Romania a ramas fara pastor

• « Inapoi
• Inainte »

ROMANIA A RAMAS FARA PASTOR

Astazi, pe o caldura de foc ce continua sa biciuiasca tara ca si cum ar dori sa ne trezeasca la o realitate uitata dar esentiala, s-a dus la Domnul intr-o fractiune de secunda Prea Fericitul Patriarh Teoctist. Nimic nu ne ingaduia sa ne inchipuim ca aceasta clipa va sosi acum si nimic nu parea sa ne anunte deznodamantul ce s-a produs ca o stire rea, de fulger cazut dramatic asupra omenetului de la noi, necajit si prea de tot incercat. Parea ca, in fibra lui tare, de taran moldovean cu vechimea si tariile razesiei, niciodata nu se va cuibari moartea care, insa, vine intotdeauna ca un fur in noapte, pasind fara sa se auda si fara a se presimti. Statea drept, senin si intelept ca un brad pe care nici un taietor nevrednic nu s-ar fi sumetit sa se incerce a-l atinge macar.

Acum s-a stins ca o lumanare: o moarte de om batran. L-au rapus Raul acestor zile, nevrednicii invoiti in facerea de rele, iscoadele si multimea de alcatuiri neispravite ce ne strica viata, istoria si tara.

In doar cateva minute, oameni pe care abia ii intalnesc din cand in cand ori apropiati si-au impartasit unii altora vestea cea rea si neasteptata. Era doar un semn de neliniste si de amaraciune? Era mai degraba un semn de deznadejde caci de astazi Romania a ramas fara Pastor. A fost omul marilor incercari si chezasul trecerii noastre printr-un pustiu despre care abia cand ii vom intrevedea cu adevarat incheierea vom intelege cat a fost de plin de pericole si noi cat am fost de primejduiti.

Caci, pentru a scapa turma si a putea indruma poporul sau, Patriarhul biblic s-a oferit drept prada nemernicilor ce sunt facuti pentru stricare, neintelegere si cuvant nepotrivit, luand asupra sa pedepse nemeritate si dispretuiri incredibile venite de la oameni marunti.

Insa, in felul lui, a biruit. Caci "viata si faptele" ce i se vor scrie odata fara impulsivitatea sangvinara a condeielor tocmite de azi vor  cuprinde semnificatii ce inca ne scapa desi pentru cine stie sa priveasca sunt vazute inca de acum. Dorise sa ajunga a pune piatra de temelie la Catedrala Mantuirii Neamului si nu a mai ajuns, ratandu-ne astfel ca, poate, pentru romani vremea simbolului colectiv inca nu a venit. Dar a putut sa cladeasca o Manastire a Sfintilor Romani ridicata in chiar orasul raului, in capistea spoielii si in locul stapanit de Satana unde numai rugaciunile celor cinci sfinti enigmatici ce se roaga necontenit pentru ca Bucurestii sa nu se surpe il mai tin in fiinta. Aceasta este, poate, o potrivire cu un sens mai inalt si, daca are un inteles, atunci intelesul este o enigma ce merita tinuta minte si deslusita in partile ce ne sunt accesibile. Caci in visul neimplinit al Patriarhului Biblic sta poate indrumarea noastra esentiala ce ne spune ca ne vom mantui ca neam prin sfintii nostri si, deci, prin noi insine caci acum ramanem si suntem numai in mana lui Dumnezeu.

Altii vor veni dupa cum se va intampla si poate ca vor face ca sa fie uitat sau asezat in penumbra Patriarhul vremurilor nedeslusite insa Cel ce le stie pe toate nu il uita si ne va ajuta si pe noi sa-l pretuim mai cu dreptate pe feciorul de tarani din satul Botosenilor lui Eminescu cu cat timpurile vor fi mai apasatoare si incercarile mai mari.

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aseze in ceata dreptilor, acolo unde ii este locul.


Aceste cuvinte le-am scris dintr-o data la doar cateva minute dupa ce aflasem ca in Dealul Mitropoliei venisera zilele de doliu si peste tot incepusera sa bata clopotele cu dangat prelung si rar. Apoi le-am trimis in cele patru zari catre cei ce socoteam ca ar fi trebuit sa afle si sa cada pe ganduri.

La doar putina vreme, au inceput sa vina din toate partile raspunsuri pe care, intr-un anumit fel, le asteptam iar in zilele ce urmara acestea se stransera unul peste altul, incepand sa constituie un documentar a carui semnificatie depasea insemnatatea clipei si se proiectau inainte si inapoi cu lungi ecouri ramificate. Atunci mi-am dat seama ca acestea trebuiau adunate si publicate fiindca erau o intaie participare la o "mostenire" ce va trebui descrisa mai staruitor si insusita in ceea ce va ramane dincolo de rumorile zilei.

Caci, in esenta ei, actiunea Patriarhului Teoctist va fi recunoscuta abia atunci cand se vor stinge relele si gura vorbitorilor de cuvinte desarte va amusi si va fi inteleasa drept ceea ce a si fost: o expresie a unui strat de ruralitate de varsta aproape insondabila, peste care adaosul monahal a venit parca de la sine si l-a sedimentat. Era deopotriva "un staret" - adica un batran intelept - "un gospodar" si "un taran" care incheia o epoca si poate ca deschidea inca una, creindu-i un model de noblete a locului unde incap nu diploma, hrisov si uric ci insasi fapta si jertfa neinteleasa. In alte veacuri, rostul lui ar fi fost intre "batranii buni", judecator in prispa bisericii si dascal de juni, povatuitor de familii si facator de pace; insa a apucat sa fie un pastor de poporeni si un indrumator in vremuri grele, el, "ultimul Mare Taran".

ARTUR SILVESTRI

• « Inapoi
• Inainte »