Scaunul cu trei picioare

Scaunul cu trei picioare Mareste imaginea.

Trei elemente asigură temelia unei vieţi spirituale ortodoxe temeinice: Sfânta Liturghie, cultul zilnic al Bisericii şi rugăciunea personală. Orice rânduială bună se va concentra asupra acestor părţi ale vieţii duhovniceşti, ţinându-le într-un echilibru potrivit. Să ţi le imaginezi ca şi picioarele unui scaun: scaunul este perfect, sigur şi stabil, dacă are cel puţin trei picioare care să-l susţină, indiferent de greutatea pusă pe el; dar, dacă înlături unul dintre picioare, scaunul va cădea, şi oricine stă pe el se va prăbuşi. Dacă încercăm să trăim vieţi duhovniceşti care nu au aceste trei picioare, ele se vor dărâma (Promit să încetez a folosi această imagine la infinit).


Sfânta Liturghie
Sfânta Liturghie se află în centrul vieţii Bisericii, în timp ce evlavia ortodoxă nu se concentrează în general pe părţi ale corpului, precum cultul inimii în tradiţia romano-catolică, cred că ar fi potrivit să numim Sfânta Liturghie bătaia inimii Trupului lui Hristos. Nu doar ofranda Sfintei Liturghii, dar şi o primire pregătită a Sfintei Euharistii, Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, este de o importanţă absolută fundamentată pe învăţătura Domnului: „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi" (Ioan 6, 53). Opusul vieţii este moartea, aşa că, dacă nu avem viaţă în noi fără Sfânta împărtăşanie, suntem morţi spiritual, indiferent de ce altceva facem. Putem posti, putem să ne rugăm, să facem metanii timp îndelungat, dar fără participarea la Sfânta Liturghie suntem pur şi simplu cadavre spirituale, morţi în Hristos.

Ce se întâmplă realmente când slujim Sfânta Liturghie? Este un spectacol, un teatru spiritual, ceva interpretat pentru edificarea noastră? Ce este ceea ce Iisus a iniţiat la Cina cea de Taină, pe care o continuăm astăzi? Când ne adunăm să slujim Sfânta Liturgie, ne întâlnim ca să fim plinătatea Trupului lui Hristos, indiferent de locul în care se întâmplă să o slujim. Evident, asta nu înseamnă că toţi creştinii ortodocşi din lume se adună într-un singur loc, dar când comunitatea clericilor şi a oamenilor se adună laolaltă, aceasta este expresia completă a Trupului lui Hristos în acel loc. Părintele Alexander Schmemann a scris în cartea sa, Euharistia:

„Liturghia este «Taina adunării». Hristos a venit «pentru ca pe fiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu să-i adune într-una» (Ioan 11, 52), şi Euharistia, chiar la început, a fost descoperirea şi realizarea unităţii poporului Nou al lui Dumnezeu, adunat de Hristos şi întru Hristos. Trebuie să cunoaştem bine şi să ţinem minte: în locaş mergem nu pentru rugăciunea individuală, ci mergem ca să ne adunăm în Biserică, şi locaşul văzut este doar chipul locaşului celui nefăcut de mână, pe care îl reprezintă".

Suntem uniţi de Hristos şi în Hristos; ne întâlnim ca să fim cu El şi în El. A spune că „mergem la biserică" este o afirmaţie profundă a ceea ce viaţa creştină ar trebui să fie - centrată şi axată pe Iisus Hristos, mâncând şi bând cu El, la masa Lui, în împărăţia Lui. A spune că „mergem la biserică" înseamnă că vom arăta lumii toată sfinţenia şi desăvârşirea lui Dumnezeu, pe măsură ce I ne închinăm. Noi nu ne adunăm ca o colecţie de persoane separate, care se întâmplă să se întâlnească unii pe alţii, în timp ce progresăm separat către Dumnezeu; ne adunăm ca şi membri ai unui organism viu, numit Trupul lui Hristos. „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte", ne învaţă Sfântul Pavel (I Corinteni 12, 27). Nu există niciun singuratic în religia creştină, niciunul care este o insulă pentru sine însuşi; credinţa creştin-ortodoxă este religia unei comunităţi de oameni.

Devenim membri ai acestui trup, când ne alăturăm lui Hristos în botez, dar devenim uniţi unul cu altul, când ne întâlnim şi jertfim Sfânta Euharistie. Iarăşi, Sfântul Pavel este foarte direct în învăţătura sa: „Că o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine" (I Corinteni 10,17). Pentru că împărtăşim o credinţă comună, culminând în jertfa euharistică a Sfintei Liturghii, şi pentru că ne împărtăşim de darurile Sfintei Euharistii, suntem făcuţi un singur Trup.

Şi este realmente doar o Liturghie: cea care este jertfită în ceruri de către Domnul înălţat. Fiecare comunitate care slujeşte Liturghia, oricând şi oriunde se întâmplă aceasta, intră şi devine una cu jertfa cerească pe care o aduce Iisus: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini - închipuirea, celei adevărate -, ci chiar în cer, ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu" (Evrei 9, 24). Din acest motiv, Sfânta Euharistie este centrul de focalizare şi acţiune în Biserică; este bătaia inimii sale.

Rugăciunea personală
Până aici e bine. Ortodocşii şi mulţi alţi creştini recunosc centralitatea Euharistiei în viaţa lor, chiar dacă nu înţeleg toate detaliile referitoare la faptul de ce este atât de importantă; chiar un număr tot mai mare de comunităţi protestante au adoptat un cult centrat pe Euharistie. In acelaşi mod, puţini creştini din orice formaţiune ar subestima importanţa rugăciunii, chiar dacă ei se roagă foarte puţin. Probabil, o parte din motivul pentru care nu ne rugăm mult este că avem uneori idei foarte ciudate despre ce este rugăciunea şi ce anume face ea. Dacă nu avem nicio îndrumare în privinţa ei, atitudinea noastră ar putea fi aceea de a ne ruga rar, poate nu atât de mult pentru a evita greşelile, cât pentru a evita dezamăgirea.

„...Şi rugăciunea este mai mult / Decât o rânduire de cuvinte, ocupaţia conştientă / A minţii rugătoare, sau sunetul vocii rugându-se. / Şi ceea ce morţii n-au avut grai să-ţi spună, în viaţă, / Ţi-o pot spune morţi fiind: comunicarea / Morţilor e rostită cu limbă de foc mai presus de vorbirea celor vii"(T. S. Eliot, Little Gidding, Four Quartets).

Rugăciunea este conversaţie cu Dumnezeu, învăţare despre Dumnezeu şi amintirea lui Dumnezeu. Ca şi act, ea este mai presus de capacitatea oricui; oricine poate vorbi şi gândi se poate ruga. Nu sunt necesare cunoştinţe vaste pentru a te ruga şi, din fericire, nu trebuie să fii un sfânt; dar trebuie să-L ai ca şi ţintă pe Dumnezeu.

Rugăciunea necesită un act de voinţă; trebuie să luăm o decizie ca să ne rugăm şi să ne luptăm cu problemele de stăruinţă şi neatenţie ce vor apărea. Dacă te rogi doar când simţi nevoia, te vei ruga foarte puţin.

In esenţă, rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu, într-o limbă simplă, directă şi clară. Nu este necesar să folosim cuvinte extravagante pentru a-L impresiona pe Dumnezeu cu evlavia sau cu vocabularul nostru. Vorbind din inima ta este cel mai bun mod de a o face: slăvindu-L, pentru că este sursa vieţii - care este laudă; cerând ca nevoile noastre să fie îndeplinite - care este cerere; cerând ajutor pentru alţii - care este mijlocire; rostind cuvinte de mulţumire pentru binecuvântările care ni s-au dat - care este mulţumire. Toate aceste tipuri de rugăciune ar trebui să fie parte din felul în care vorbim cu Dumnezeu, într-un mod echilibrat, sănătos.

Deprinderea de a avea o viaţă de rugăciune echilibrată - prin care mă refer la luarea accentului de pe noi înşine şi axându-l pe Dumnezeu - este motivul pentru care noi începem adesea cu rugăciuni, care au fost folosite de mulţi alţii înaintea noastră. Iisus i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage, când le-a dat rugăciunea Domnească drept un îndrumător de rugăciune. Nu este nimic greşit în folosirea rugăciunilor scrise dintr-o carte, pentru a ne porni şi pentru a ne ajuta să ne păstrăm atenţia la rugăciune, în special dacă avem probleme în a găsi cuvintele. Cu siguranţă, ideal este să ne rugăm cu cuvintele noastre, dar cuvintele noastre pot deveni egocentrice, slujitoare sinelui şi, să fim cinstiţi, puţin vagi.

Rugăciunea Domnească şi alte rugăciuni scrise bine încep lăudându-L pe Dumnezeu şi, apoi, trec la alte chestiuni. Ele ne oferă trambulina pentru strădaniile noastre, ne ţin concentraţi în învăţătura temeinică şi ne împiedică să rătăcim în egocentrism. Astfel de rugăciuni sunt în cel mai adevărat sens o manifestare a Tradiţiei, care este transmisă. Noi nu suntem cei dintâi oameni care se roagă, şi rugăciunile noastre, deşi proprii şi unice, sunt încă parte al marelui râu al trăirii creştine, care curge de la întrupare până în zilele noastre. „Nu este nimic nou sub soare", citim în Ecclesiast - lucrurile cu care ne confruntăm în relaţia noastră cu Dumnezeu nu sunt mai diferite faţă de cele cu care s-au confruntat sfinţii şi creştinii obişnuiţi care au plecat înaintea noastră. Exemplul lor ne poate fi de folos.

Invăţăm despre Dumnezeu tocmai în rugăciune pentru că vorbim cu El. Cea mai sigură modalitate de a cunoaşte pe cineva este să petreci timp cu acel om, concentrându-te asupra lui şi vorbind cu el. Aşa se procedează în relaţiile umane cu prietenii noştri şi cu cei dragi, şi aşa se procedează într-o relaţie cu Dumnezeu.

Numeroşi oameni ştiu atât de puţin despre Dumnezeu, pentru că nu petrec timp în rugăciune. Este greu să cunoşti pe cineva cu care nu împărtăşeşti nimic, pentru că vorbirea este parte a împărtăşirii. S-ar putea nici să nu intenţionăm să împărtăşim gânduri şi sentimente direct, dar pe măsură ce vorbim lăsăm să iasă părticele mici din noi înşine, ca să fie întâlnite de alţii prin modul în care subliniem o frază sau exprimarea pe care o avem când vorbim.

Dacă îngăduim ca rugăciunea să fie un dialog, în care II ascultăm efectiv pe Dumnezeu, ca să ni se descopere şi să comunice cu noi, putem afla despre dragostea Lui, bunătatea şi sfinţenia Lui, pentru că El ne va transmite aceste lucruri, nu atât de mult prin cuvinte, cât prin întâlnire şi acţiune. Rareori L-am auzit pe Dumnezeu vorbindu-mi în cuvinte, dar am avut deseori o confirmare a simţirii sau un sentiment al dragostei împărtăşite. Inima noastră poate atinge altă inimă, şi atunci când Dumnezeu ne atinge inima, care este organul raţional, comunicativ al sufletului nostru, aflăm despre voia Lui cu noi în ceea ce priveşte lucruri mari şi mici.

Rugăciunea este, de asemenea, pomenirea lui Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului „pomenire", în Sfânta Liturghie, slujitorul rosteşte cuvintele lui Hristos de la Cina cea de Taină: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea" (Luca 22, 19). în limba greacă, traducerea cuvântului pomenire înseamnă a rechema sau a aduce printre noi. Când cuvintele s-au terminat, când am cerut ceea ce e posibil şi ne-am rugat pentru cele viitoare, când am slăvit şi am adorat la capacitatea noastră maximă, când am folosit toate cuvintele pe care le avem, este doar întâlnirea cu Dumnezeu. La un nivel mai înalt chiar decât împărtăşirea şi învăţarea, este un nivel al contemplării, care este trăirea fiinţei şi prezenţei lui Dumnezeu, în măsura în care le putem primi - nu trăite în imagini sau înţelegere, dar, mai mult, în termeni de inimă care atinge inima. Pentru mulţi dintre noi, aceasta poate fi o trăire rară. Pentru cei care în decurs de mulţi ani au săvârşit că-lătoria duhovnicească cu credinţă şi stăruinţă, care şi-au curăţit inimile şi s-au centrat în viaţa Sfintei Treimi, poate fi nivelul la care ei se roagă în mod normal - pentru că este modul în care Persoanele Treimii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, se întâlnesc reciproc. Aceasta este rugăciunea la nivelul ei cel mai profund.

Intr-o lucrare intitulată Neînţelegerea lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie de Nyssa scrie despre aşa ceva: „Noaptea desemnează contemplarea lucrurilor invizibile după modul lui Moise, care a intrat în întunericul unde era Dumnezeu, acest Dumnezeu care face din întuneric locul Său în care se ascunde. Inconjurat de noaptea divină a sufletului, ea îl caută pe El, Care este ascuns în întuneric. Ea posedă, într-adevăr, dragostea Lui pe care ea o caută, dar Iubitul scapă de strânsoarea gândurilor ei".

Aminteşte-ţi, de asemenea, că deşi trebuie să alegem să ne rugăm, asta nu înseamnă că rugăciunea este doar rezultatul strădaniei noastre. Dumnezeu este Cel Care ne dă puterea să căutăm şi să ne rugăm prin harul Duhului Său Cel Sfânt. După cum scrie Sfântul Pavel în Epistola către Romani: „De asemenea, şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Iar Cel Care cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului, căci după Dumnezeu El se roagă pentru sfinţi" (Romani 8, 26-27). Rugăciunea este o strădanie de cooperare între Duhul Sfânt şi noi, şi Duhul ne va îndruma şi va călăuzi strădania noastră, dacă ne destăinuim lui Dumnezeu. „Dumnezeu dă rugăciunea omului care se roagă", ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul. Dacă ne dedicăm actului de rugăciune cu credinţă şi stăruinţă, rugăciunea va veni.

Cultul zilnic
In completarea rugăciunii noastre personale, există rugăciunea obştească a Bisericii, care este înălţată către Dumnezeu în fiecare zi. Suntem familiarizaţi cu rugăciunea obştească în Sfânta Liturghie, dar, de-a lungul fiecărei zi, slujbe adiţionale sunt înălţate către Dumnezeu. Acestea sunt o parte importantă a ciclului cultic al Bisericii Ortodoxe. Acesta este al treilea picior al scaunului nostru, care reprezintă natura echilibrată a cultului şi a rugăciunii, şi care ar trebui să fie regulat.

Acest picior este poate cel mai puţin cunoscut multor creştini ortodocşi. Cultul zilnic nu este numai pentru monahi. Dacă suntem activi în parohia noastră, putem şti cel puţin că pe lângă Sfânta Liturghie sunt şi alte slujbe care sunt legate de aceasta, menite să fie slujite în ciclul cultic al parohiei: Vecernia şi Utrenia. Vecernia este slujba care sfinţeşte venirea serii, şi Utrenia venirea dimineţii. în multe biserici ortodoxe, Vecernia este slujită sâmbătă seara, iar Utrenia duminică dimineaţa; sau Vecernia şi Utrenia pot fi unite sâmbătă seara; dar ambele slujbe sunt legate de subiectul cultic al fiecărei duminici, completând cântările de slavă şi lecturile Sfintei Liturghii. Slujbele îşi au rădăcina în Psaltire, care a fost cartea de strană a Bisericii primare, precum şi în cântările şi canoanele care s-au dezvoltat mai târziu şi care exprimă credinţa noastră. Acest material ne învaţă despre sărbători, posturi, vieţile sfinţilor şi participarea la aceste slujbe este o cale ideală de pregătire pentru Sfânta Liturghie de duminică, în special dacă vei primi Sfânta împărtăşanie.

Alte slujbe, totuşi, s-au dezvoltat de-a lungul secolelor, provenind posibil din evlavia personală a creştinilor, dar, mai târziu, dezvoltându-se în servicii liturgice obşteşti. Renumitul biblicist Jerome a scris odată: „Cine este acela care nu ştie ceasurile obişnuite de rugăciune ca fiind al treilea, al şaselea, al nouălea împreună cu cele de dimineaţa şi seara". El se referă, probabil, la orele la care creştinii se preconiza că se rugau personal sau cântau psalmi, dar această practică a furnizat baza pe care serviciile liturgice s-au dezvoltat, care a sfinţit trecerea zilei. Acestea au ajuns să fie numite Ceasuri. In felul în care noi numărăm orele, aceasta a ajuns să însemne rugăciuni la şase dimineaţa, la nouă dimineaţa, la amiază şi trei după-amiază, în completare la Utrenie şi Vecernie. Altă slujbă, care avea loc chiar înainte de culcare, era numită Pavecerniţa.

Reţineţi că în timpul Bisericii primare, oamenii trăiau după soare, trezindu-se şi culcându-se mai devreme decât obişnuim noi astăzi. Vecernia se putea sluji oricând între orele trei şi patru după-amiaza, iar Pavecerniţa la ora de culcare, în jurul orei opt seara. Ciclul complet de slujbe s-a săvârşit, probabil, doar în mănăstiri şi catedrale mari şi sunt o mulţime de dovezi că populaţia creştină locală a luat parte la acele slujbe când a putut.

Astăzi, mulţi dintre noi nu locuiesc aproape de o mănăstire, unde aceste slujbe au loc, şi multe biserici s-ar putea să aibă Vecernie şi Utrenie doar odată pe săptămână. Dacă eşti norocos să aparţii unei comunităţi în care sunt slujite mai multe slujbe din ciclul zilnic, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru aceasta şi ia parte când poţi. Dacă acestea nu iţi sunt accesibile, sunt lucruri pe care poţi să le faci pe cont propriu. Sunt disponibile mai multe ediţii publicate ale Ceasurilor, pe care le poţi folosi singur. Structura Ceasurilor este simplă, cu câteva schimbări chiar în timpul Postului Mare, ca să poţi să le înalţi către Dumnezeu fără să îţi faci griji referitoare la răsfoirea prea multor cărţi. Slujbele constau în psalmi, cântări şi rugăciuni, şi dacă nu ştii glasurile adecvate pentru psalmi şi cântări, nu te îngrijora: pur şi simplu, cântă-le pe un singur ton.

Vecernia şi Utrenia sunt mult mai complicate şi pot fi puţin stânjenitoare, chiar şi pentru cei care le cunosc, dar asta nu trebuie să te împiedice să foloseşti părţi din ele. Psaltirea, care a fost prima carte de strană a Bisericii creştine, a fost împărţită în capitole numite catisme, doar ca să fie citite în timpul Utreniei şi Vecerniei. Poţi căuta psalmii zilei în oricare din diversele cărţi de slujbă. Cere-i preotului sau cuiva mai deprins în aceste lucruri să te ajute. Poţi rosti psalmii pentru fiecare zi dimpreună cu troparele zilei, şi prin folosirea unui calendar ortodox, găseşti Apostolul şi Evanghelia zilei. Acestea te vor ţine ocupat dacă devin parte a rânduielii tale şi le vei citi împreună cu rugăciunile personale.

Noi facem aceasta pentru că ciclul continuu al cultului zilnic ne face să ne concentrăm pe Dumnezeu în decursul zilei. Ne ţine din a deveni complet obsedaţi de circumstanţele vieţii noastre cu problemele şi complicaţiile ei, la măsura în care nu vedem altceva, şi atribuie acea viaţă lui Dumnezeu. Pentru că, chiar dacă aceste slujbe sunt săvârşite de un grup mare în Muntele Athos sau de un grup mic în Dayton, sau doar de noi înşine în colţul nostru de rugăciune, suntem uniţi într-o slujire obştească făcută de Biserică în numele întregului Trup.

Precum la Sfânta Liturghie a Sfântul Vasile cel Mare ne rugăm pentru cei care sunt absenţi din „binecuvântate pricini", slujind Liturghia, ne rugăm pentru ei şi la aceste slujbe zilnice ale Bisericii, aducând astfel o ofrandă pentru toţi cei care fie nu sunt conştienţi de nevoia de a se ruga, fie pentru cei care poate circumstanţele îi pun în imposibilitatea de a se ruga. Ne unim în cultul întregului Trup. Chiar în cazul în care cântăm psalmii singuri, aceasta face strădania noastră mai puternică prin unirea ei cu cea a marii comunităţi închinătoare. în plus, aceste slujbe zilnice ale Bisericii ne dau o doză mare de Scriptură, cu psalmii şi citirile zilnice care ne ţin axaţi pe cugetul Bisericii, precum este revelat în Biblie. îmbină aceasta cu doctrina exprimată în diferitele cântări şi devine destul de dificil să rătăceşti de la rezervaţia teologică, dacă nu eşti, într-adevăr, hotărât pentru a face călătoria.

Scaunul cu trei picioare al tradiţiei duhovniceşti - Sfânta Liturghie, rugăciunea personală şi cultul zilnic - vor fi temelia strădaniilor tale duhovniceşti. Pe măsură ce tu şi duhovnicul tău dezvoltaţi disciplina ta duhovnicească, analizeaz-o în lumina acestor elemente, pentru a o ţine echilibrată, deplină şi sănătoasă.

Preot Michael Keiser
Indrumător de viaţă duhovnicească pentru începător, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Indrumător de viaţă duhovnicească pentru începător"

 

28 August 2015

Vizualizari: 1131

Voteaza:

Scaunul cu trei picioare 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE