Teoctist, ziditorul de Dumnezeu si de neam romanesc

• « Inapoi
• Inainte »

Teoctist, ziditorul de Dumnezeu si de neam romanesc

Perspectiva basarabeana

Poporul roman, crestin prin geneza sa, a avut noroc de Patriarhul Teoctist, un adevarat Ziditor de Dumnezeu, un iscusit aparator al unitatii nationale in una din cele mai debusolate perioade ale existentei sale moderne. Fiindca, daca e sa privim cu seriozitate si fara manie in urma, observam ca vremea marilor schimbari, de fapt a unor fracturi tragice ale fiintei umane, care a marcat sfarsitul mileniului II nu doar politic, ci si tehnologic, si social, si religios, nu ne-a prins nepregatiti.

Acest om al desavarsirilor omenesti si religioase s-a nascut, parca special, prin pronie dumnezeiasca, intr-o numeroasa familie de tarani botosaneni, la hotarul de est al Romaniei, in timpul unui devastator razboi (care a dus la intregirea politica a poporului roman), in preajma unor reforme radicale politice, religioase si economice. El a urmat atunci chemarea cea mai subtila a inimii si a intrat de copil in manastire, a cunoscut toate bucuriile vietii religioase, toate poticnirile urcarii treptelor acestei lumi, dar si toate patimile si chinurile prin care a trecut poporul roman in secolul XX.

Cand a fost ales Patriarh, in 1986, timpurile se apropiau, si acele  ale luminii, dar si acelea care ar fi putut prabusi natia romana in dezastrele de tip iugoslav. Avea atunci si pregatirea teologica necesara, si pe cea administrativa, si pe cea politico-sociala, dar si pe cea a apropierii de Dumnezeu fara de care orice ascensiune in ortodoxie este vanare de vant. Lui si celor doi patriarhi anteriori, care i-au fost si parinti spirituali, Justinian Marina si Iustin Moisescu, le datoram si unitatea bisericii ortodoxe romane, si pastrarea institutiilor ei administrative si educationale, si "iscusinta de a afla solutii" pentru pazirea si restaurarea sfintelor biserici si manastiri, adevarate citadele ale ortodoxiei si poporului roman. Cu toata ticalosia vremilor comuniste, si in pofida celor care i-au criticat pe cei trei patriarhi pentru pretinsul colaborationism cu fostul regim comunist, iata ca si Putna, si Hurezii, si Voronetul, si Nicula, si complexul din Dealul Patriarhiei, ca sa dam numai cateva pilde, nu au fost inchise, devastate si distruse din temelii, nu au avut destinul bisericilor si manastirilor din fosta URSS (inclusiv din Basarabia si Bucovina).

Sunt si meritele de necontestat ale Patriarhului Teoctist ca in acele vremi, ticaloase si satanice mai sub toate aspectele, poporul roman a ramas un popor majoritar ortodox, ba chiar biserica ortodoxa romana, prin marii ei ierarhi, teologi si duhovnici, a devenit una din cele mai importante ale lumii.

Sa recapitulam. Fara particica mintii si inimii sale nu ar fi fost posibila canonizarea Sfintilor Ortodocsi ai neamului romanesc, inclusiv cea a lui Stefan cel Mare si Sfant sau a lui Constantin Brancoveanul.

Fara Patriarhul Teoctist, fara meritele lui de decan de varsta al patriarhilor ortodocsi, nu ar fi fost posibil nici dialogul fratesc in Biserica ortodoxa, mai ales dupa destramaile din anii 1989-1991, nici apropierea dintre bisericile crestine, nici vizita Papei Ioan Paul la Bucuresti. Opera parintelui Dumitru Staniloaie, unul din cei mai mari teologi ai epocii moderne a lumii, editarea monumentala a Bibliei lui Serban Cantacuzino, dar si noua redactie a Bibliei cu cel mai adanc comentariu din toate timpurile ortodoxiei romanesti, realizata de mitropolitul Bartolomeu Anania, apoi zidirile mitropolitului Antonie Plamadeala in Ardeal, de mare perspectiva pentru intreaga ortodoxie, invataturile duhovnicilor Cleopa sau Parvu, daruirile parintilor Sofian sau Dobzeu, toate astea, si multe altele, au devenit flori binemirositoare si preafrumoase ale ortodoxiei romanesti, fiindca intaistatatorii ei, si nu in ultimul rand Patriarhul Teoctist, prezent si participant la luarea celor mai importante decizii ale Bisericii Ortodoxe Romane dupa cel de al doilea razboi mondial, adica in cumplitele vremi ale stalinismului si Internationalei comuniste, si-au asumat si responsabilitatile politice ale epocii, si pe cele de interes ortodox si national.

Parintele Teoctist a avut o relatie speciala cu Basarabia. Doi dintre cei trei mitropoliti care l-au intronat in 1986 erau basarabeni, Antonie Plamadeala si Nestor Vornicescu. De altfel, anume acesti basarabeni, la care ar trebui sa-l adaugam si pe Arhiespicopul Antim Nica, prin vicariatele lor la Patriarhia romana, prin alte misiuni si zidiri ortodoxe si romanesti,  au fost si stalpi de nadejde ai Parintelui Patriarh in cele mai grele perioade ale activitatii sale. Patriarhul Teoctist a luptat necontenit, inca din perioada Patriarhului Justinian, pentru salvarea Basarabiei, a clerului si poporului ei, iar atunci cand timpurile au fost mai blande, a reactivat fara a ezita, si, din cate se stie, chiar in pofida deciziilor politice ale acelui moment, Mitropolia Basarabiei, facand posibila re-unirea Basarabiei cu Patria prin biserica stramoseasca. Marile personalitati ale Basarabiei, care i-au fost si prieteni apropiati, Ion Ungureanu, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi sau Nicolae Dabija, au fost oaspeti doriti mereu la Patriarhie, cu ei a discutat cele mai serioase probleme ale lumii, ortodoxiei si neamului romanesc. Si tot cu ei a pus la cale vizita in Basarabia pe care si-o proiectase pentru toamna anului 2007.

"Bun, bland, atent", asa il caracterizeaza cei multi pe Parintele Patriarh Teoctist. Inteligent, impozant si simplu, iubit de oamenii simpli si iubitor de oameni simpli, sluga a lor si a lui Dumnezeu, el a stiut intotdeauna sa stea drept si hotarat in calea distrugerilor politicianiste, nu a cedat nimic atunci cand a fost vorba de fundamentele ortodoxiei, de unitatea bisericii ortodoxe romane sau de cea a neamului romanesc. El a construit si a invatat si pe altii sa construiasca biserica ortodoxa romana pe terenul dezechilibrat al Globalizarii, a zidit contraforturi solide intre temeliile cele vechi ale crestinismului si tendintele renovatoare din biserica, inclusiv intre cele din lumea catolica si protestanta, a fost constient de necesitatea innoirilor, inclusiv pe taramul relatiilor dintre oameni si structurile lor sociale. Aceste merite, in conditiile nesigure ale crizelor globale ce bantuie lumea, au fost, se vede, decisive pentru viitorul Romaniei si al poporului roman mai ales dupa 21 decembrie 1989, in perioada tulbure a revolutiilor si mineriadelor, a pseudodemocratiei si a pseudoeconomiei de piata, a pseudovalorilor si a diversiunilor mediatice care s-au abatut ca uragane nemiloase asupra Romaniei si a intregului neam romanesc.

Patriarhul Teoctist, pe numele lui de taran roman Teodor Arapasu (adica tot cu radical dumnezeiesc in nume, dar si cu cel de pastrator al dorului strabun), nu a reusit sa realizeze cel mai mare vis al sau, Catedrala Mantuirii Neamului. Se vede ca puterile lui omenesti, daruite de el pentru trecerea prapastiilor de dupa 1989, nu au putut birui aiurelile antinationale si antiortodxe ale celor care au luat decizii "arhitectonice" in ultimii ani. Dar, poate, Harul lui Dumnezeu, ne-a trimis supliciul lui pamantesc anume in ziua de 30 iulie 2007 pentru a se urgenta si aceasta lucrare a mintii si inimii lui intru statornicia dreptei credinte si a mantuirii neamului romanesc. Dumnezeu sa-l odihneasca impreuna cu toti dreptii acestei lumi!

Chisinau, 31 iulie 2007

ANDREI VARTIC

• « Inapoi
• Inainte »