Ispitele si pacatele in invatatura parintilor filocalici

Ispitele si pacatele in invatatura parintilor filocalici Mareste imaginea.


Ispitele si pacatele in invatatura parintilor filocalici

Ridicarea la Dumnezeu presupune un adevarat razboi duhovnicesc cu noi insine, cu diavolul si cu atractia manifestata de materie asupra trupului material.

Sfintii Parinti ne relateaza despre formele diferite de manifestare a omului cazut de la ascultarea de Creator, la robirea fata de creatura. Au transpus ei insisi mai intai in viata sfaturile lor si ne vorbesc despre acest razboi ca unii care au trecut prin el castigandu-l. S-au imbogatit in virtute, s-au iluminat si au atins desavarsirea, si asa ne invata si pe noi cum sa ne curatim, iluminam si desavarsim. In felul acesta, ne arata toate suisurile si coborasurile luptei cu patima, pana la cele mai mici amanunte, pentru ca necunoasterea vicleniilor vrajmasului inseamna pentru noi pierderea luptei chiar de la inceputul ei.

Sfatul filocalic, dupa felul cum este alcatuit, are un deosebit rol de prevenire a pacatului prin alungarea lui inca din faza de ispita, pentru ca daca nu inlaturam gandul inca din faza de ispita, lupta si suferinta va fi apoi mult mai grea. Suntem invatati sa spunem de la inceput nu ispitei si sa nu intram in acest joc periculos. Acceptarea ispitei si savarsirea pacatului duce in final la aparitia patimii. Deci, Parintii insista pentru alungarea ispitei inca de la inceput, pentru ca dezvoltata, ea duce la departarea de dragostea dumnezeiasca, transformandu-se intr-un zid despartitor intre om si Dumnezeu.

Vorbind despre ispite, Sfantul Marcu Ascetul scrie ca "a nu avea experienta momelii raului e propriu firii neschimbabile, nu celei omenesti", iar Evagrie Ponticul ne descopera ca, dintre dracii care se impotrivesc urcusului nostru duhovnicesc, cei dintai sunt cei incredintati cu poftele lacomiei pantecelui, cu iubirea de argint si cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalti vin dupa acestia ca sa ia in primire pe cei raniti de ei, fiind, de pilda, cu neputinta sa cada cineva in mainile duhului curviei, daca n-a fost doborat mai intai de lacomia pantecelui. Mania nu poate tulbura pe acel ce nu lupta pentru mancari sau pentru bani, sau pentru slava. Si nu putem scapa de dracul intristarii daca nu ne-am lepadat de toate acestea. Nici de mandrie nu scapam, daca nu ne eliberam de iubirea de argint. Deci, e cu neputinta sa cadem in ispita vreunui drac, daca nu suntem raniti mai intai de acele capetenii ale lor.

Dar, asa cum ne arata Sfantul Isaac Sirul, nu poate diavolul sa se apropie de om, sau sa-i aduca ispite, daca Dumnezeu nu ingaduie si daca omul nu se leneveste, sau de nu-l dezleaga Dumnezeu spre ganduri spurcate, prin parere de sine si prin mandrie, sau printr-un gand de indoiala si prin impartirea sufletului. Pe acestia ii cere diavolul sa-i ispiteasca. Iar pe cei simpli si fara cercare si experienta duhovniceasca, Dumnezeu nu ingaduie diavolului sa-i ispiteasca ca si pe cei sfinti caci El stie ca ei nu sunt pregatiti si nu pot sa infrunte ispitele mari ale diavolului. Numai cei ce se roaga mai staruitor, si au ajuns la o anumita treapta a urcusului duhovnicesc, sunt tulburati de ispite infricosate si salbatice, dand razboaie greu de purtat.

Ne amintim aici si de ceea ce ne spunea Parintele Ilie Cleopa, anume, daca am fi fost noi in pustie legati de un copac si am fi vazut pe diavol, am fi scos copacul din radacina si am fi fugit cu tot cu el in spinare. Dar ii lasa Dumnezeu spre ispitire numai daca au una din pricinile de care am vorbit mai sus.

Extrem de importanta este si relatarea Sfantului Maxim Marturisitorul, care ne descopera pricinile pentru care Dumnezeu ingaduie sa fim ispititi de draci. Acestea sunt in numar de cinci:

1. Mai intai, pentru ca, razboiti fiind, si razboindu-ne in aparare, sa dobandim puterea de a deosebi virtutea si pacatul.

2. Apoi, dobandind prin lupta si prin durere virtutea, sa o avem sigura si nestramutata.

3. A treia, ca inaintand in virtute, sa nu ne ingamfam, ci sa ne invatam a ne smeri.

4. Pentru ca, dupa ce am fost ispititi de pacat, sa-l uram cu ura desavarsita.

5. Iar a cincea, care-i mai presus de toate, ca, devenind nepatimasi, sa nu uitam slabiciunea noastra, nici puterea Celui ce ne-a ajutat.

Parintii filocalici ne indeamna, cu o bogatie uriasa de amanunte si argumente, sa respingem ispita inca din faza de momeala (atac). Aceasta momeala e venirea in minte a binelui sau a raului, ea neavand nici rasplata, nici ocara, pentru ca noi nu am luat nici o atitudine fata de ea si nici nu am produs-o noi. Daca respingem momeala chiar din clipa in care apare, am biruit. Dupa aceasta, urmeaza insotirea, adica convorbirea cu gandul, fie spre incuviintare, fie spre lasare, meditarea asupra lui. Aceasta are lauda mica cand e placuta lui Dumnezeu; la fel si mustrare, cand e rea. Suntem sfatuiti sa nu dialogam cu diavolul. Ne bate la dialectica. E mai tare ca noi si-i viclean. Dupa aceea urmeaza lupta in care mintea biruie sau e biruita si e pricina de cununa sau osanda cand ajunge la fapta. Daca meditam asupra ei si incepem sa ne indulcim cu perspectivele pacatului, s-a produs insotirea gandurilor noastre cu cele ale divolilor vicleni, "ne-am lipit de gandul rau, ni l-am insusit, nu mai sta in noi strain. Prin aceasta am intrat in zona pacatului si anevoie mai putem opri desfasurarea pana la capat a acestui proces odata declansat". Urmeaza incuviintarea sau consimtirea, care, odata acceptata, duce la pacat, iar din acesta se naste robia, apoi urmand patima, care duce la deprindere prin obisnuinta cu ea, facand sa se porneasca la fapta de la sine.

Daca ar fi sa exemplificam si sa alcatuim un scenariu al ispitirii diavolului, aceasta s-ar derula astfel: ispititorul diavol ne da in minte gandul: "Ce ar fi sa faci si tu pacatul (cutare)?" Acesta-i atacul prim sau momeala. Apoi urmeaza (dar n-ar trebui sa fie ingaduit) dialogul nostru cu el: "Da, ce ar fi?" Diavolul ne-ar spune: "Fa si tu macar o data, vezi cum e, caci toti fac aceasta de multe ori. Fa o singura data, apoi te lasi tu. Dumnezeu e bun si te iarta." Apoi este lupta, sa faca sau sa nu faca omul pacatul. Urmeaza (dar n-ar trebui sa urmeze) incuviintarea: ("Hai sa incerc"), robia (nu poti sa te mai lasi de el, sau te lasi foarte greu) si patima, care devine deprindere, ca o a doua natura.

"Si pacatul se naste asa, ne spune Sfantul Marcu Ascetul, ca diavolul ispiteste pe om printr-o momeala care nu-l forteaza si ii arata inceputul pacatului, iar omul intra in vorba cu el din pricina iubirii de placere si a slavei desarte. Caci desi prin judecata nu voieste, dar cu lucrarea se indulceste si il primeste". Mai adaugam ca, dupa savarsirea pacatului diavolul impinge pe om spre deznadejde si-i insufla rusinea pe care i-o ia cand il indeamna sa faca pacatul. "Vei spune asemenea lucruri duhovnicului? E mare rusine."

Asa se prezinta pacatul: dulce si lipicios. Insa dupa savarsirea lui, el lasa un gust amar, o goliciune in suflet.

Referindu-se la numarul si felul ispitelor, Evagrie Ponticul ne spune ca dracii nu lasa nimic necercetat din cele ale noastre: nici sederea, nici culcarea, nici starea in picioare, nici cuvantul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc si le cerceteaza, ca sa ne desparta pe noi de Dumnezeu.

Sfantul Maxim Marturisitorul ne invata ca, chipul ispitelor e indoit: unul e prin placere, altul prin durere. Primul e ales de bunavoie, al doilea fara voie. Cel dintai e nascatorul pacatului si trebuie sa ne ferim de el, cum ne invata si Mantuitorul cand zice: "si nu ne duce pe noi in ispita". Aceasta mai are intelesul acesta: si fa ca sa nu fim ispititi peste puterile noastre. Iar celalalt e pedepsitorul pacatului, chinuind prin dureri si necazuri dispozitia iubitoare de pacat. Amandoua aceste ispite, si cea cu voie si cea fara voie, le unelteste diavolul: pe cea dintai atatand sufletul prin placerile trupului, iar pe cea de a doua o doreste diavolul, voind sa strice firea prin durere, silind sufletul doborat de dureri sa puna in miscare gandurile de ocara impotriva Facatorului.

Dar, noi trebuie sa ne rugam sa nu ne vina ispita de bunavoie, ca sa nu ne despartim de dragostea lui Dumnezeu, si pe cea fara voie sa o rabdam barbateste, ca sa aratam ca punem mai presus de fire pe Facatorul nostru.

Asemenea, si Sfintii Varsanufie si Ioan, care, dupa cum se stie, s-au inchis intr-o incapere si nu comunicau cu ceilalti din afara decat numai prin scrisori, arata ca sunt ispite de la noi, de care trebuie sa ne ferim si sunt ispite cu ingaduinta lui Dumnezeu, care sunt spre folosul sufletului.

Sfantul Maxim mentioneaza, la randul lui, ca ispitele sunt de mai multe feluri: dinainte, dinapoi, de la stanga, si de la dreapta. Dinainte, cand ne vrajesc dracii prin infatisarile materiei, de dinapoi, cand ne starnesc amintirea pacatului prin gandurile ce le-am avut mai demult; de la stanga, cand tulbura sufletul prin patimile trupesti si neinfranate; si de la dreapta, cand dau navala asupra sufletului prin mandrie si prin slava desarta.

Parintele Profesor Dumitru Staniloae, traducatorul si talmacitorul Filocaliei, precizeaza ca omul poate fi ispitit prin cele lumesti si prin cele rele, dar si prin virtutile dobandite care-l pot face sa se mandreasca; la fel, si prin placere si prin dureri, care-l pot face cartitor.

Uneori diavolii vor sa-i faca pe oameni sa creada ca ispitele nu exista si ca nu mai pot fi acum actuale. Pe cei care vietuiesc despartiti de oameni, ii ispitesc dracii prin ei insisi. Iar cand se afla in comuniune cu semenii, diavolul ii ispiteste prin ei, acestia adeseori facandu-se unelte ale lui. Diavolul mai e ajutat si de afectele si simturile noastre, daca ele nu sunt induhovnicite.

Cuviosul Isaia Pustnicul, nu ezita nici el sa vorbeasca despre ispitele din partea dracilor, aratand ca ei pregatesc arcuri si sageti, ranind inima omului. Un demon sageteaza ochiul, atatandu-l spre pofte, altul sageteaza auzul spre a asculta cu placere cele ce nu trebuie; altul, limba aceluia spre vorbirea impotriva altora si spre ascutirea maniei; altul misca pantecele spre lacomie; altul misca mainile spre moleseala; altul indeamna picioarele spre a alerga la pacat; altul atata trupul spre desfranare si adulter si lene; altul il atrage spre cearta si pizma si ciuda; altul il impinge spre ura si spre ascutirea raului; altul il sfatuieste spre mese bogate si griji lumesti.

Dupa cum observam, dracii ne ataca atat in mod direct, cat si folosindu-se de unii oameni si de lumea aceasta cu lucrurile ei, cautand astfel sa ne sustraga de la pregatirea noastra pentru viata vesnica.

Avem, de asemenea, o alta descriere a ispitelor diavolesti la Sfantul Ioan Scararul, care arata ca, in toate lucrarile noastre, dracii ne sapa trei gropi, intai lupta ca sa ne impiedice sa nu facem binele. Daca nu ne-au infrant acum, lupta mai departe impiedicand ca sa nu savarsim binele pentru Dumnezeu. Daca nu ating ei nici aceasta tinta, ne fericesc ca vietuim in toate dupa Dumnezeu. Sfantul Ioan ne da si remediile la acestea. Celei dintai ii opune sarguinta si gandul la moarte, celei de-a doua, supunerea si ocara, iar celei de-a treia, ii opune defaimarea neincetata de sine.

De multe ori, diavolul, ne spune Petru Damaschinul, "are obiceiul sa atace sufletul cu ceea ce gaseste in fata lui, fie cu bucurie si cu parere de sine, fie cu intristare si deznadejde, fie cu oboseala covarsitoare, fie cu desavarsita nelucrare, fie cu lucruri si cugetari nelavreme si fara de folos, fie cu intunecime si ura nesocotita fata de toate cele ce sunt".

Cand vorbesc despre razboiul de noapte, Parintii ne sfatuiesc ca, de suntem ispititi noaptea prin inchipuire de impreunare, sa ne pazim inima sa nu cugete ziua la trupurile din inchipuire ca sa nu ne intinam de placerea lor. Sfintii Varsanufie si Ioan, ne sfatuiesc ca, atunci cand ne vine ispita diavolului noaptea, sa facem 49 de ingenungheri, zicand la fiecare: "Doamne, iarta-ma pentru numele Tau cel sfant". Iar de suntem bolnavi sau este Duminica, cand nu e ingaduit sa facem metanii, sa zicem cuvantul acesta in locul celor 49 de ingenungheri.

Ca remedii ispitelor, Parintii linistii ne recomanda atentia la ispitele trupului, pe care, cu cat il slujim mai mult, pe atata ne pricinuieste mai multe ispite; apoi rabdarea, asceza, fiindca daca n-avem asceza, n-avem rugaciune curata, poate numai cea a buzelor, care e abia e prima treapta; daca n-avem rugaciune, n-avem dragoste; daca n-avem dragoste, nu troneaza in inima noastra nici smerenia, etc. Deci, daca nu avem asceza, nu avem putere duhovniceasca. Apoi sa evitam pricinile si sa fugim de locurile unde am mai pacatuit, caci "nefiind fructul de fata, nu-l poftim des". Iar pricinile pacatelor sunt: vinul, femeile, bogatia si bunastarea trupului, acestea nefiind prin fire pacate, ci firea noastra usor inclina din pricina lor spre patimile pacatelor. De aceea trebuie sa ne pazim de ele cu sarguinta. Sa cautam totdeauna ceva bun si folositor de facut, sa nu lenevim, ca sa nu-i oferim teren de lupta diavolului si prijej de ispitire. Sa fim noi stapanii lucrurilor si sa nu devenim robii acestora.

Sfantul Ioan Carpatinul, sintetizand remediile contra ispitelor, ne spune ca, daca nu dormim (in sensul de nelucrare duhovniceasca) putem sa-i punem si noi celui rau curse si laturi mai mari si mai infricosate: rugaciunea, cantarea, privegherea, smerenia, slujirea aproapelui, mila, multumirea si ascultarea cuvintelor dumnezeiesti.

Dar, in relevarea remediilor, cel mai mult insista Parintii pe rugaciune. Si mai ales atunci cand ne apare momeala diavolului trebuie sa-l chemam pe Hristos in ajutor, asa cum aflam si din relatarea Avei Filimon, despre un frate, care in ispite isi punea nadejdea in Dumnezeu, crezand ca Dumnezeu ingrijeste de el, si purta astfel usor ispitele. Numai aceasta facea de la el: se ruga neincetat. Caci stia ca, pe cat se intind cele neplacute, pe atat se gatesc cununile celui ce rabda.

Sa ne intarim deci prin pomenirea numelui lui Iisus pentru ca nu este putere mai mare in cer si pe pamant, pentru ca invocarea numelui lui Iisus, inseamna de fapt invocarea prezentei Lui: "Biruieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, caci nu e in cer si pe pamant arma mai tare". Daca vom incerca sa ne rugam cu rugaciunea mintii sau alta rugaciune macar in timpul "mort" pe care-l avem zilnic, tot am dobandi un castig din aceasta. De pilda, in drumul spre serviciu sau spre scoala, ori cand asteptam autobuzul, decat sa nastem nervi si pacate cand acesta intarzie, mai bine ne-am ruga, luminandu-ne astfel mintea si curatindu-ne sufletul, care, hranit cu rugaciunea, naste cuvinte intelepte, ganduri dumnezeiesti si bucurii de nedescris. Caci rugaciunea este "lucrarea demna de vrednicia mintii sau cea mai buna si mai curata intrebuintare a ei". Deci, decat sa umplem timpul cu pacate, mai bine sa-l invesnicim rugandu-ne, sa facem totul in prezenta lui Hristos ca totul sa fie binecuvantat de El. Daca ne-am gandi sincer la sfarsitul fiecarei zile, am constata ca au fost multe clipele pe care le-am pierdut in zadar, pierzand astfel multe sanse de a ne ruga.

Cu alte cuvinte, trebuie sa fim si noi preocupati si insetati de Dumnezeu, sa ne umplem de prezenta Lui in noi, ca sa nu mai gaseasca diavolul loc de salasluire in sufletele noastre, sa ne dam seama cat ne-a iubit si ne iubeste Mantuitorul si cata atentie ne acorda El, fara a merita aceasta. Sa fim si noi atenti la poruncile Lui. Parintele profesor Dumitru Staniloae, traducatorul si talmacitorul Filocaliei, spunea ca "puterea data omului de Dumnezeu i se da in asa fel, ca sa nu faca de prisos efortul lui maxim". Sau, in alt loc, acelasi autor mentioneaza: "Daca lupt molesit, Dumnezeu nu lupta cu tarie in mine. Dumnezeu vrea sa fiu tare, dar nu sunt tare daca nu simt puterea mea incordandu-se. Insa in incordarea aceasta, e lucrator si Dumnezeu".

Din scrierile filocalice mai reiese ca ispitele pot fi si o doctorie ingaduita de Dumnezeu cand suntem bolnavi de pacate. Cand diavolul se inversuneaza impotriva noastra, chiar si in durere trebuie sa vedem clar, cu ochii inimii, ca Iubitorul de oameni se gaseste inaintea noastra. Dumnezeu vrea ca omul sa fie constient ca El lucreaza in inima sa, de aceea ingaduie duhului rau sa-l ispiteasca si sa-l chinuie, ca mai apoi sa poata aprecia si pretui mangaierea dulce a Sfantului Duh.

Pentru a ne feri de ispite si a discerne gandurile dumnezeiesti de gandurile venite de la diavol, Parintii filocaliei ne sfatuiesc ca, atunci cand vrem sa savarsim o fapta si nu stim daca e dupa Dumnezeu sau nu, sa ne intrebam ce-ar zice Dumnezeu despre acea fapta. Apoi sa ne gandim ce va spune duhovnicul nostru, o va aproba, sau nu? Ce vor spune iarasi, parintii nostri, sau prietenii nostri. Vor mai avea ei incredere in noi, sau isi vor schimba parerea despre noi? Daca la una din aceste intrebari se raspunde negativ, ar fi indicat sa nu savarsim acea fapta, cu exceptia cazului in care parintii sau prietenii nu sunt credinciosi practicanti.

In sfarsit, daca vom birui ispitele ne vom agonisi mult folos duhovnicesc, diavolul facandu-se noua pricina de multe bunatati iar Dumnezeu se va slavi prin noi: "rabda ispitele cu curaj si cu credinta, si Dumnezeu se va slavi prin tine". Se va slavi prin noi pentru ca nu am facut de ocara credinta Lui in noi, aratand astfel cui apartinem si pe cine iubim cand suferim atatea pentru El.

Asa cum am aratat mai sus, consimtirea cu ispita duce la pacat, iar pacatul repetat este de fapt patima. Pacatul este o trista realitate, o otrava care nimiceste sanatatea trupului si a sufletului, si consta in nesocotirea legilor morale puse de Dumnezeu in om. Aceasta nesocotirea a legilor morale aduce cu sine dezordine in fiinta faptuitorului, destrama sanatatea lui morala si pricinuieste tulburari in mediul inconjurator in care traieste. Din cauza pacatului, viata omului urmeaza un alt drum decat cel oranduit de Creatorul, omul terfelindu-si propria sa demnitate si denigrandu-si augusta sa valoare. Ori, fiinta umana a fost chemata sa urce culmile perfectiunii, nu sa se prabuseasca in abisul faradelegilor. Valoarea persoanei umane depaseste toate valorile lumii.

Pacatul, in inceputul sau, ca si in toate urmarile si infatisarile lui, este fructul libertatii morale, greseala neascultarii, calcarea legii. "Oricine faptuieste pacatul savarseste si calcarea legii: pacatul este calcarea legii." (I Ioan 3,4). Pacatul este razvratire impotriva lui Dumnezeu si a ordinii preconizate de El.

Din scrierile isihaste aflam ca pacatele se nasc din negrija si din neimplinirea poruncilor, apoi din cauza relelor savarsite dupa botez, trandavie, slava desarta, pofta, placere, laude, reaua intrebuintare a ideilor careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor, la toate acestea contribuind si diavolul cu ispita lui. Sfantul Maxim Marturisitorul mentioneaza ca pacatele ne vin prin reaua intrebuintare a puterilor sau a facultatilor sufletului, a celei poftitoare, irascibile si rationale. Astfel, nestiinta si nechibzuinta vin din reaua intrebuintare a puterii rationale, iar ura si necumpatarea, din reaua intrebuintare a puterii irascibile (iutimea) si poftitoare. Insa din buna intrebuintare a acestora ne vin cunostinta si chibzuinta, iubirea si cumpatarea. Prin urmare, nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau. La cei incepatori in viata duhovniceasca, caderile se ivesc totdeauna din desfatarea pantecelui, la cei de mijloc, si din mandrie, desi aceasta se intampla si celor incepatori. Iar la cei ce se apropie de desavarsire, numai din osandirea aproapelui.

Talasie Libianul ne invata ca "deprinderea virtutii sau a pacatului ne misca sa gandim, sa graim sau sa savarsim cele bune sau cele rele", astfel, singur omul este raspunzator pentru pacatele savarsite, diavolul avand putere doar asupra celor ce se complac in patimi si se tavalesc in mocirla lor.

Parintele Staniloae, ca un bun cunoscator al firii omenesti, mentioneaza ca "pacatul nu poate fi inspirat de fire. Firea nu poate da decat temeri si inspiratii bune. Pacatul vine ca un adaos, prin faptul ca vointa primeste inspiratii din alta parte, sau poate nu vrea sa tina seama peste tot de ratiunea firii". Deci depinde de noi sa acceptam sau nu, ceea ce ne imbie diavolul. In legatura cu aceasta, vrednice de mentionat sunt si cuvintele parintelui Ilie Cleopa care spunea ca "omul are atata putere impotriva pacatului, ca toti diavolii din iad, daca ar veni, n-au ce-i face, daca vrea sa nu faca pacatul; caci i-a dat Dumnezeu o putere mare, de la Botez, sa biruiasca ispitele diavolilor", inca o cauza importanta a savarsirii pacatului de catre noi ar fi si "lipsa de Dumnezeu", lipsa preocuparilor spirituale. Cand cineva a gustat din dulceata comuniunii cu Dumnezeu, nu se mai intoarce la dulceata amagitoare si ieftina a pacatelor. Focul dragostei de Dumnezeu va opri rugina pacatului pe care vrea diavolul sa o introduca in inima noastra. Prin pacat noi ne instrainam de Dumnezeu, iar prin pocainta, prin fapte bune, prin dobandirea virtutilor si prin primirea Sfintelor Taine ne apropiem de Dumnezeu si ne unim cu El. Intreaga viata crestina este o lupta continua impotriva despartirii de Dumnezeu prin gand, prin cuvant sau prin fapta si pentru unirea cu El.

Cand se refera la felurile pacatelor, Parintii ne sfatuiesc sa nu ne ferim doar de pacatele aratate, cum ar fi lacomia, curvia, uciderea, furtul, iubirea de arginti, barfirea, minciuna, zgarcenia, etc, ci mai ales sa ne ferim de cele ascunse, anume de slava desarta, de dorinta de a placea oamenilor, de ingamfare, de pofta, de ura, de fatarnicie, de invidie, de slava desarta, de dorinta de a placea oamenilor, de fatarnicie, de iubirea de stapanire, de viclenie, de relele obiceiuri, de necredinta, de pizma, de iubirea de sine, si de celelalte asemanatoare.

Sfantul Antonie cel Mare spune ca nu sunt cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia. Nu e pacat a manca, ci a manca nemultumind, fara cuviinta si fara infranare. Caci suntem datori sa tinem trupul in viata, insa fara nici un gand rau. Nu e pacat a privi curat, ci a privi cu pizma, cu mandrie si cu pofta. E pacat insa a nu asculta linistit, ci cu manie. Nu e pacat neinfranarea limbii la multumire si rugaciune, dar e pacat la vorbirea de rau. E pacat sa nu lucreze mainile milostenie, ci ucideri si rapiri. Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste cand din sloboda alegere lucreaza cele rele in loc de cele bune, impotriva voii lui Dumnezeu. Trebuie sa ne pazim chiar si de pacatele considerate de noi mici, acestea fiind foarte periculoase pentru ca prin ele, diavolul ne conduce spre cele mari.

Sfantul Ignatie Briancianinov, cel ce a tradus Filocalia in limba rusa, spune ca, atat un pietroi greu, cat si un sac cu nisip, legat de gatul unui om, pot sa-l inece in egala masura; tot asa, la fel duc in prapastia iadului si pacatul de moarte si acumularea unei multimi de pacate cu iertaciune, mai ales ca, cel cazut in pacate mici nici nu se pocaieste intens pentru ele. Cel ce va fi atent la cele mici, nu va fi biruit nici de cele mari. Prin orice pacat il necinstim pe Dumnezeu (Rom. 2,23), il dispretuim, ne instrainam de El, intrerupem legatura cu El, ii intoarcem spatele. Pacatele usoare, pe care le savarsim in fiecare ceas, in fiecare zi, cu stiinta sau nestiinta si pacatele grele au fost clasificate in antichitatea crestina de Parintii duhovnicesti, care au pornit o adevarata ofensiva impotriva pacatelor si a patimilor.

De exemplu, Evagrie Ponticul enumera sute de pacate. Ioan Casian, insa, a redus aceasta multitudine de pacate, rezumandu-le intai la opt, "cele opt ganduri ale rautatii": lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania, lenea, intristarea, slava desarta, mandria. Mai tarziu, unii Parinti au unit slava desarta cu mandria - si au ramas cele sapte pacate numite capitale sau de capetenie.

Daca ar fi sa facem o sinteza a celor sapte pacate capitale sau a celor opt ganduri ale rautatii, am ajunge la trei: iubirea de arginti, iubirea de placere si iubirea de marire: "pentru ca tot ceea ce este din lume, adica pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume", dupa cum spune Sfantul Ioan Teologul in intaia sa epistola (I Ioan 2, 16). impotriva acestor trei pacate lupta virtutile, care constituie votul monahal, si anume: legamantul saraciei, al castitatii si al ascultarii.

Sintetizandu-le si mai mult, ajungem la un singur pacat - sursa a tuturor celorlalte: philaphtia, cum spun Parintii, adica iubirea trupeasca de sine.

La Sfantul Ioan Casian, pacatele sunt prezentate ca fiind legate in lant, incepand de la trup, de la lacomia pantecelui, care naste desfranarea; ca sa poata fi satisfacute acestea doua, este nevoie de bunuri materiale si se naste astfel iubirea de arginti, si toate celelalte care formeaza lantul faradelegilor; daca patimasul nu-si poate satisface aceste placeri se manie, apoi se intristeaza, etc.

Parintii neptici, referindu-se la pacatele recidive, spun ca sunt unii care, in nadejdea pocaintei, aluneca a doua oara, umbland astfel cu Dumnezeu cu viclenie. Pe acestia insa ii prinde moartea si nu mai ajung timpul nadajduit de ei, ca sa implineasca faptele virtutii. Acestia nu iau pacatul in serios, sau il iau din ce in ce mai putin in serios. Amanand pocainta sau infaptuirea unei virtuti, se obisnuiesc cu amanarea continua. Pe langa acestea, ei se comporta fata de Dumnezeu cu viclenie, promitandu-i ca nu vor mai pacatui, dar gandind inca din acel moment la o eventuala noua pacatuire, deci mintind pe Dumnezeu sau inselandu-L.

Sfantul Siluan, in cainta sa pentru pacat, cauta o iertare atotcuprinzatoare, asa incat sufletul sa simta deslusit in sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta pacatul, de este cu putinta, niciodata. "Indepartarea dragostei lui Dumnezeu si a pacii lui Hristos de la suflet erau pentru el mai cumplite decat orice. Constiinta ca il scarbeste pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu bland si smerit, ii era de nesuportat. Trecea prin cele mai adanci suferinte ale constiintei care greseste impotriva sfintei dragoste a lui Hristos". Astfel, Dumnezeu, intr-un chip neinteles noua, i-a dat Sfantului Siluan sa cunoasca esenta pacatului atat de adanc si de puternic, incat el simtea cum traieste muncile iadului aici, pe pamant si in acest iad el striga la Dumnezeu, il ruga cu lacrimi si cu nadejde sa i Se arate, "tinea sufletul sau in iad si nu deznadajduia", pana cand i S-a aratat viu, dandu-i sfantului invierea sufletului, acest dar minunat de a simti continuu pe Hristos viu in el.

Insa omul trupesc nu simte urmarile pacatului in sine, asa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observa nici o schimbare a starii sale launtrice dupa ce a savarsit pacatul, pentru ca el se afla continuu intr-o stare de moarte duhovniceasca si astfel el nu cunoaste viata cea vesnica a duhului. Omul duhovnicesc, dimpotriva, cu fiecare inclinare a voii sale spre pacat, observa in sine o schimbare a starii launtrice in virtutea imputinarii harului.

Uneori, omului ii vine in minte si amintirea pacatelor ce le-a savarsit mai inainte. Daca, strapuns de amintire, va cadea in aceleasi pacate sau in pacate si mai grave, inseamna ca ea este de la diavol, pe cand, daca acea amintire a pacatelor il duce pe om la pocainta si indreptare, inseamna ca este de la Dumnezeu.

Orice pacat savarsit aduce cu sine nelinistea (Geneza 4, 9-11), pe cand viata in Duhul Sfant aduce pacea; pacatul aduce mustrarea constiintei (Rom. 2, 9; Ps. 37, 3), Hristos aduce linistea si lauda constiintei; pacatul aduce bolile trupului (I Cor. 11, 30), Hristos aduce sanatatea morala, sfintenia si fericirea sufletului; pacatul duce la moartea sufletului, pentru ca Hristos nu e recunoscut ca viata a lui. Prin pacat omul pierde indrazneala cea buna catre Dumnezeu in rugaciune, deasupra lui planand neincetat frica de moarte si de Judecata viitoare, iar glasul constiintei, acest ochi al mintii si aspru judecator launtric, "ce nu se poate cumpara cu bani si nici corupe prin daruri" il chinuie neincetat. Insa, prin repetarea pacatului, si constiinta va slabi si va ajunge sa minta, slabita fiind de intunericul patimilor, iar binecuvantarea lui Dumnezeu nu mai odihneste asupra acestuia. Pacatul dezbina, imprastie si tulbura pe om, pe cand Duhul cel Sfant salasluit in el pacifica, aduna, linisteste. Pacatul oboseste, imbolnaveste, omoara; insemna o amagire, o pierdere, un esec, o cadere din starea de iubire a lui Dumnezeu si a semenilor. Are urmari nefaste atat asupra relatiilor dintre om si Dumnezeu si dintre om si semenii lui, cat si asupra relatiilor dintre om si universul intreg. Tot ce gandim, simtim, vorbim si savarsim nu are numai efect limitat in timp si spatiu determinat si urmari directe asupra vietii noastre personale, ci si efecte nenumarate, variate si nebanuite asupra semenilor nostri, apropiati sau indepartati, prezenti sau viitori si, intr-o masura variabila, asupra tuturor celor care, intr-un fel sau altul, vin in legatura cu noi si aceasta pana la Judecata de Apoi.

Mantuitorul ne-a cerut sa fim "sare si lumina" pentru aproapele nostru (Matei V, 14-16), sa fim "mireasma lui Hristos" (II Cor. II, 15-17). Daca savarsim fapte potrivnice vointei lui Dumnezeu, ne facem pricina de sminteala pentru semenii nostri (II Cor. VI, 3-10) si raspundem pentru pacatele lor, la care am contribuit in vreun chip.

Citind scrierile filocalice, putem lesne observa ca Parintii neptici condamna pacatul si dau o lupta inversunata impotriva lui, dar iubesc pe pacatos. Condamnand pacatul si mustrand intr-un mod bland si iubitor pe pacatos, ei au dovedit ca-l iubesc pe acesta, pentru ca-i doresc indreptarea lui, binele, comuniunea vesnica in bine. Caci ei stiau ca cel ce a fost in comuniune cu cei pacatosi pe pamant si i-a aprobat, se va descoperi in ziua judecatii ca a fost in comuniune cu diavolul.

In lupta noastra cu pacatul, Parintii filocalici ne recomanda sa ne pazim mai intai gandurile, caci gandurilor rele le urmeaza pacatele, caci de fapt pacatul este "intrebuintarea gresita a ideilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor" si pacatuind, sa nu invinovatim fapta, ci gandul, caci daca mintea nu consimtea cu ispita, nu i-ar fi urmat gandul.

In tot lucrul pe care-l savarsim, sa avem pe Dumnezeu inainte si sa cugetam ca vede orice gand al nostru si asa nu vom pacatui niciodata. Caci, daca ne temem de semenii nostri ca sa nu ne cunoasca pacatele, cu atat mai mult trebuie sa ne temem de Dumnezeu, care vede toate. Sa punem asupra noastra frica lui Dumnezeu si a chinurilor vesnice si sa evitam pricinile pacatelor si locurile unde putem cadea, caci multi ne intristam pentru pacate, dar iubim pricinile lor. Daca totusi am savarsit pacatul, sa ne caim si sa incercam sa ne eliberam de el tot cu atata tarie si intensitate cu care am pacatuit. "Cel ce a slujit pana la saturare placerilor trupului si faptelor lui are trebuinta si de saturarea cu ostenelile nevointei in sudorile grelei patimiri. In felul acesta va alunga saturarea prin saturare, placerea prin durere, tihna prin ostenelile trupului si va afla saturarea veseliei si a bucuriei spre odihna. Prin aceasta se va desfata si de curatia bunei miresme si a nevointei si se va bucura de placerea de negrait a roadelor nemuritoare ale Duhului".

De pacat ne curatim fie "prin osteneli de voie, sau prin necazuri fara de voie", in cazul celor din urma, atunci cand nu cartim inaintea lui Dumnezeu. Daca nu ne curatim prin osteneli de bunavoie, vin cele fara de voie, acestea fiind absolut necesare pentru purificarea noastra. Pe masura luptei noastre ne va ajuta si harul lui Dumnezeu, caci nu ajunge numai ravna noastra daca nu suntem ajutati si de har, dar nici nu ne folosim din revarsarea harului de sus, daca nu adaugam si ravna noastra. Cuviosul Isaia Pustnicul face un pogoramant si ne indeamna sa ne sarguim dupa putere sa pazim macar trupurile noastre fara de pacat si sa credem ca "tinand seama de foametea ce am apucat-o, va face (Dumnezeu) si cu noi mila pe care a facut-o cu sfintii Sai".

Parintii obisnuiau sa se mai roage unii pentru altii, atunci cand aveau ispite, intarindu-se nu numai prin cuvinte, ci si prin rugaciune. Atat seara cat si dimineata isi cercetau gandurile, meditand la felul cum au petrecut ziua si noaptea. Iar daca vedeau vreo greseala, se straduiau sa o indrepte, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Sfantul Maxim Marturisitorul ne invata ca "pentru cinci pricini se opreste sufletul de la pacate: sau pentru frica oamenilor, sau pentru frica judecatii, sau pentru rasplata viitoare, sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau, in sfarsit, pentru mustrarea constiintei".

Observam ca, in Filocalie, Parintii ne descopera multe taine ale acestui razboi nevazut si indelungat. Noua nu ne ramane decat sa meditam la ele si sa le transpunem in practica, pentru ca numai atunci cand incepem drumul despatimirii ne vom da seama de gravitatea tuturor pacatelor ce le-am facut inaintea lui Dumnezeu.

Insa, omul modern si secularizat de astazi prefera sa i se spuna ca nu exista pacat, ca viata lui sa se poata derula fara nici o tulburare si fara vreun chin al constiintei. El zambeste sceptic la auzul tuturor acestora si trece mai departe. La ce bun constiinta timorata a pacatului, cand viata ni s-a dat ca sa o traim si sa ne implinim in ea, dupa posibilitati, toate dorintele si aspiratiile sufletului? Corespunde insa atitudinea aceasta realitatii? "insasi atitudinea omului modern fata de pacat dovedeste ca el crede in existenta lui, si mai mult, ca simte gravitatea lui. Cum? Este un fapt psihologic banal si universal: atunci cand te temi de un dusman puternic, ca sa te simti eliberat de presiunea existentei lui, sau ii minimalizezi importanta, sau ii negi existenta."

Pacatul este dusmanul cel mai redutabil al vietii omenesti si nu exista om care sa nu-i simta mai ales urmarile pierzatoare, intr-un fel sau altul, fie ca-i zice pacat, fie ca-i da alt nume. Oamenii sunt oameni tocmai fiindca au constiinta pacatului, a vinovatiei, "insa astazi multi oameni invidiaza seninatatea inconstienta a animalelor si inseteaza dupa o viata de animalitate, pura, redusa la placerile simturilor. Ei ar vrea sa nu mai fie oameni, sa se dezbrace de sentimentul pacatului."

Omul ce se complace in pacat se osteneste zadarnic sa minimalizeze importanta acestuia, cu toate acestea, si pentru el ramane o realitate adanc infipta in viata omeneasca si senzatia tulburatoare a prezentei lui da vietii moderne gustul amar al desertaciunii care sapa temeliile oricarei bucurii curate, adevarate.

Omul coplesit de cele trupesti se teme sa se confrunte cu sine, se teme sa priveasca sincer in propriul lui suflet si fuge de sine insusi prin toate distractiile pe care si le cauta si cu care se amageste, crezand ca-si va acoperi rana ascunsa, dorind astfel sa fie prieten cu sine, insa impotriva sa insusi. E rana ce roade sanatatea vietii individuale si a celei sociale, aducand multitudinea de catastrofe.

Oricat ar vrea omul sa duca o viata pur simtuala, rezumandu-se la trairea ei doar la nivel animalic, totusi ceva arde in adancurile inimii lui, inabusit, dar arde, pentru ca in om este scanteia din flacara iubirii lui Dumnezeu, este dorul omului dupa Acesta, chiar daca omul este despartit de El prin pacat. Sfantul Grigorie de Nazianz spune in acest sens: "in calitate de pamant sunt legat de viata pamanteasca; insa eu fiind si o particica dumnezeiasca, port in mine dorinta vietii vesnice".

Recuperarea noastra, a celor care dorim sa ne insusim roadele Jertfei Domnului Hristos de pe Cruce, se realizeaza prin lucrarea Lui, El insusi fiind Cel ce ne duce din biruinta in biruinta pana la limanul cel neinviforat al nepatimirii. Si chiar daca puterile noastre sunt slabe, El are puterea de a ne dezlega din lanturile pacatului, de a ne scoate din bezna patimii la lumina mantuirii.

In concluzie, sa cugetam la cuvintele Parintilor totdeauna, ca acestea sa nu ramana fara rod in noi, pentru ca sa nu cadem in nepasare si in nestiinta. Sa-i rugam si pe ei sa ne ajute ca sa implinim cu ravna indemnurile si recomandarile lor, pentru ca atunci cand vom iesi din aceasta viata, sa avem bucuria comuniunii lor in imparatia cea neinserata si sa simtim astfel impreuna din belsug "picaturile de roua ale Diminetii vesnice".

Liviu Petcu

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 14403

Voteaza:

Ispitele si pacatele in invatatura parintilor filocalici 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE