Suferinta nu este pedeapsa divina

Suferinta nu este pedeapsa divina Mareste imaginea.

O conceptie intalnita tot mai des astazi in randul crestinilor ortodocsi, se refera la faptul ca inclinam sa vedem cele mai multe incercari ale vietii noastre (boala, moarte prematura, calamitati), ca pedepse divine. La baza acestei conceptii stau doua idei, pe de-o parte, una scolastica, potrivit careia suferinta ca urmare a pedepsei divine, reprezinta o plata sau satisfactie adusa onoarei jignite a lui Dumnezeu prin pacat, iar pe de alta, o idee de vadita influenta gnostica, ce vorbeste despre o suferinta purificatoare prin care sufletul trebuie sa treaca, pentru a atinge desavarsirea.

Aceste puncte de vedere sunt straine de teologia si traditia patristica ale Bisericii Ortodoxe. In Molitfelnic (v. ed. IV, Buc. 1984, p. 248) exista o rugaciune foarte potrivita pentru ilustrarea "teologiei suferintei": "Tu care pedepsesti si iarasi tamaduiesti, si dai pedeapsa cu bunatate si cu iubire de oameni, nu ca sa pierzi zidirea mainilor Tale, ci mai mult, ca sa o aduci la frumusetea cea dintai si la starea cea aleasa de la inceput, pe care am pierdut-o prin slabiciunea mintii si prin sfatul vrajmasului, vrand iarasi a se ridica si in tot chipul purtand grija sa scapi ce a mai ramas din caderea aceea".

Chiar daca este folosit termenul scolastic "pedeapsa”, dupa cum constatam din cuprinsul rugaciunii acest act dumnezeiesc nu denota un aspect juridic, ci mai ales unul viu, relational. Pedeapsa divina se arata a fi o realitate antinomica. In cazul lui Dumnezeu, pedeapsa nu este amestecata cu ura nefiind o manifestare a razbunarii. Din contra, "Dumnezeu pedepseste si tamaduieste”. Ba chiar, "pedepseste cu bunatate si iubire de oameni”.

Ortodoxia a preferat dintotdeauna cuvantul "incercare" celui de "pedeapsa" pentru a face referire la aceasta manifestare a proniei dumnezeiesti. Dumnezeu trimite incercari asupra noastra mustrandu-ne cu dragoste de parinte: "Certand m-a certat Domnul, dar mortii nu m-a dat” (Ps. 117, 18). Nu ne da mortii deoarece "nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu". Cum se spune in rugaciune: "nu ca sa pierzi zidirea mainilor Tale, ci mai mult, ca sa o aduci la frumusetea cea dintai si la starea cea aleasa de la inceput”.

Incercarile dumnezeiesti sunt intotdeauna parte a pedagogiei divine. De aceea, gresim atunci cand ne raportam numai la incercari, pierzand din vedere binefacerile primite de la Dumnezeu prin ele. Sfantul Maxim Marturisitorul ne spune ca Dumnezeu ingaduie "incercari, ocari peste capul nostru, cu rostul ca sa ne scarbim de noi insine si sa ni se toceasta tot gustul de cele de aici, caci altfel nu putem muri noua insine."

Tot Sfantul Maxim afirma ca "multe din cele ce ni se intampla, ni se intampla spre indrumarea noastra sau spre stingerea pacatelor trecute sau spre indreptarea neatentiei prezente sau spre ocolirea pacatelor viitoare".

Suferinta nu este mantuitoare decat atunci cand este asumata. Si poate fi asumata doar cand aduce in noi pocainta. In acest sens, Sfantul Marcu Ascetul ne spune: "precum celor ce s-au hranit fara socoteala le foloseste absintul amar, asa celor cu purtari pacatoase le e de folos sa patimeasca rele. Caci leacurile acestea pe cei dintai ii fac sanatosi, iar pe ceilalti ii pregatesc spre pocainta". Termenul grec metanoia, tradus prin "pocainta”, insemana de fapt o  "schimbare a mintii”, o intoarcere a acesteia de la pacat spre Dumnezeu.

Plata pacatului este moartea, in sensul de consecinta naturala, nu de pedeapsa. Hristos Insusi a suferit si a murit pentru noi, fiind "fara de pacat”  dar si "fara de moarte”. De aceea si calea catre Imparatia Cerurilor nu ne-a fost deschisa de catre El prin pedeapsa, ci prin iubire: "Si noi am cunoscut si am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are catre noi. Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el. Intru aceasta a fost desavarsita iubirea Lui fata de noi, ca sa avem indraznire in ziua judecatii, fiindca precum este Acela, asa suntem si noi, in lumea aceasta. In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindca El ne-a iubit cel dintai. (I Ioan 4; 16-19)

Numerosi sfinti au avut la randul lor de facut fata multor boli cu toate ca duceau o viata plina de sfintenie. Acestia, oricat de bolnavi erau sau oricator alte incercari erau supusi, nu se aratau lipsiti de bucurie. In aceasta se arata maretia crestinismului, in faptul ca poate exista bucurie pana si in suferinta. Impreuna cu Hristos, in fiecare dintre noi, oricat de neputinciosi am fi, se manifesta biruinta vietii asupra mortii.

Parintele Paisie Olaru ne arata in putine dar minunate cuvinte ca suferinta nu este pedeapsa: "Nu uita ca Domnul, pe cine iubeste, il incearca, ca mai mult sa fie aproape de El. Sa ne bucuram si sa multumim bunului si induratului Dumnezeu pentru toate. De frica bolii si a altor incercari "nu ne vom teme, nici ne vom tulbura, caci cu noi este Dumnezeu!"

De aceea, nu atat multimea incercarilor trebuie sa ne puna pe ganduri, cat lipsa lor.

Radu Alexandru

23 Septembrie 2011

Vizualizari: 10125

Voteaza:

Suferinta nu este pedeapsa divina 5.00 / 5 din 2 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Florica BeneaPostat la 2011-09-23 06:21

    Multumesc pentru acest articol. Doamne ajuta!

  • Ana-Maria LupuPostat la 2010-07-08 12:16

    suferinta este metoda pedagogica prin care Dumnezeu incearca sa ne indrepte,sa ne intoarca spre calea cea dreapta,sau metoda prin care ne spalam pacatele...altfel spus este medicamentul impotriva bolii sufletesti.Doamne ajuta!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE