Preschimbarea si renasterea oamenilor

Preschimbarea si renasterea oamenilor Mareste imaginea.


Preschimbarea si renasterea oamenilor

La finele celui de-al doilea mileniu, plin de izbanzi, dar si de tragism, apropiindu-ne de al treilea mileniu dupa Hristos, plini de nadejdea vie ca pacea, mangairea si optimismul Ortodoxiei vor aduce inapoi domnia dreptatii, a pacii si a linistii Evangheliei in sufletele oamenilor si in lume, cugetam acolo, in sfanta isihie atonita, la omul modern, instrainat de Dumnezeu, la omul traitor intr-o societate alterata si sfasiata de nelegitime interese si revendicari.

Intr-adevar, ce are a raspunde Biserica noastra omului nelinistit, traitor in secolul al XX-lea? Alegerea acestui subiect este o invitatie si, totodata, o provocare nu doar pentru teologi si clerici, intr-adevar, ce cere acea mare masa de oameni, care traieste duritatea insatisfactiei, pustia singuratatii, tristetea nelinistii si, in general, neplacuta realitate a starii sale duhovnicesti? O lume sufleteste ranita de sentimentul de nesiguranta, de inferioritate, de vinovatie, de temeri, de prejudecati, de concepte zgomotoase, de idei tulburatoare si de impasuri periculoase. Se imputineaza necontenit oamenii simpli si smeriti, cei cu adevarat veseli si entuziasti, cei curati si nevinovati, chiar si din "gradinile" parohiilor.

Omul modern refuza o discutie "particulara" cu sine insusi. De obicei, amana, gaseste tot felul de pretexte, intarziind aceasta discutie, deoarece este preocupat de multe lucruri de insemnatate secundara, cu totul prisoselnice. Astfel, in primul rand trebuie spus ca nu se ajuta pe sine insusi si nu cauta nici sa fie ajutat si, desigur, nu vrea cu nici un chip sa se lase in mainile lui Dumnezeu Care sa il "creeze din nou", preschimbandu-l si reinnoindu-l.

Omul, inchis cu mare mestesug in individualismul sau, refuza sa dezvaluie motivul din care se izoleaza. Oricum, in profunzime, daca staruim cu rabdare multa, vom descoperi un suflet care emite un S.O.S., care se risipeste in fata televizorului, in mijlocul a numeroase publicatii, bauturi si haine, suflet cu totul nelinistit ce cauta odihna, pace si liniste. Uneori, pe campul de lupta al constiintei care mereu, fie si sovaielnic, se misca intru amintirea bunatatii si a linistii din trecut, vedem limpede tipul nevrotic al veacului nostru care, de obicei, se opune, se impotriveste voii lui Dumnezeu, savarsind pacate.

Pacatul este doar un "corp strain" in sufletul omului, care il apasa, il oboseste, il preseaza sau il face sa fie delasator. Urmarile pacatului sunt tristetea, durerea, golul launtric, supararea si lipsa de severitate, pe care ispita le "exploateaza", conducandu-l negresit pe pacatos spre propria distrugere.

Aceasta legare a omului prin pacat - care il si priveaza de libertate - inrautateste foarte tare sanatatea launtrica a acestuia, astfel incat sunt aspru judecate progresul si civilizatia epocii noastre, de vreme ce nu au izbutit sa raspunda pozitiv cautarilor pline de nelinisti ale tinerilor. Din pacate, pe unii dintre ei confuzia i-a dus spre felurite erezii (secte) si la varii "inrobiri", astfel incat in lupta diavolul pare ca este biruitor. Pe altii insa, din pricina opiniilor lor cu totul lipsite de discernamant si cu desavarsire personale, i-a adus intr-un zel oarecum deznadajduit, am spune, cu o nuanta de fanatism patologic, contribuind astfel la raspandirea a tot soiul de zazanii, scandaluri, eshatologii ateiste, la raspandirea confuziei si a fricii.

Sfantul Duh, in ciuda numeroaselor noastre greseli, nu a parasit Biserica noastra, ci curata, lumineaza, sfinteste, elibereaza mangaind, indrumand si gospodarind, asa cum spunea fericitul parinte Tihon din Kapsala Muntelui Athos, marele ascet al zilelor noastre.

Totusi, dragii mei, n-am batut atata cale, doar pentru a formula inaintea unui auditoriu atat de distins, idei comune, pe care le auziti in viata voastra de zi cu zi, mai cu seama, tinand cont de faptul ca pot parea un om ce priveste de departe, dintr-un loc sigur, evenimente din cele mai triste!

Eu nu sunt invatator, nu sunt medic, nu sunt evaluator si, cu atat mai putin, critic! Fara falsa smerenie, imi marturisesc, prin urmare, saracia "boccelei" mele, avand drept unica avere si putere o traditie vie, de viata datatoare; asadar, imi continuu cuvantul smerit si plin de frateasca dragoste.

Raspunsul pe care il da Biserica noastra dificilelor probleme ale oamenilor, ce continua a cauta staruitor odihna, mantuirea si adevarul, este faptul ca nu exista impasuri din care sa nu putem iesi, ca mereu actualul cuvant evanghelic are putere mare in a da un sens, in a infrumuseta viata, in a innobila inimile si a reinvia sufletele.

Biserica noastra mai cu seama tamaduieste, adica slujeste, liturghiseste, se jertfeste, se daruieste, se ingrijeste de cei ce vin spre ea, indreapta preschimband si reinnoind lumea ce s-a tulburat si s-a clatinat, pierzandu-si echilibrul, buna intocmire si armonia. Insa Biserica nu sileste constiinta omului, nu intervine in mod "dictatorial" in viata sa, ci ea il respecta, il cinsteste, il indeamna si il cheama pe om, epuizand toate mijloacele nobletii pline de discernamant si ale severitatii celei de folos. Prin urmare, Biserica cere de la credincios ceea ce considera a fi absolut necesar: conlucrarea sa de bunavoie. Cel ce vrea sa aiba parte de cereasca tamaduire, a carei absenta l-a necajit, trebuie sa aiba drept aliat credinta, ucenicia rugaciunii smerite, hranirea cu cele de taina, ca sa poata cere si sa-si dobandeasca sanatatea.

Conform conceptiei veterotestamentare, tamaduirea este strans legata de iertare. Conform Sfantului Ioan Teologul, Evanghelistul, Hristos este invierea, Viata, Calea si Adevarul.

Dezechilibrul constant al lumii are drept pricina pacatul. Biserica, si in secolul nostru, trebuie sa depuna cea mai insemnata marturie si sa isi transmita mesajul puternic. Prin urmare, cei ce continuam si voim sa o slujim cu smerenie si de bunavoie, nu trebuie sa ii stabilim dinainte traseul, indepartand-o de principala si izbavitoarea sa lucrare asupra sufletelor, pe care nici o ideologie, teorie, scoala, stiinta, arta, mestesug, serviciu, uniune sau partid nu o poate oferi. Sa nu ii micsoram dimensiunile, perspectiva, si sa nu ii tulburam maretia! Sa nu vorbim in desert despre stralucitul ei trecut, ci, spre inteleptul si sanatosul sau cuget martiric, intru buna vietuire si infruntare a prezentului! De asemenea, bine este sa nu socotim ca indepartarea de izvoarele atonite ne va ostoi setea mai bine! O inteleapta intoarcere catre studiul aprofundat constituie, neindoios, o buna invatatura a traditiei ortodoxe si o insemnata marturie asupra evolutiei noastre ecleziastice!

Biserica nu inceteaza a tamadui in taina sufletele indurerate sau sufletele ce se pocaiesc, spre a vadi biruinta lui Dumnezeu asupra pacatului si a mortii. Astfel, in chip minunat Biserica preschimba si reinnoieste sufletele, asa cum am mai spus, facandu-le nemuritoare. Preschimbat si reinnoit este credinciosul mantuit, liber, netemator, nerobit, nepatimitor, izbavit. Izbavirea omului eliberat a platit-o Mantuitorul nostru Iisus Hristos pe Golgota, rastignit fiind pe Sfanta Cruce.

Impacarea si apropierea dintre om si Dumnezeu presupun o profunda cunoastere de sine, adevarata dragoste frateasca si o deplina dragoste, din tot sufletul, pentru cele dumnezeiesti. Intotdeauna se continua mai ales in slujitoarea Sfanta Masa, unde devenim simultan madulare ale trupului unic al Bisericii lui Hristos, hristo-fori, oameni plini de nadejde si cu adevarat biruitori. Sfanta Euharistie este "medicamentul" adevarat, preschimbarea soborniceasca si renasterea psihosomatica a omului.

Necontenita razvratire a omului, timp de mii de ani - razvratire obositoare -, i-a adus acestuia caderea, tulburarea si durerea bolilor si a neputintelor. Aceasta este o tragica si unanim recunoscuta realitate. Si doar omul este responsabil de raul existent si de tulburarea starii sale launtrice, la origini plina de pace. Deopotriva cunoscut este si faptul ca buna si nevinovata relatie a omului cu Dumnezeu ii aduce primului odihna si binecuvantare. Sangele varsat de Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce, dupa cum spunea, pe patul de moarte aflandu-se, duhovnicul Neoski-tiotis (de la Nea Skiti), era singura sa nadejde, de vreme ce se nevoise in lupte aprige, constient fiind de insemnatatea lor. Acesta este cel mai valoros prinos adus de Dumnezeu-Omul omenirii de astazi. Cei preschimbati prin Sfantul Har si cei renascuti prin pocainta sunt cei ce se unesc intr-adevar cu Hristos.

Fericirea celor pe care ii numim crestini preschimbati si renascuti poate fi si a crestinilor veacului nostru. Insa este nevoie de mult curaj, de asceza, trezvie, entuziasm, jertfa de sine, pe care, cu acelasi curaj, trebuie uneori sa marturisim ca nu le avem. Fericitul parinte Paisie Aghioritul spunea adesea: "Dumnezeu se descopera doar celor curajosi!". De asemenea, vorbea mult despre generozitatea de care trebuie sa dam dovada atunci cand lucram viata duhovniceasca. Excelentul biograf al Sfantului Siluan Athonitul, parintele Sofronie, spunea ca viata lui Hristos trebuie sa ne-o apropriem prin dragoste crestineasca. Parintele Iosif Sihastrul s-a ranit de aspra asceza. El graia in chip simplu din pesterile si de pe stancile de Dumnezeu binecuvantate, dupa cum spunea el insusi. Sfantul Siluan plangea din dragoste pentru lumea care nu cunostea dragostea lui Dumnezeu si inima statea sa ii sara din piept de imbelsugata bucurie pe care o simtea, rugandu-L pe Dumnezeu sa nu i-o mai lase. Stravazatorul parinte Porfirie Kafsokalivitul indura durerile altora pe care ii tamaduia cu smerita sa pace si cu luminata lui dragoste, doar luand mana crestinului intr-a sa si binecuvantandu-l.

Noi, crestinii secolului al XX-lea, nu suntem stralucitori si luminosi, nu suntem cu adevarat bucurosi, nu avem urma de eroism in noi si nici generos entuziasm. Desigur, Biserica va ramane pe mai departe izvorul nesecat al dumnezeiestilor comori, prin Harul Sfintelor Taine, prin traditia sa vie, cu ajutorul clerului si al monahismului, cu ajutorul unei stralucite istorii, al bisericilor, al manastirilor, al cartilor, al personalitatilor calauzitoare si, in general, cu ajutorul a tot ce ii da continut duhovnicesc. Noua ne ramane a ne osteni si a sta neclintiti intru nevointe, prinoase si jertfa de sine.

Evanghelia - ca epistola personala - se adreseaza fiecaruia in parte inca si astazi, preschim-bandu-ne, renascandu-ne si mantuindu-ne. Ea este cea mai inalta expresie soteriologica a iubirii lui Dumnezeu fata de om. Cert este faptul ca Domnul, revenind, ar spune lumii aceleasi lucruri, de vreme ce nevoile oamenilor raman absolut aceleasi. Doar prin Harul Sfantului Duh, prin mila Preabunului Dumnezeu si prin asceza, taria si voia nesilita a omului, faptura este unita cu Creatorul sau, iar sufletele se fac "mirese" ale Mielului, traind in fiece zi inefabila bucurie a in-dumnezeirii si a nuntii celei dumnezeiesti.

Biserica Ortodoxa, pasind hotarat, cu ajutorul experientei sale si cu imbelsugat Har spre anul 2000, raspunde in chip discret, prin smerenia, morala si buna vietuire ce o caracterizeaza, raspunde, asadar, fiecarui om, de bunacredinta si cu bunavointa, ce se apropie de ea, nu facand un bilant al biruintelor, ci inspirand si prezentand multimea negraita a sfintilor. Biserica ne invata ca, in confuzia evenimentelor mult tulburatei istorii a omenirii, ea este lumii cea mai mare nadejde. Prin norii intunecati ai rautatii, in mijlocul urii si al nelegiuirilor de tot soiul, Biserica paseste nebiruita si luptandu-se biruieste, asa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Totodata, prin slavita smerenie a sfintilor sai - asa cum spune Sfantul Grigorie Teologul - Biserica este adevarata podoaba a lumii. Maica, prietena, sora si izvor nesecat, neclintita Ortodoxie trece si prin veacul nostru, cu puterea Crucii care a biruit necugetarea lumii, cu puterea Crucii lui Iisus Hristos cel rastignit, Care cu moartea pre moarte a calcat, biruind-o. Credinciosii, adevarati purtatori ai crucii, datori sunt a iubi in chip sanatos durerea, osteneala si nevointele, a imbratisa cu drag crucea lui Hristos, a se preschimba si a renaste intru lumina invierii Sale, astfel incat sa isi indeplineasca datoria cuvenita, pastrand cu atentie necesara distanta de nelegiuitele fapte ale intunericului, insa lucrand faptele luminii celei datatoare de viata.

Ortodoxia, dragi frati si surori, nu a ostenit. Prin urmare, nu ne este ingaduit a fi noi osteniti si nepasatori! Vocea Sfantului Munte si cea mai buna predica a sa sunt insa tacerea lui, cum pe buna dreptate s-a spus. Mai bine vorbeste si ne invata insasi atitudinea sa fata de viata. Fericitii parinti de la Muntele Athos, virtuoasele personalitati contemporane noua cunoscute din biografiile ce s-au scris, ne sunt de folos mai degraba prin insasi viata lor, decat prin cuvintele lor. Intr-adevar, lumea a obosit auzind cuvinte goale si fara de folos. Fie ca flecareala sa fie inlocuita de lucrarea invataturii ortodoxe! Fie ca noi, crestinii, sa dam cei dintai exemplu, sa ne ajutam intai pe noi insine si apoi pe altii, prin faptele noastre autentic crestine! Fapte adevarate, nealterate de cugetul trufiei, al inaltarii de sine si al laudaroseniei.

Inainte de a-mi sfarsi smeritul cuvant, ingaduiti-mi sa va propun ceva practic, fiindca nu ma prea pricep la idei. in viata adeseori avem de infruntat tristeti, dureri, lipsuri, incercari, ponegriri, uneltiri si neputinte. Va indemn sa incepem un dialog responsabil, lipsit de sentimentalism, cu toate aceste incercari! Sa nu ingaduim sa patrunda in noi duhul deznadejdii absurde, al indragirii lucrurilor diavolesti si odihna nefolositoare sufletului! Ci mai bine sa ne deschidem portile inimii placutei preschimbari pe care o aduce cu sine fericita intristare, sadirii filosofiei durerii ce ne va indruma spre renastere, spre ridicare si reinnoire.

Epoca noastra, plina de tulburari, ramane teribil de neputincioasa in fata durerii omenesti si, mai cu seama, a celei sufletesti, psihice. Aceasta epoca, dotata cu tot soiul de arme, se dovedeste neputincioasa in a usura durerile omulu; ea este lipsita de dragoste si cu totul neprietenoasa, de vreme ce priveste cu trufie omul cum se ofileste si cum se chirceste din pricina anxietatii, a melancoliei, din pricina unei vieti cu desavarsire monotona si lipsita de sens. Agonia omului si lupta sa il fac sa traiasca prin spectacole, "iesiri", calatorii, desfatari, tentatii si cercuri de prieteni, al caror unic rezultat este intensificarea durerii sale sufletesti.

De mult timp sta scris in Evanghelie: in lume necazuri veti avea, insa nu va pierdeti curajul! Va veti clatina, dar nu veti cadea! Veti ridica povara, dar va va fi usoara! Fericit cel care nu se va tulbura! Caci vanati veti fi pentru numele Meu si va veti bucura intr-aceasta! Nu cumva trebuie sa recitim Evanghelia? Nu cumva intr-una din serile acestui Post Mare, cu sinceritate se cade a ne intreba de ce nu suntem bucurosi? Si oare nu s-ar cadea sa ne si raspundem cu aceeasi sinceritate? Aici Biserica are de spus si astazi ceva extrem de important.

Socotim de prisos sa confirmam faptul ca nu Biserica are nevoie de schimbare, ci noi. Biserica ne invata pe noi si nu noi pe ea. Biserica ne man-tuieste pe noi si nu invers. Sa nu ii intrerupem evolutia cu nepriceperea noastra! Nelinistea contemporana culmineaza din pricina lipsei de consistenta, a eshatologiei nihiliste, a agnosticismului viitorului, a unui misticism bolnav, a lipsei de transparenta si a suspiciunii. Ortodoxia vine a oferi autenticitatea, dorul de indumnezeire, adevarul si dragostea sfintei unitati, bucuria libertatii si a nadejdii. Insa triumful transformarii individualitatii in masa, uniformizarea ierarhiei, consumismul, distrugerea particularitatilor individului, numeroase si, adeseori, de bunavoie robiri ale crestinilor, lovesc cu putere in traditia ortodoxa, creand alte "traditii".

Intr-o lume fara stare, intr-un elenism insetat, intr-o Europa ce isi cauta nu doar unitatea economica, ci si fiinta si unitatea spirituala, ortodoxia are un cuvant de spus. Problema este daca noi suntem pregatiti, daca traim adevarul si daca suntem capabili sa il impartasim si altora? Acestei intrebari - care nu este una retorica - fiecare sa raspunda pentru sine, daca nu chiar in aceasta seara, oricum, cat de curand, in locul sau, in Getsimani a sa, in mansarda sa.

Sa nu continuam si in secolul viitor (al XXI-lea) greselile veacului nostru, caci toti avem o mare parte de responsabilitate! Indreptatirile, pretextele si amanarile sunt cu totul neingaduite! Fie sa inceapa o tainica "revolutie" launtrica prin biruinta asupra patimilor noastre. Nepatimirea va aduce cu sine pacea, iar pacea, la randul sau, se va transmite, asa cum bine spunea Sfantul Serafim din Sarov si fara cuvinte! Astfel socotesc cu umilinta ca trebuie sa facem.

Am venit de la Sfantul Munte destul de sceptic si raman asa. As fi vrut sa va fi spus lucruri mai usoare si mai placute! Daca v-am obosit, va cer iertare! Sincer, nu aceasta mi-a fost intentia! Dar mai bine sa nu ma mai plang justificandu-ma! Sa dau cuvantul, in loc de epilog, unor prieteni apropiati ai virtutii si ai intelepciunii, ale caror cuvinte sunt legate de cele spuse mai inainte.

Parintele Abimelec de la Mica Sfanta Ana, cel traitor in pesteri, celor care il intrebau ce face le raspundea astfel: "Cugetul ni-l pastram". Parintele Leontie Katunakiotul cel orb vorbea de unul singur zicand: Acum vad totul mult mai clar si toate le simt mai bine. Dumnezeu mi-a dat o lumina mai puternica decat cea pe care o aveam pe cand eram sanatos". Parintele Mihail Kafsokalivitul, cu surasul sau permanent, vorbea mereu cu sfintii. Iar parintele Modest Konstamonitul, bibliofil, graia: Daca nu simtim ca toti fratii sunt ai nostri si noi ai lor, niciodata nu se va salaslui Sfantul Duh in inima noastra. Atitudinea noastra fata de ei nu trebuie sa fie determinata de calitatea lor duhovniceasca". Parintele Filaret Karulio-tul, vestit pentru aspra sa nevointa, spunea: Fratii mei, toata lumea alearga si cauta a se mantui, in afara de mine, pacatosul!". Un batran duhovnic de la coliba noastra, bolnav de multi ani spunea ca este voia lui Dumnezeu si mult folositor adeseori sa fie trupul bolnav, spre a se mantui sufletul". Un alt intelept parinte al zilelor noastre de multe ori zicea: Linistea fireasca tinde spre linistea launtrica. Iar daca nu exista, trebuie sa sta-ruiesti a o afla, si Dumnezeu iti va da cele mai inalte ale Sale!". Si inca mai spunea: Cauta sa afli de ce nu ai pace!". Acelasi parinte ne indem na: "intristeaza-te, ca sa te poti bucura!" si ne incuraja cu aceste cuvinte: "Mai bine sa ai de infruntat greutati decat sa socoti ca stai bine!".

Timpul m-a silit sa va dau doar cateva citate scurte. V-am adus ceva din racoarea atonita si harul oamenilor preschimbati si renascuti ai veacului nostru, care dau cel mai bun raspuns cu privire la faptul ca si astazi Evanghelia poate fi aplicata si extinsa, ca virtutea poate fi atinsa. Ajungand sfanta noastra Biserica in anul 2000 (la data prezentarii omiliei n. n.) isi pastreaza minunata stralucire, taria si continua posibilitate de a corespunde cerintelor oamenilor tot mai pretentiosi, de a oferi dulceata izbavirii, sfintenia mantuirii - in ciuda ametitoarei confuzii ce domneste -precum si lumina pacii si a dragostei, de care atata nevoie are omul modern, cel lipsit de pace si de dragoste.

Monahul Moise Aghioritul

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2099

Voteaza:

Preschimbarea si renasterea oamenilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE