Apa vuitoare

Apa vuitoare Mareste imaginea.

După trei zile vine la mine starostele satului, cu rugămintea să mă duc până acolo: „Părinte, am aflat de la Tănase asta şi asta... Suntem în necaz. Socotesc că ne vei face un mare bine dacă vei veni să ne arăţi [unde se află apa]."

In timp ce continua, îi răspund: „Uite, mai jos de sat există o fântână..." „Da", zice, „dar trebuie să coborâm până acolo ca să luăm apa, iar femeile se ostenesc cărându-şi urcioarele de acolo de jos..."

Ah, dar îmi amintesc şi altceva acum! Oh, oh, oh! Aici s-a petrecut o mare minime. Vreţi să o las la o parte pe asta şi să v-o povestesc pe cealaltă?

- Incheiaţi-o pe aceasta şi ne-o povestiţi pe urmă şi pe cealaltă, părinte.

- E foarte lungă povestea, este o poveste de durată, dar o să încerc. M-au luat cu ei şi m-au dus în satul lor ca să le găsesc apă. Am trecut prin toate satele şi când am ajuns la Malandrino, îmi spun: „Uite! Acesta e satul nostru." Atunci le zic: „Vedeţi casa aceea albă? Prin partea de sus a acelei case trece apă." „Tănase", zise starostele, „ştii cum se numeşte locul acela pe care ni-l arată părintele?" „Cum?" „La apa vuitoare." „De ce-l numiţi aşa?", îl întreb eu. „Pentru că se spune că odată, într-o primăvară, un cioban s-a pus să doarmă acolo şi, cum dormea el, a simţit că pe dedesubt trece o apă care curge cu vuiet. Şi a simţit atât de puternic vuietul, încât le-a povestit la toţi că pe dedesubt trece o apă. De-atunci i-a rămas locului numele «La apa vuitoare»."

„Iată, pe acolo", le spun, „trece apa..."

Satul acesta se numea Vraila. Aşadar, s-au bucurat cu toţii, dar mai ales starostele satului. Atunci le-am spus: „Luaţi aminte, dragii mei, nu vreau [când vom ajunge acoloj să spuneţi nimănui că aţi adus pe părinţelul ăsta să vă arate unde se află apă. Nu vreau să afle nimeni acest lucru, nu e de bine; de aceea insist să vă spun că nu trebuie să afle nimeni că eu am venit aici pentru apă. Pentru mine e important să nu ştie nimeni..."

Cum am ajuns în sat, ne-am dus acasă la preotul de acolo şi Tănase a ieşit afară, unde s-a întâlnit cu un domn, al cărui nume nu mi-l amintesc... Acesta era la origine din Patra. Era pompier în Patra, dar soţia lui era din Vraila şi veniseră să-şi petreacă vara în satul acesta. Şi l-au adus la mine, spunându-mi: „Uite, el te va duce sus, în locul pe care ţi l-am arătat, ca să ne spui..." Ei, m-am dus cu el acolo sus şi am însemnat locul [unde se afla apa] cu nişte pietre. La întoarcere, el mergea în faţă, iar eu în urma lui. Drumul era în pantă. Cum mergeam noi aşa, îmi spune: „Părinte, Tănase mi-a zis că tu te pricepi şi la boli." „Ştiu şi eu... acum sunt obosit.. ", îi răspund eu.

La auzul acestora, a tăcut şi a continuat să meargă în faţa mea. Aşa cum mergea, mi-am făcut cruce pe ascuns şi, privindu-l cu atenţie, am văzut în partea stângă a pieptului semnele lăsate de tuberculoză. L-am oprit. Nu-mi amintesc dacă numele lui era Sta vru sau Tănase sau lorgo. Unul dintre acestea trebuie să fi fost. L-am oprit, aşadar, şi l-am bătut pe umărul drept, spunându-i: „Văd o boală aici..." S-a binedispus, l-am văzut cum s-a luminat la faţă.

„Ei", m-a întrebat, „ce vezi?" „Ce să văd", i-am răspuns, „copilul meu, văd o minune..." „Spune-mi", mi-a zis atunci. „Ai avut vreme de mulţi ani tuberculoză, dar acum te-ai vindecat şi leziunea s-a închis cu totul. Pot să-ţi spun că plămânul drept e mai puternic decât cel stâng." „Cum e posibil aşa ceva?" „In locul", îi spun eu, „în care era boala, s-a adunat calciu şi a acoperit leziunea..."

„S-a vindecat?" mă întrebă vădit bucuros. „S-a vindecat. Cel din dreapta e mai bine decât plămânul din stânga..." „Vreau să te sărut, părinţelul meu!", îmi zise mulţumit.

„Căci pe mine mă chinuie gândul cum că sunt tuberculos." „Te-ai vindecat, n-ai înţeles?" îi spun. „Am înţeles", zice, „dar nu-mi pot scoate din minte ideea asta."

La întoarcere deja se înserase, fiindcă noi călătorisem ziua întreagă. Şi ştii pe ce drum ca vai de el am mers? Vai de noi! Fără nici un pic de asfalt, numai hârtoape şi gropi, drumul acela aproape... m-a omorât. Din cauza zdruncinăturilor mă dureau toate, rinichii, stomacul, măruntaiele, erau „praf" toate. Şi maşina aceea cu care am fost nu avea cauciucuri cu aer. Şi în spate erau [încărcaţi] cărbunii. [Iar şoferul] era obligat să coboare întruna ca să întreţină [focul]; [tot] în spate avea ceva asemenea unui butoi - maşina funcţiona cu gazul dat de cărbunii de lemn ...

Seara ne-am dus la părintele [din sat], dar părintele nu era acasă. Intre timp a venit şi părintele care, după ce m-a salutat, mi-a spus: „Părinte Porfirie, Dumnezeu te-a adus în satul nostru. Nici unul dintre săteni nu calcă pe la biserică. Singur fac şi Vecernia, şi Utrenia şi Liturghia. [Bise- rica-i] pustie. [Nu ţin] nici o sărbătoare... Numai când moare cineva şi avem parastase, atunci vin cu toţii. Aşadar, ştii ce s-a întâmplat? La cafenea, dascălul a vorbit despre Cuvioşia ta." „Ce spui? Şi ce ştie dascălul?!?" îl întreb. „I-a spus Tănase cine eşti, şi el s-a adresat sătenilor cu următoarele cuvinte: «Dragii mei, iată, a venit un om aici la voi - care spuneţi că nu există Dumnezeu -, care este aşa şi pe dincolo... a făcut asta şi aia. Lui Tănase, spre exemplu, i-a spus despre soţia sa, şi apoi... cum am pus piciorul în Malandrino, le-a arătat că sus, 'La apa vuitoare' există apă, fără să fi ştiut locul de mai înainte... > Şi nu după multă vreme [s-a umplut locul dej lume... care se înghesuia în faţa casei preotului, aflată în piaţa [centrală a satului]. Piaţa s-a umplut de lume care striga. «Ce-o să facem acum, părinte?» mă întreabă preotul. «Spune-le că părintele e obosit şi că o să vină în altă zi», îi răspund eu. «Să faceţi bine să vă împrăştiaţi [pe la casele voastre], să plecaţi, fiindcă omul nu se simte bine, e frânt de oboseală din cauza mersului cu maşina...», le-a spus el, şi câte n-a avut de îndurat ca să-i trimită acasă..."

In sfârşit... Nici aici n-am scăpat de peripeţii; aici e locul unde s-a întâmplat ca şoferul şi controlorul să mă ia în râs. Şi vă voi istorisi încă o întâmplare, petrecută acolo, la o cafenea.

Seara am mâncat acasă la preotul [satului] care avea vreo cinci-şase copii. Mă întrebă: „Cum ţi se par copiii mei?" M-am uitat la copii şi l-am întrebat: „[Copilul] acesta vorbeşte?" „Ştiu şi eu? Tu ce spui?" „Nu vorbeşte", îi răspund. „Da...", îmi zice el, „nu-mi mai spune nimic..,”

După ce-am mâncat, preotul m-a luat deoparte şi m-a întrebat: „Ce poţi să-mi spui, binecuvântate [părinte], despre copilul acesta?" „Acesta a suferit ceva în pântecele mamei sale...", îi răspund. Şi i-am povestit atunci [amănuntele]... „într-adevăr, am fost cu el pe la toţi medicii, dar nu vorbeşte.

Şi ei mi-au spus acelaşi lucru, că a suferit ceva pe când se afla în stare embrionară..."

Mi-au pregătit camera şi m-am culcat. Dis- de-dimineaţă, încă nu se luminase de ziuă,, vuiet, vuiet... afară în piaţă era plin de lume! Multă lume! Vine preotul la mine şi îmi spune: „Părinţele, să vezi ce-am păţit..." „Ce?" „A venit o grămadă de lume şi din Amigdaliă..." „Ce-i Amigdaliă?", îl întreb eu. „Este un sat din apropiere, de pe cealaltă colină..."

Insă priveliştea era frumoasă cu lumea asta foarte emoţionată care, la ieşirea mea din casă, şi-a ridicat mîinile şi striga: „Părinte..." aţi înţeles? Strigau cu toţii. Iar Costas îmi spune: „Of, mânca-i-ar rugăciunea..." Costas din Patra, pompierul - dacă nu crezi poţi merge în sat şi să afli lucrurile astea de la vreun bătrân. Lumea aşadar îşi ridica mâinile în aer, cuprinsă fiind de emoţie. Unul spunea: „Copilul meu..." Altul: „Bărbatul meu..." Altul: „Mama mea..."

Aa, pe când coboram - era un loc înclinat -, îmi spune Costas: „A venit soţia mea, părinte, are o problemă, dac-ai putea să-i vorbeşti..." „Sunt obosit, nu pot spune nimic."
Aşa că m-au lăsat în pace. Eu însă am cercetat-o şi am văzut-o pe soţia lui fără ca ei să bage de seamă. Undeva mai jos se culegeau struguri, şi chir Costas îmi zice: „Mă duc să aduc nişte struguri..." „Haide, du-te...", îi spun.

Imediat ce a plecat după struguri, eu m-am adresat ei: „Hai să-ţi vorbesc... Tu eşti o femeie foarte necăjită şi ai o fobie. Nu pui decât răul în faţă. Şi înainte de toate te stăpâneşte gândul că o să-ţi ia foc casa."

„E o idee", îmi zice, „care mă obsedează. Şi mă chinuie... când trebuie să plec de acasă. [întotdeauna] când mă întorc, mă uit de departe, dacă nu cumva iese fum din casă...'

Nu vă povestesc mai multe despre ea... Am sfătuit-o ce să facă şi am încercat s-o lămuresc. Când a venit Costas, l-a strigat, zicându-i: „Costas, mi-a spus totul!"

In cazul ei... fantezia [era de vină]. Aţi înţeles?

La coborâre, cum am ajuns la Hania - acolo erau două-trei case văd de la distanţă lume adunată la fel ca sus, la Vraxla. îl întreb pe Costas: „Ce-i asta, măi Costas?" „Ah, binecuvântate", îmi zice el, „în decursul nopţii au aflat mai multe sate şi s-au adunat aici ca să te vadă..." „Oh! Ce-am păţit!..."

Cum am coborât, au năvălit cu toţii asupra mea. Unul îmi spunea: „Vreau să mă spovedesc..." „Acum nu se cade", i-am răspuns. „Vino aici, hai să mergem..." Aveau o oarecare moară acolo în apropiere. ([Puteam] să ne fi dus acolo să-i spovedesc pe toţi, unul câte unu!,) [dar] le-am spus: „Nu, nu pot. Voi veni altădată."

Aşadar, cum aşteptam noi aşa să vină autobuzul din Lidoriki, mă apucă unul de rasă. „Părinte, sunt pierdut..."

Dacă vreţi, ascultaţi [povestea] asta, măi copii. Merită atenţie.

Prin urmare... îi zic: „Nu pot [vorbi cu tine]. Aştept autobuzul." I se adresează unuia care stătea acolo: „Stai aici. Imediat ce vine autobuzul, eu îl voi aduce pe părintele înapoi.

Spune-le să nu plece. Haide...", îmi zise, trăgându-mă după el, „haide, părinte! Nu avem apă. Vreau să-mi arăţi unde este apă." M-am dus şi i-am arătat: „Uite acolo." „Nu ştiu unde, să mergem împreună", îmi zise. Ne-am dus la locul cu pricina şi i-am spus: „Aici este apă." Şi, după cum am aflat mai târziu, au săpat şi au găsit apă din belşug. Şi au numit locul: „La Fântâna Părintelui".

Ar trebui să întrebăm dacă există astăzi vreo fântână cu numele acesta, „La Fântâna Părintelui". Cine ştie..., au trecut de-atunci vreo patruzeci de ani. Dacă nu patruzeci, vreo treizeci şi nouă. Aţi înţeles?

Când a sosit autobuzul li s-a spus [celor din autobuz]: „Aşteptaţi să vină un călugăr care se află aici ca să găsească apă!" La un moment dat, pe parcursul drumului, taxatorul m-a luat în primire şi m-a pus să stau în faţă... şi tot drumul ce nu m-a întrebat...!?! „Acolo, a!, se găseşte apă? A!, aici este apă?" M-a tachinat tot drumul. Eu mă rugam în sinea mea, fără să mă tulbur deloc. Dar a continuat să-şi bată joc de mine... „Măi, călugăre, acum ce vezi?" Lumea se amuza... De unde să ştie el că [mai devreme] cei din sat plânseseră după mine şi că mă cinstiseră cu atâta evlavie? Pasagerii erau diferiţi oameni din Lidoriki. Ei, aceştia, fiindcă erau neştiutori, râdeau. Taxa
torul stătea în spatele şoferului şi mă tot ironiza, iar lumea râdea. Mi se adresa aşa, dispreţuitor, întrebându-mă: „Măi, călugăre, acum ce vezi acolo? Căci acolo e apă. O vezi?"

Eu nu-i răspundeam. Am ajuns aşadar la Sfânta Eufonia şi ne-am oprit la o cafenea, ca să bea oamenii apă. Eu m-am retras într-o parte, nu am intrat în cafenea... Am luat-o pe partea stângă a drumului, spre Atena; şi, ca să-ţi spun adevărul, aveam cu noi o ţesătoare din Sfânta Eufonia care ne spunea că nici acolo nu există apă.
Iar după ce am coborât am făcut câţiva paşi în direcţia aceea, ca să văd dacă există apă. Se apropie de mine taxatorul şi-mi zice: „Călugăre, plecăm. După ce te uiţi? După apă?" „Ia vino să-ţi spun ceva", îi zic. „O să mă asculţi?" „Da", îmi răspunde, „o să te ascult..." îndreptându-mi privirea în jos, spre organele genitale... l-am întrebat: „Crezi că ai scăpat de boala de... acolo?" S-a înroşit şi mi-a spus: „Ce vezi, părintele? Iar- tă-mă, părinţele... M-am îmbolnăvit de sifilis şi medicul mi-a spus că mi-a trecut. Tu ce spui?" „Nu ştiu dacă a trecut..." „Acum nu mai simt nimic, numai că frica de boală mă stăpâneşte..." Mă lăsă acolo şi alergă la şofer, căruia îi spuse: „Vino-ncoace, vino-ncoace..." Când şoferul se apropie, îi zise: „Uite, aşa şi pe dincolo, măi... E un sfânt, iar eu mi-am bătut joc de ei tot drumul şi acum sunt foarte necăjit. Şi mi-a spus de ce boală sufăr..." Mă roagă şi şoferul: „Nu-mi spui şi mie ceva?" „Nu pot, măi copii, să vă spun..." „Dar unde stai?" Le-am zis, şi după un timp au venit să mă vadă...

Am avut parte în viaţa mea de multe asemenea întâmplări pe care vi le pot povesti! Toată viaţa mea a fost astfel... [plină de întâmplări]. Atât de multe au fost, că nu mi le pot aminti [pe toate].

Sfantul Porfirie Kavsokalyvitul

Fragment din cartea "O sa va spun ...", Editura Sophia

Cumpara cartea "O sa va spun ..."

 

Pe aceeaşi temă

11 Decembrie 2017

Vizualizari: 888

Voteaza:

Apa vuitoare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE