266. Ţi-ai alcătuit “un întreg panegiric; proastă, vicleană, nerecunoscătoare, mândră, supărăcioasă, ce nu se poate ruga lui Dumnezeu, e foarte bun.

Trebuieşte adăugat: nu sunt vrednică de nimic şi nu preţuiesc nimic. Repetă-l cât mai des, dar în aşa fel încât sufletul să vorbească, iar nu mintea să le adune în felul cum îţi aminteşte. Avem sau este în noi o preţuire de sine, care se află adânc ascunsă în firea noastră.

Atunci cuvintele sus arătate, sau cele asemănătoare lor sunt spuse de limbă sau de memorie iar în suflet se zice: “nu sunt ca ceilalţi”. Şi ceea ce este de mirare e că acest vicleşug al sufletului nostru, aproape că nici nu poate fi observat. In acest chip el se ascunde, până când Domnul îl va scoate la iveală şi îl va arăta în toată urâciunea lui. Noi înşine trebuie să-i ghicim prezenţa doar în momentul când vorbele de mustrare ale altora, spuse în faţă sau pe la spate, răspund în noi printr-un ecou de neplăcere şi de ciudă împotriva celor ce vorbesc. Binevoieşte de te informează asupra dumitale, ca să vezi cum reacţionează sufletul în asemenea cazuri. în vremea acestei cercetări, cea mai mare piedică ce se ridică în cale este îndreptăţită de sine.

267. Binevoieşte să-ţi întipăreşti în minte, că din clipa deşteptării, până în momentul când închizi ochii, trebuie să-ţi rănduieşti astfel treburile, încât întreg timpul zilei să înfăţişeze un lanţ neîntrerupt de acte pline de lepădarea de sine, care să fie făcute numai pentru Domnul, înaintea feţei Lui şi spre slava Lui. Actele de lepădare de sine nu sunt ceva mare în ele însele dar merg spre mijlocul obişnuitelor treburi legate de viaţă şi constau în hotărâri lăuntrice şi în întorsăturile voiei. Ele se pot găsi sub orice cuvânt, privire, mişcare şi sub orice amănunt. Trăsătura lor caracteristică este să nu-ţi îngădui plăcerea proprie, nici în cele mari, nici în cele mici, ci în toate să mergi în răspărul dorinţelor tale.

268. Observă nu cumva în dumneata se ascunde simţirea de sine, adică simţământul însemnătăţii personale, sau în chip negativ, lipsa simţământului care să-ţi spună că nu eşti nimic. Acesta este simţământul cel ascuns, dar el întoarce toate spre viaţă. Din el vine întâia credinţă care vrea ca toate să meargă potrivit cu voiavoastră şi de îndată ce aceastanu se întâmplă, cârtim împotriva lui Dumnezeu şi ne supărăm pe oameni.

269. Când există preţuirea de sine, atunci acest simţământ nu numai că tulbură legăturile cu oamenii, dar tulbură şi legăturile cu Dumnezeu şi este viclean ca demonii şi se ascunde cu multă îndemânare în dosul unor cuvinte smerite, atunci când se aşazăîn inimă. Te plângi apoi de părerea de sine şi de înălţarea de sine. Aceşti# sunt copilaşii cei dintâi ai preţuirii de sine.

270. Cei ce au păşit în slujba lui Dumnezeu, încep să aibă ispite deosebite. “întoarceţi datorie patimilor, a spus Sfantul Isaac Şirul, “prin lupta cu ele”. Pe câmpul de luptă se întâmplă biruinţi şi înfrângeri. Infrângerile trebuiesc lecuite cu pocăinţă. Ea le vindecă în chipul cel mai mulţumitor.

271. Adevărata conştiinţă de sine este vederea limpede a neajunsurilor şi neputinţelor proprii în aşa măsură, încât să-ţi dai seama, că eşti plin de ele şi înseamnă că, cu cât mai mult te vezi mai incorectă şi mai vrednică de orice mustrare, cu atât mai mult dumneata păşeşti înainte.

272. Trebuie să ştii că suirea spre desăvârşire este nevăzută de răvnitor. El se osteneşte în sudoarea feţei, dar parcă fără nici un rod; darul îşi zideşte lucrarea sub acoperământ. Omul însuşi, nu-i rămâne decât un singur lucru de partea lui: vederea netrebniciei sale. Calea spre desăvârşire este calea spre conştiinţă; că eu sunt orb şi sărac şi gol, care este strâns legată cu zdrobirea duhului, sau cu durerea şi cu tristeţea pentru propria necurăţenie ce se varsă înaintea lui Dumnezeu, sau, ceea ce e totuna, ca o neîncetată pocăinţă. Simţămintele de pocăinţă sunt semnele caracteristice ale unei adevărate nevoinţe. Cine se abate de la ele şi le ocoleşte, acela se abate din cale. La temelia unui început de viaţă nouă a fost pusă pocăinţa; tot ea trebuie să fie şi să sporească împreună şi în vremea creşterii. Cel ce sporeşte, recunoaşte în conştiinţa lui cât este de stricat şi de păcătos şi se adânceşte în simţăminte zdrobite de pocăinţă. Lacrimile sunt semnul coacerii, iar lacrimile neîncetate sunt semnul unei grabnice curăţiri.

273. Pune-ţi drept lege: I) în orice moment să aştepţi o neplăcere şi când va veni să-l întâmpini ca pe un musafir aşteptat.

2) Când se dă ceva potrivnic voii, care e gata să te amărască şi să te tulbure, aleargă mai repede cu luare aminte spre inimă şi, pe cât îţi stă în putinţă, încordează-te să nu îngădui acestor simţăminte să se nască; încordează-te şi roagă-te. Dacă nu vei îngădui să se nască aceste simţăminte, atunci vei pune capăt tuturor, căci toate vin din simţuri; dacă se naşte ceva, măcar un simţământ mic, hotărăşte-te, dacă se poate, să nu vorbeşti nimic şi să nu faci, până nu vor fi alungate acele simţăminte, ci potrivit poruncii, după cum porunceşte Dumnezeu, blând şi liniştit, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

3) Orice aşteptare de curmare a unei astfel de rânduieli să ţi-o arunci în cap, dar în schimb, să te hotărăşti să înfrunţi neplăcerile până la sfârşitul vieţii. Să nu uiţi acest lucru! E ceva foarte important. Dacă nu vei avea această hotărâre, răbdarea nu se va putea statornici.

4 ) La toate aceste eforturi mai adaugă: să păstrezi o privire plină de duioşie în vorbire, un ton plin de iubire, o purtare plină de dragoste şi mai ales, fereşte-te, cât îţi stă în putinţă, să aminteşti cuiva ceva privitor la nedreptăţile lui. Lucrează astfel ca şi cum n-ai suferi nimic de la nimeni. Deprinde-te să păstrezi amintirea lui Dumnezeu în aşa chip, încât să nu-ţi mai iasă din inimă şi din minte.

274. Am uitat să-ţi amintesc că, impresiile, care nu sunt de acord cu rânduiala primită de dumneata, trebuiesc şterse pe loc, de îndată ce ţi-au venit; să nu amâni acest lucru nici până seara, cu atât mai puţin la un soroc mai îndepărtat. Acest lucru e simplu: să te cobori în inimă, acolo unde a rămas impresia, s-o îmbrânceşti printr-o lipsă de bunăvoinţă faţă de ea şi în acelaşi timp să te rogi lui Dumnezeu împotriva ei. şi să fii aşa până ce va trece.

275. Să-ţi fie o lege: să nu îngădui în chip samavolnic nici un gând, nici un simţământ, nici o dorinţă pătimaşă, ci să le izgoneşti cu o ură deplină îndată ce le vei observa. Şi să te apropii dumneata întotdeauna nevinovat atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în faţa conştiinţei. In dumneata va dăinui încă necurăţia patimilor, dar alături de ea va fi şi nevinovăţia.

276. In rând cu celelalte mijloace, cel mai puternic mijloc de curăţire, trebuie să fie necazurile şi neplăcerile, pe care le simţim necurmal şi pe care Dumnezeu ni le pune în cale, precum şi duhul zdrobit, pe care tot El ni-l dă. Acest mijloc după puterea lui, este egal cu un povăţuitor şi, atunci când îndrumătorul lipseşte, îl poate înlocui destul de bine, ba chiar îl şi înlocuieşte la omul credincios şi smerit. Căci în asemenea caz, însuşi Dumnezeu este povăţuitorul, iar El, Iară îndoială, că este mai înţelept decât omul.

La Sfântul Isaac Sirul se zugrăveşte cu de-amănuntul cum Domnul îl introduce treptat, treptat pe cel ce-l curăţă de necazuri purificatoare şi cum încălzeşte într-însul duhul zdrobirii. Din partea noastră se cere să credem numai în buna Lui purtare de grijă şi să primim toate cele trimise de EI cu inima deschisă, cu bucurie, cu recunoştinţă. lipsa acestora răpeşte puterea de curăţie, pe care o conţin întâmplările pline de necazuri, nu-i dă voie să răzbească până la inimă şi până la adâncurile fiinţei noastre. Fără necazurile din afară cu greu poate sta omul împotriva mândriei şi părerii de sine, iar fără lacrimi de zdrobire, nu se va izbăvi de egoismul lăuntric al fariseului, care mereu se îndreptăţeşte pe sine. Cel ce nu le are pe cele dintâi, este socotit de apostol, drept un desfrânat.

277. Lasă să te osândească toată lumea, dar dacă Dumnezeu te îndreptăţeşte în conştiinţă, toate judecăţile sunt nule. Mi-a spus unul din observatori, că vorbele omeneşti, atâta vreme cât nu se agaţă de ceva cu adevărat rău, stau o vreme deasupra omului, ca un nor fără apă, şi apoi pleacă, i urma lor va pieri şi nimeni nu-şi va mai aminti de ele. Cred că tot astfel se va întâmpla şi cu privire la dumneata.

Sbornicul, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Sbornicul"

• Trufia lumeasca si trufia duhovniceasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Mandria sau trufia
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Cum se manifesta trufia in viata omului contemporan
  Publicat in : Credinta
• Trufia
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Reguli de viata duhovniceasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: