a predicării Sale.
8. Apoc 8, 2. Gavriil îi spusese lui Zaharia: „Eu sunt Gavriil, care stau dinaintea feţei lui Dumnezeu” (Luca 1, 19). Îngerul Rafail îi spusese şi el lui Tobie: „Eu sunt Rafail, unul dintre cei şapte îngeri care stau mereu gata a intra în Slava Domnului” (Tb 12, 16, citând Apoc 8, 2). Biblia ne dă numele a trei serafimi: Gavriil, Rafail şi Mihail, pe care tradiţia îl socoteşte mai-marele oştilor cereşti (numai el este numit „Arhanghel” în Biblie, adică mai-mare între îngeri). Serafimilor le sunt încredinţate misiuni cu privire la întreaga omenire. Sunt reprezentaţi cu câte şase aripi, dintre care două le acoperă faţa, pentru că sunt atât de aproape de focul necreat al Dumnezeirii, încât ar fi arşi dacă nu şi-ar feri chipul. Gavriil înseamnă „omul lui Dumnezeu” sau „Dumnezeu Şi-a arătat tăria”. Este pomenit şi în Deut 8, 16.
9. Protoevanghelia lui Iacov, XII, 3. Maria era nubilă, adică aptă pentru căsătorie.
10. Această expresie nu este folosită, în afara Mariei, decât pentru Hristos, în Prologul Evangheliei lui Ioan: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi adevăr…” (Ioan 1, 14). Aceasta înseamnă: plin pe de-a-ntregul de Duhul Sfânt [firea omenească a lui Hristos]. Numai Noul Adam şi Noua Evă sunt astfel numiţi, pentru că sunt după chipul lui Dumnezeu Tatăl.
11. Ceea ce vine de la Dumnezeu niciodată nu înspăimântă: poate uimi, tulbura, dar Dumnezeu ne linişteşte pe dată (cf. Hristos cu Apostolii Săi, mai ales atunci când linişteşte furtuna).
12. Nu este fecioară pentru ea însăşi, ci pentru fiinţa iubită, Dumnezeu; nu se îngrijeşte de fecioria ei, ci de Dumnezeu. Fecioria, ca orice atitudine duhovnicească şi ascetică, nu este un scop în sine. Scopul în sine este unirea cu Dumnezeu, theosis. Valoarea tuturor acestor forme de nevoinţă este legată de duhul în care se fac toate şi trebuie întotdeauna să le verificăm duhovniceşte. Tocmai în numele unor principii duhovniceşti şi ascetice ale iudaismului au osândit preoţii, cărturarii şi fariseii pe Hristos, dându-L să fie omorât de păgâni.
13. Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca, II ,16 (trad. fr. Τraité de l’Evangile selon Saint Luc, SC n° 45 bis, p.79).
14. După cum spune episcopul Jean de Saint-Denis în Technique de la Prière, commentaire du Notre Père, p.121-122 şi 144-145.
15. L-am auzit adesea vorbind astfel despre Născătoarea de Dumnezeu în predicile sale, în Catedrala Sfântul Irineu din Paris.

.

24 Martie 2015

Vizualizari: 2450

Voteaza:

Buna Vestire - Neprihanita zamislire a lui Hristos in sanul Mariei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE