Diavolul foloseşte multe mijloace pentru a-i sili pe oameni să i se facă robi. In continuare, ne vom opri la chipul felurit în care acesta lucrează. Să spunem dintru început că diavolul este plin de o turbare fără margini şi de o ură neţărmurită împotriva omului. Omul, însă, se bucură de iubirea cu care îl înconjoară Dumnezeu. Hristos Şi-a asumat firea omenească si a îndumnezeit-o. De aceea, diavolul îl urăşte atât de mult pe om şi vrea să-l facă robul său. Sfântul Grigorie Palama tâlcuieşte pericopa în care demonii I-au cerut Mântuitorului Hristos să le îngăduie ca, ieşind din cel demonizat, să intre în turma de porci (Matei 8:31) şi spune că prin aceasta demonii arată că au „intenţie rea". De asemenea, potrivit tâlcuirii Sfântului Grigorie, Domnul le-a îngăduit să intre în porci, şi mai mult, „ turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă” (Matei 8:32), „ca noi să aflăm din câte au pătimit porcii că nici de omul acela nu le-ar fi fost milă, ca să-l piardă cu desăvârşire, dacă nu erau opriţi şi înainte în chip nevăzut de puterea Aceluia”. Cu alte cuvinte, prin această lucrare a Sa, Hristos voieşte să arate că diavolul are o turbare atât de mare asupra omului, încât, dacă El însuşi nu i-ar apăra pe oameni, diavolul i-ar nimici cu totul.

Această ură îl face să stea la pândă, să se trudească a-l afla pe om în starea în care l-ar putea ucide. Sfântul Apostol Petru descrie cu iscusinţă aceasta: „Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5:8). Având o experienţă de veacuri, face tot ce-i stă în putinţă pentru a-l vătăma pe om. Sfântul Grigorie Teologul scrie: „Cel viclean te iscodeşte din toate părţile, totdeauna spionează: unde să arunce săgeţile sale, ce să mănânce, pe cine să despoaie, fiind gata spre a răni. Diavolii ne sunt vrăjmaşi înfricoşaţi.

Sfântul Antonie cel Mare spune: „Că avem vrăjmaşi cumpliţi şi prea meşteri, pe răii diavoli." Gândul dracilor nu se face cu uşurinţă cunoscut oamenilor care nu au Harul lui Dumnezeu. Sunt mulţi creştini, necercaţi în acest război duhovnicesc şi cu totul lipsiţi de acoperământul Harului lui Dumnezeu, care „n-au cunoscut adâncurile satanei” (Apocalipsa 2:24). Războiul pe care diavolul îl poartă împotriva noastră are loc, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, din trei pricini: din negrijă, din mândria noastră şi din pizma dracilor. „E de plâns cel dintâi; e foarte ticălos al doilea; dar fericit este al treilea.” Fericit este războiul stârnit din pizma diavolului, ca unul ce poate fi înfruntat cu mai multă uşurinţă. Dacă noi nu-i dăm, adică, ajutor şi pricini pentru a pătrunde înlăuntrul nostru, atunci, oricât de multă ură ar avea, nu ne poate vătăma.

Unul dintre războaie este cel prin gânduri şi împrăştierea minţii. Diavolul se luptă să ne robească mintea, de vreme ce de aici începe calea lucrării păcatului. Sfântul Filothei Sinaitul scrie: „Vrăjmaşul nostru obişnuieşte să tulbure mintea noastră şi să mănânce pământ şi să ne poftească împreună cu acela. ” Diavolii seamănă gândurile. Citim în Pateric că Avva Arsenie a văzut într-un frate „semănăturile dracilor". In realitate, este vorba despre gândurile care sunt semănate înlăuntrul nostru de diavol pentru a ne înrobi mintea. De aceea multe dintre gândurile noastre sunt drăceşti. Când vorbim despre gânduri, le avem în vedere şi pe cele simple, dar mai cu seamă pe cele compuse, care sunt alcătuite din înţelesul lucrurilor şi din patimă.

Sfântul Maxim Mărturisitorul cunoaşte faptul că diavolul ne războieşte fie prin lucruri, fie prin „înţelesurile pătimaşe ale lucrurilor". Diavolul seamănă gânduri, chiar dacă în inima omului sălăşluieşte Harul lui Dumnezeu. După Sfântul Diadoh al Foticeii, când omul are în inimă Harul Dumnezeiesc, demonii „se strecoară ca nişte nouri întunecoşi prin părţile inimii, spre patimile păcatului, sau iau chipul feluritelor împrăştieri, ca furând mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, să o desfacă de convorbirea cu harul". Diavolul face tot ceea ce îi stă în putere pentru a distrage atenţia minţii de la neîncetata grăire cu Dumnezeu.

Incearcă, încă, să lupte şi inima prin pofte. Desigur, după Sfântul Botez diavolul iese din centrul inimii, unde sălăşluieşte acum Harul lui Hristos, însă încearcă în fel şi chip să acopere acest Har. Şi întrucât în inimă, care este, potrivit Tradiţiei Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, centrul şi miezul fiinţei noastre, intră Hristos şi cuvântul lui Hristos, se luptă să piardă acest cuvânt din inimă. „Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolid şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască" (Luca 8:12). Satana intră în inimă. „Şi a intrat satana în Iuda..." (Luca 22:3). Desigur, Sfântul Diadoh al Foticeii şi alţi Părinţi nu primesc teoria massaliană, potrivit căreia Harul lui Hristos şi diavolul sălăşluiesc în acelaşi loc. Ci, aşa cum am arătat în cele de mai sus, după Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu se află în adâncul inimii, în vreme ce diavolul lucrează din afară, împrejurul inimii. Acesta este înţelesul cuvântului pe care Sfântul Apostol Petru i l-a spus lui Anania: „Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei?" (Fapte 5:3).

Cum patimile sălăşluiesc în inimă, prin acestea lucrează diavolul. Intărâtă patimile şi urmăreşte să le sporească tot mai mult. Potrivit învăţăturii Sfântului Grigorie Sinaitul, „dracii plăcerii (voluptăţii) se apropie adeseori ca foc şi cărbuni aprinşi, căci duhurile iubitoare de plăcere aprind partea poftitoare a sufletului, iar pe cea cugetătoare o întunecă, zăpăcind-o. Fiindcă plăcerea patimilor este pricină de ardere, de zăpăceală şi de întuneric". Monahii aflaţi în viaţa de obşte, care se nevoiesc, adică, împreună cu alţii, sunt luptaţi de patima „neînfrânării pântecelui şi a pornirii spre mânie, potrivit Sfântului Ioan Scărarul. în general, vicleanul diavol se luptă să-l războiască pe om cu patima cea mai apropiată, adică cea care are cea mai mare putere asupra lui.

Dincolo de patimi, diavolul îi luptă pe oameni şi prin simţuri, chiar şi prin simţul pipăitului. Sunt cazuri când, după cum învaţă Sfântul Maxim, „dracii atingându-se în somn de anumite părţi ale trupului stârnesc patima curviei". In felul acesta, patima fiind mişcată, aduce în mintea monahului amintirea femeilor. Alteori lucrează tocmai dimpotrivă. în orice caz, este limpede faptul că demonii, stârnind trupul şi alte organe ale acestuia, încearcă să aţâţe patima. Şi în Tradiţia ascetică se face pomenire de multe situaţii în care diavolul lucrează în acest fel. Când, adică, ascetul petrece cu multă trezvie şi nu îi îngăduie diavolului să lucreze prin minte, atunci acesta lucrează în sens contrar, stârneşte, adică, trupul, pentru a aprinde plăcerea, care, la rândul ei, să robească mintea omului.

Un alt mod în care diavolul lucrează este prin întristări şi ispite. Toţi oamenii înfruntă ispite şi greutăţi în viaţa lor, de vreme ce viaţa aceasta este o vale a plângerii, însă prin ispite sunt războiţi mai cu seamă cei în cazul cărora diavolul nu poate lucra într-alt fel. Hristos i-a spus Episcopului Smirnei: „Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi" (Apocalipsa 2:10).

In mod sigur este vorba aici despre prigoanele pe care diavolul, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, le va ridica. Vedem acelaşi lucru şi cu privire la boala femeii gârbove. Hristos, răspunzând mai-marelui sinagogii, i-a spus: „Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?" (Luca 13:16). Diavolul poate pricinui chiar şi boli pentru a-l ispiti pe om. O seamă de boli sunt de provenienţă demonică şi, prin urmare, tămăduirea lor nu se poate înfăptui numai prin medicamente, ci şi prin mijloacele pe care le deţine Biserica noastră. Diavolul aduce, totodată, şi piedici din afară. Sfântul Apostol Pavel le-a scris thessalonicenilor: „Pentru aceea, am voit să venim la voi, îndeosebi eu Pavel - o dată şi încă altă dată -, dar ne-a împiedicat satana" (I Tesaloniceni 2:18). Nu putem şti în ce constau aceste piedici. în orice caz, este limpede faptul că diavolul urzeşte multe mijloace pentru a împiedica săvârşirea unui lucru bun. Are o furie atât de mare împotriva noastră, încât îi ridică până şi pe semenii noştri să ne războiască. Sfântul Maxim spune că, aşa cum diavolul a luptat împotriva
Domnului prin farisei, tot astfel îi luptă şi pe oameni prin semeni şi, îndeosebi, îi întrarmează împotriva noastră „pe cei ce nu se tem de Domnul".

Dacă diavolul ne războieşte prin gânduri, patimi şi pofte, cu atât mai mult ne luptă prin închipuiri. Imaginaţie-închipuire nu au nici Dumnezeu, nici îngerii, ci numai oamenii şi demonii. De aceea imaginaţia este un bun conductor al energiei drăceşti. Este adeverit faptul că omul care trăieşte într-o neîncetată visare primeşte o puternică înrâurire drăcească. Patericul face pomenire de oarecare fraţi veniţi la Avva Antonie cel Mare pentru a-l întreba dacă descoperirile pe care le aveau erau adevărate sau de la draci. Era vorba, în mod limpede, de vedenii mincinoase. Pe drum însă măgarul lor a murit. Marele Antonie, de îndată ce i-a văzut, i-a întrebat: „Cum a murit măgarul pe cale?" Iar nedumerindu-se ei de unde cunoştea Bătrânul aceasta, „le-a zis lor: «Dracii mi-au arătat.» Şi ei au zis lui: «Noi pentru aceasta am venit să te întrebăm, că vedem năluciri, şi de multe ori se fac adevărate; nu cumva ne înşelăm?» Şi i-a încredinţat pe ei bătrânul, din pilda măgarului, că de la draci sunt".

Diavolul nu se mulţumeşte, însă, numai cu acestea, ci îi luptă pe oameni şi cu alte mijloace. Incearcă să-l înfricoşeze pe om cu tulburări din afară, prin lovituri, pocnituri etc. Cuviosul Nichita Stithatul spune că cei ce au înaintat către vederea-lui-Dumnezeu au parte de atacurile pline de furie ale diavolului. Intre altele scrie că dracii „le prilejuiesc lovituri spre înfricoşare". Zgomotele acestea nu provin de la fenomene naturale, ci apar sub înrâurirea demonilor.

Vedem aceasta din frica pe care o insuflă. Sfântul Nil Ascetul spune că cel ce se îndeletniceşte cu rugăciunea curată, care se luptă să-şi ţină mintea cu desăvârşire curată de orice gând, şi are, aşadar, rugăciune neîmprăştiată, „va pătimi de la draci: ocări, loviri, strigăte şi vătămări". Cel ce se îndeletniceşte, însă, cu rugăciunea curată a inimii nu este deloc încurcat de acestea, nu se tulbură, deoarece cunoaşte uneltirile diavolului. Când mintea sa se îmbărbătează prin Harul lui Hristos, nu mai cunoaşte frica. De multe ori diavolii îşi fac apariţia în văzduh, îl ameninţă pe om şi urmăresc să-i înrobească mintea. „Să nu te înfricoşezi de ei şi să nu ai nici o grijă de ameninţarea lor, căci ei se tem de tine, încercând să vadă dacă le dai atenţie sau îi dispreţuieşti cu desăvârşire", spune Sfântul Nil. De aceea omul nu trebuie să se împuţineze cu sufletul. Este o urzeală pe care diavolul o foloseşte pentru a-i desprinde mintea de la rugăciune, deoarece omul care, în ciuda tuturor acestora, se roagă, îi pricinuieşte diavolului un mare rău.

Deopotrivă cu loviturile şi zgomotele, de multe ori diavolul se arată şi el însuşi. Aceste apariţii ale sale sunt de fiecare dată altfel. Sfântul Nil ne pune înainte cuvântul despre un „oarecare sfânt, ce se ruga cu încordare, liniştindu-se în pustie", căruia „arătându-i-se dracii, l-au aruncat şi l-au învârtit prin aer vreme de două săptămâni, prinzându-l apoi în rogojină". Cu alte cuvinte, vreme de două săptămâni, demonii îl aruncau în aer şi-l prindeau iarăşi pe o rogojină, spre a-i fura mintea de la rugăciune. Nu au reuşit, însă, nimic, căci „nici aşa nu au izbutit să-i coboare mintea din rugăciunea înfocată". Rugăciunea sa era atât de fierbinte, încât demonii nu au izbândit să-i desprindă mintea de la Dumnezeu. Iarăşi, de multe ori, omul poate vedea o sabie scoasă împotrivă-i, ori, spune Sfântul, o „lampă năvălind spre vederea ta sau (...) vreo formă urâcioasă şi sângeroasă" (Sfântul Nil Ascetul) . Nici în acest caz omul nu trebuie să se teamă.

Sfântul Antonie cel Mare, care s-a arătat a fi un cercat nevoitor şi luptător împotriva diavolilor, înfăţişează multe moduri în care aceştia îşi fac apariţia. Iau chip de femei, de fiare, de târâtoare, apar ca uriaşi sau ca mulţime de soldaţi. Sunt „îndrăzneţi şi foarte obraznici". Se prefac că au cunoştinţă de cele ce au să se întâmple în următoarele zile, „se arată înalţi, ajungând până la acoperişuri, şi înfricoşători cu mărimea". Se înfăţişează, mai cu seamă, sub chipul fiarelor şi al târâtoarelor. Sfinţii Părinţi învaţă că, potrivit cu patimile care ne stăpânesc înlăuntru, ni se înfăţişează şi demonii. Lucrează, adică, „prin deprinderea patimii, care stăpâneşte şi lucrează în sufletul nostru".

Astfel, Sfântul Grigorie Sinaitul spune că demonii poftei iau chip de porci, de măgari, de „armăsari întărâtaţi şi înfierbântaţi", de evrei. Demonii mâniei se prefac în păgâni şi în lei. Cei ai laşităţii, în israeliţi. Demonii voluptăţii iau chip de idumei, cei ai băuturii peste măsură şi ai necumpătării la mâncare, de agareni, „cei ai lăcomiei, uneori în lupi sau leoparzi". „Apoi cei ai vicleniei în şerpi, năpârci, alteori în vulpi; cei ai îndrăznelii, în câini; cei ai trândăviei, în motani; cei ai curviei se mai prefac uneori în şerpi, alteori în corbi sau gaiţe. Dracii patimilor sufleteşti se prefac în păsări, mai ales cei din văzduh. Inchipuirea are trei pricini, prin care schimbă chipurile duhurilor, după cele trei părţi ale sufletului, de aceea şi nălucirile sunt de trei feluri: de păsări, de fiare şi de dobitoace, după puterea poftitoare, mânietoare şi raţională a sufletului. "

Sfântul Nil Ascetul ne face cunoscut faptul că unui sfânt, când ridica mâinile spre cer la vremea rugăciunii, i se înfăţişa diavolul ca un leu, cuprinzându-l şi înfingându-şi ghearele în rărunchii săi. „îndată ce întindea mâinile, acela i se înfăţişa ca un leu şi ridica în sus labele dinainte şi-şi înfigea ghearele sale în amândouă şoldurile nevoitorului."

Se îndepărta numai când acest călugăr rugător îşi cobora mâinile de la rugăciune. Vedem din aceasta marea însemnătate a rugăciunii. Diavolul tremură înfricoşându-se de rugăciunea, desigur, noetică, a minţii în inimă, de aceea face tot ce-i stă în putinţă pentru a o împiedica. Ia chip de dobitoace, aşa cum s-a întâmplat şi în Rai, când
s-a prefăcut în şarpe. Sfântul Grigorie Palama spune: „...s-a îmbrăcat în şarpele cel viclean, (...) fără să se facă el însuşi şarpe." Sfântul Nil face pomenire de un nevoitor al isihiei pe nume Ioan, care „rămânea neclintit în unirea cu Dumnezeu, când dracul se înfăşură în chip de şarpe în jurul lui şi-i strângea trupul şi-i umplea faţa de bale". Cu alte cuvinte, diavolul, în chipul balaurului, îi sfâşia carnea, dar acesta stătea netemător, fără să se înfricoşeze câtuşi de puţin, „în unirea cu Dumnezeu". Atât de mare era părtăşia şi unirea sa cu Dumnezeu, încât diavolul nu putea cu nimic să-i despartă mintea de la El în afară de arătările sale în chipul dobitoacelor, diavolul se înfăţişează şi el însuşi. Astfel, de pildă, „un diavol a năpădit asupra lui Avva Macarie cu cuţit, vrând să-i taie piciorul". Iar Avvei Arsenie, diavolii i s-au arătat în chilie, necăjindu-l.

Insă mai înfricoşător este faptul că el poate lua şi chipul îngerilor, al sfinţilor, al monahilor; se arată, încă, şi purtător de lumină. Sfântul Apostol Pa vel spune că „diavolul se preface în înger de lumină" (II Corinteni 11:14).

Experienţa ascetică cunoaşte multe asemenea cazuri. Potrivit învăţăturii Marelui Antonie, demonii se prefac că psalmodiază, pomenesc cuvinte din Sfânta Scriptură, când citim, repetă şi ei cuvintele noastre, când dormim, ne trezesc la rugăciune, iar aceasta pentru a nu ne lăsa să ne plinim somnul. Ni se înfăţişează în chipuri de monahi şi se prefac a vorbi evlavios. Sfântul Ioan Scărarul spune că uneori în somn, alteori când suntem treji, apar luând chip de îngeri sau de mucenici: „Când dracul se sălăşluieşte în lucrătorii lui, atunci, arătându-se în somn, sau şi în stare de veghe, ia chipul, zice-se, al unui sfânt înger, sau mucenic, îi împărtăşeşte vreo descoperire de taină, sau vreun dar (harismă), ca, amăgindu-se, nenorociţii, să-şi iasă cu totul din minţi. " Desigur, aceasta se întâmpla mai cu seamă cu cei asupra cărora diavolul a dobândit stăpânire prin mândrie şi celelalte patimi, urmărind să-i înşele şi să-i aducă în starea de a-şi pierde minţile: „...ca, amăgindu-se, nenorociţii, să-şi iasă cu totul din minţi." Cum putem şti dacă cel ce ni se arată este înger sau demon? Când duhul viclean se înfăţişează în chip nevăzut, spune Sfântul Ioan Scărarul, „trupul se înfricoşează", în vreme ce, „când sufletul se veseleşte, smerindu-se, stă de faţă un înger ". Astfel deosebim prezenţa diavolului de energia-lucrarea sa.

Diavolul se înfăţişează, totodată, ca lumină. Se străduieşte să-l convingă pe om că este Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu. Insă lumina aceasta este diferită. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Lumina Dumnezeiască este fără formă, albă şi umple sufletul de pace, în vreme ce lumina de la diavol are formă, culoare şi aduce sufletului tulburare. După învăţătura Sfântului Grigorie Palama, lumina diavolului este neunitară, străluceşte din afară şi, ca una ce este zidită, are contur, formă şi culoare. Duhul viclean nu se uneşte cu sufletul celui care îl vede, ci doar intră într-o legătură din afară cu el. Mai mult, lumina drăcească nu este urmarea adunării şi întoarcerii minţii-nous în inimă. Dimpotrivă, lumina nezidită se uneşte cu sufletul omului, este lipsită de formă şi culoare. Trebuie să notăm faptul că, după învăţătura Sfântului Grigorie Palama, care exprimă adevărul Bisericii, liniştea minţii (isihia noetică), adică întoarcerea minţii-nous în inimă, îl conduce fără înşelare pe om către vederea Luminii nezidite, în vreme ce „prin lucrarea de scrutare prin gânduri sau concepte iau naştere cele ale rătăcirii". Când Achindin susţine că şi el a văzut lumina, iar dincolo de ea, un chip, Sfântul Grigorie îi răspunde că aceasta, întocmai, este lumina diavolului.

Există însă situaţii când diavolul nu se înfăţişează pur şi simplu înaintea omului pentru a-l înfricoşa, ci dobândeşte stăpânire asupra lui. In astfel de cazuri avem de a face cu îndrăciri. în Evanghelii citim despre demonizaţi, precum şi despre vindecarea lor. Tâlcuind cuvântul despre demonizatul care făcea spume la gură, scrâşnea din dinţi şi înţepenea, Sfântul Grigorie întreabă: „Deci, cum acesta face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte?" In continuare dă el însuşi un răspuns, anume că la cei demonizaţi cel mai vătămat dintre toate mădularele trupului este creierul. Diavolul pune stăpânire pe acesta, care este acropola, şi de acolo stăpâneşte trupul întreg. De luarea în stăpânire a creierului suferă mai cu seamă nervii, şi astfel putem înţelege de unde provin toate mişcările pe care demonizaţii le fac cu trupul. Vom reda întregul fragment, de o mare însemnătate, din scrierea Sfântului Grigorie Palama:

„La cel demonizat, întâi de toate cel mai mult dintre organele trupului suferă creierul, pentru că demonul foloseşte duhul sufletesc care există acolo ca pe o întăritură şi din aceasta ca dintr-un vârf de cetate stăpâneşte tot trupul. Si când suferă creierul se elimină de acolo un lichid spumos şi leşios spre nervi şi spre muşchii trupului, care opreşte ieşirile duhului sufletesc şi de aceea se produc spasme şi cutremur şi mişcări auzite în fiecare mădular care se supune voinţei, în special fălcile, deoarece acestea se găsesc mai aproape de organul care a fost rănit mai întâi. Când cea mai mare parte a lichidului curge spre gură, din pricina capacităţii cavităţilor ei şi a apropierii de creier, respiraţia nu poate să fie liberă din pricina mişcării neregulate a organelor, iar aerul expirat se amestecă cu mulţimea lichidului şi apare la cei suferinzi spuma. In acest fel, acel demon a provocat spumă în gura şi scrâşnitul dinţilor tânărului..."

Diavolul îl atacă treptat pe om. Incepe prin gânduri, continuă cu pofte şi patimi şi ajunge până la atacuri, când se arată el însuşi şi la luarea în stăpânire a omului. Mare îi este furia şi înfricoşătoare ura sa faţă de om. Şi cred că psihologia de astăzi, care nu ţine seama de existenţa diavolului şi nu voieşte să recunoască furia cu care el ne
războieşte, nu îl poate ajuta în mod eficient pe om, de vreme ce multe dintre problemele psihologice şi neurologice ale acestuia sunt înrâuriri drăceşti.

Mitropolit Hierotheos Vlachos

Fragment din cartea "Stiinta medicinei duhovnicesti. Practica psihoterapiei ortodoxe", Editura Sophia

Cumpara cartea "Stiinta medicinei duhovnicesti"

 

• Ingerii rai
  Publicat in : Dogmatica
• Lucrarea duhurilor rele in lume
  Publicat in : Ingeri
• Diavolul ataca permanent
  Publicat in : Predici - Predica
• Ai gresit adresa
  Publicat in : Pilda zilei

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: