Suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu pentru că El însuşi ne porunceşte acest lucru Ia aminte iubitule, la trei principii foarte însemnate, care te îndeamnă, sau, mai bine-zis, te constrâng să-L iubeşti pe Dumnezeu. Primul: pentru că El însuşi ne porunceşte să-L iubim; al doilea: pentru că El este vrednic de dragoste mai mult decât orice altceva; şi al treilea: pentru că El însuşi cheamă dragostea noastră şi o trezeşte cu propria Sa dragoste, şi anume prin nenumărate binefaceri, încât a-L iubi pe Dumnezeu este cea dintâi dintre toate poruncile: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă" (Mt. 22, 37-38). Este cea dintâi, după lucrarea ei, pentru că prin aceasta se împlineşte toată legea. Este cea dintâi din chiar voinţa Preaînaltului Legiuitor. Pentru că după însuşi scopul dragostei Sale, El orânduieşte după ea şi celelalte porunci. Cea dintâi după însemnătate, pentru că ea dă preţ şi tuturor celorlalte virtuţi şi porunci. Cea dintâi după treaptă, pentru că ea este temelia întregii vieţi creştine şi a desăvârşirii.
Deci, se cade ca această poruncă să ocupe primul loc în inima creştinilor, iar dragostea de aproapele şi orice alte porunci se cade să atârne de ea şi să se nască din ea. Astfel, orice dragoste care nu este legată de dragostea lui Dumnezeu se socoteşte ură şi orice altă poruncă ce nu izvorăşte din prima poruncă se socoteşte călcare de lege. Este cea dintâi după cinste, pentru că mai puţin decât toate celelalte e potrivnică libertăţii omului şi nu poate fi niciodată îndeplinită fără voia Domnului. Este cea dintâi după rânduială, pentru că ea este prima treaptă la care poate ajunge sufletul. Şi, în sfârşit, este cea dintâi şi după durată, pentru că ea nu va înceta niciodată, în veac. De aceea a zis Apostolul Pa vel: „Iar acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar mai mare dintre acestea este dragostea" (I Cor. 13, 13).
Socoteşte acum mai bine, iubitule, în ce cinste trebuie să avem marea lege a dragostei şi ce fel de întâietate şi grijă este dator să arate tot creştinul întru îndeplinirea ei: chiar dacă Dumnezeu ne-ar porunci să nu-L iubim, pentru că orice făptură este nevrednică de o aşa de înaltă virtute, noi s-ar cădea să-L rugăm neîncetat să ne îngăduie să-L iubim. Dar când El ne porunceşte cu tărie să-L iubim, mai este oare, cu putinţă să nu-I ascultăm porunca? Şi ce altceva vor dori mai mult cei osândiţi jos în iad decât porunca dragostei dumnezeieşti? Pentru că dacă ar voi Dumnezeu să dea acolo jos o astfel de poruncă, fără îndoială că ea singură ar fi îndeajuns să preschimbe în flăcări sfinte şi nespus de dulci ale dragostei focul cel chinuitor şi nesuferit al celor osândiţi. Căci dându-le El această poruncă, le-ar da, totodată, şi ajutorul necesar al harului Său ca s-o îndeplinească. Iar sufletele celor osândiţi în iad primind cu vrednicie ajutorul harului, noaptea morţii lor s-ar preschimba într-o auroră luminoasă. De aceea şi cea mai mare osândă care îi chinuieşte pe cei ce suferă în iad este pentru că nu L-au iubit pe Dumnezeu aşa cum li s-a poruncit, ci, călcând poruncile Lui, s-au lipsit de dragostea pentru El, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Cei în gheenă sunt biciuiţi cu biciul dragoste; adică cei care au greşit în privinţa dragostei sutei a mai mint decât orice chinuri îngrozitoare" Ce pricină mai ai de acum să nu împlineşti legea dragostei dumnezeieşti, după ce Dumnezeu te-a ajutat cu harul Său? Care dintre aceste două va fi vrednică de mirare: marea bunăvoinţă pe care Dumnezeu o arată când porunceşte oamenilor să-L iubească, ca şi cum ar avea nevoie de dragostea lor; sau nesimţirea oamenilor, care au nevoie de o astfel de poruncă şi apoi, dacă o primesc, nu vor să o îndeplinească?
De aceea, ia aminte bine, frate, că inima ta stă între două lucruri potrivnice, între care nu este stare de mijloc. Pentru că, sau ai să arzi bucuros de flăcările dragostei de Dumnezeu, aici şi în rai, sau ai să arzi fără nădejde de mântuire în focul cel veşnic al iadului. Locul cel dintâi este flacăra mântuitoare şi dătătoare de viaţă, celălalt este una chinuitoare şi ucigătoare. Amândouă aceste flăcări vor ieşi din una şi aceeaşi dragoste de Dumnezeu, pentru că dragostea de Dumnezeu o au şi drepţii ca să se bucure de rai, pentru că au păzit dragostea de Dumnezeu şi păcătoşii ca să fie pedepsiţi şi chinuiţi în iad pentru că n-au păzit-o după cuvântul aceluiaşi Sfânt Isaac: „Dragostea, prin puterea ei, lucrează în două chipuri: pe păcătoşi chinuindu-i, iar pe cei ce au păzit-o cum se cuvine bucurându-i" (Cuvântul al 84-lea).
Aşadar, să nu fii cu totul lipsit de minte şi să iubeşti mai mult flacăra purtătoare de moarte a iadului decât flacăra cea dătătoare de viaţă a dumnezeieştii dragoste: „Cortul ei cort de foc!" (Cânt. 8, b), ci adu-ţi aminte că dragostea cu care după poruncă eşti dator si Dumnezeu nu se cuprinde în cuvinte ci în fapte şi în purtare; „Copiii mei să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba "ci cu lucrul şi cu adevărul" (I In. 3, 18), aceasta este o dragoste puternică, o dragoste vrednică de ales, mai presus de orice, încât dacă ai avea faţă în faţă dragostea de Dumnezeu şi toată dragostea de toate lucrurile create, mai mult decât oricărui alt bun, să dai întâietate negreşit dragostei Domnului.
Ruşinează-te, frate, că nu ai făcut aşa până acum, ei ai făcut o mare nedreptate faţă de Dumnezeu, iubind mai mult păcatul decât pe Creatorul. Făgăduieşte ca de acum să-L iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi, mai degrabă, să mori decât sa mai primeşti păcatul în inima ta. Şi fiindcă Domnul în tot chipul te sileşte să-L iubeşti: prin zidirea Sa, prin întruparea Sa, prin poruncile Sale, prin harurile Sale, prin făgăduinţa bunurilor Sale şi chiar prin chinurile cele grozave; roagă-L să-ţi dea putere să păzeşti porunca dragostei către El, zicându-I cu Fericitul Augustin: „Porunceşte să Te iubim şi ne dă ceea ce porunceşti" (Rugăciunea a 18-lea). Mai roagă-L să te câştige şi să te faci cu totul al Său, încât totodată să te afli cu totul în Dumnezeu prin dragoste, precum şi Dumnezeu cu totul în tine prin aceeaşi dragoste: „Fu sunt a Iui, a celui drag. El dorul meu îl poartă" (Cânt. 7, El).
Suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu, pentru că El este Cel mai vrednic a primi dragoste.
la aminte, frate, în al doilea rând, la cauza cea mai de seamă, care te împinge să-L iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât orice bine. Pentru că vrednic este El de toată dragostea. Chiar presupunând că Dumnezeu n-ar cere de la tine, cu poruncă tare, această dragoste, tu tot s-ar cuveni să-L iubeşti. Fiecare treaptă a dragostei are în faţă binele. Dumnezeu, pentru că este nemărginit de bun, de aceea şi toate inimile trebuie să-L iubească cu o dragoste nemărginită. Vrei să pricepi mai bine? Spune ce idee ai tu în minte când auzi acest nume: Dumnezeu? Socoteşti, oare în cugetul tău, că Dumnezeu este ca o plinătate a tuturor însuşirilor înalte, a tuturor desăvârşirilor, a tuturor binefacerilor şi a tuturor bogăţiilor care ţi le poţi închipui; adică a frumuseţii, a înţelepciunii, a puterii, a sfinţeniei, a bunătăţii, a vieţii, a păcii, a adevărului, a împărăţiei, a dreptăţii, a mântuirii? Ei bine, cu toate acestea, aceste mari şi înalte însuşiri pe care le-ai cugetat nu sunt însuşi Dumnezeu, nici Dumnezeu nu este vreuna din acestea, ci ele sunt în jurul lui Dumnezeu, iar El este o fiinţă nemărginită, mai presus de toate.
De aceea, şi purtătorul de Dumnezeu, Maxim spune: „înmulţeşte de mii de ori toată suma desăvârşirilor şi dacă ai înmulţit-o astfel veşnic, după mulţi şi nenumăraţi ani, te vei afla aşa de departe de a-L cuprinde pe Dumnezeu, pe cât de departe este ziua în care ai început să înmulţeşti". Dumnezeu este o fiinţă cu totul deosebită de ceea ce putem noi înţelege. Dumnezeu este un adânc al bunătăţii, ai frumuseţii, al măreţiei şi al puterii, infinit mai presus de cunoaşterea pe care o avem în minte rostind aceste cuvinte. Pentru că El are, cu adevărat, toate aceste desăvârşiri, dar în alt chip decât acela în care înţelegem noi. Le are fără margini, pentru că El este nemărginit; le are fără amestecul nedesăvârşirii pentru că este atotdesăvârşit; le are fără să le primească de la altcineva pentru că este de Sine stătător; le are fără vreo scădere pentru
că El este deplinătatea a tot binele; le are pe toate în Sineşi, în acelaşi fel, pentru că El este neschimbat; le are fără teama de a le pierde pentru că este veşnic; le are fără grija că se vor micşora pentru că ele sunt consubstanţiale. Şi ca să spun pe scurt, le are nemărginit, prea desăvârşite, a tot veşnice, a tot necuprinse. De aceea, şi minunatul teolog lerotei, învăţătorul lui Dionisie Areopagitul, a spus în scrierile sale teologice: „Dumnezeu are în chip suprafiresc cele suprafireşti" (Despre dumnezeieştile numiri, II). Deci, un Stăpân aşa de iubitor, care numai dacă e văzut faţă către faţă ajunge ca să cuprindă într-o mare de bucurie veşnică pe toţi fericiţii şi care însuşi iadul l-ar schimba în rai dacă ar putea fi văzut acolo în chip neacoperit; acest Stăpân nu ajunge şi la tine să te preschimbe în dragostea Lui? Nu poate fi îndeajuns ca să-L iubeşti şi să te umpli de bucuria Lui?
Eu văd că dacă făpturile îţi pricinuiesc o singură picătură de bine, îndată îţi câştigă inima şi o atrag ca magnetul pe fier ca să îi iubeşti, şi un nemărginit noian de bunătăţi nu poate să-ţi câştige inima. Dacă tu ai avea în inima-ţi trupească o nemărginită dragoste, s-ar cădea să o dai ca plată şi bir acelei nemărginite măreţii a lui Dumnezeu. Dar acum, când dragostea îţi este cu atâtea lipsuri şi aşa de nemărginită, tot nu vrei să o dai în întregime lui Dumnezeu, ci numai o mică parte şi de silă? Şi ce mare lucru îţi cere Dumnezeu, frate, cerându-ţi să-I oferi Lui locul cel dintâi în inima ta şi să pui dragostea Lui mai presus decât orice alt bine creat? Toate făpturile îţi slujesc şi te iubesc cu această înţelegere ca să iubeşti şi tu pe Creatorul şi Stăpânul lor şi al tău, după cum spune Fericitul Augustin: „Cele din afară pentru trup Le-ai zidit, dar trupul L-ai făcut pentru suflet, iar sufletul pentru Tine, ca numai în Tine să afle odihnă, numai pe Tine să te iubească" (Rugăciunea a 10-a).
Deci, dacă tu, în loc să-L iubeşti Il jigneşti, eşti vrednic să se ridice împotrivă-ţi şi să nimicească toate făpturile pentru că toate acestea, însufleţite, neînsufleţite, simţitoare, nesimţitoare şi lipsite de cugetare, nu rabdă ca ele să iubească aşa de mult pe Făcătorul lor fiecare după puterea şi însuşirile sale fireşti (de aceea şi pasărea cerului, dumnezeiescul Dionisie, a numit dumnezeiasca dragoste, Pantocrator, întrucât ţine şi păstrează toate), iar tu, fiinţă cugetătoare, să nu-L iubeşti cu toată voia ta.
Ruşinează-te, dar, de viata pe care aşa de rău ai trăit-o pană acum. Hotărăşte-te să-ţi îndrepţi toate neorânduielile şi să-L iubeşti pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul. Nu te îndoi, că după ce vei încerca o singură dată cât este de dulce dragostea lui Dumnezeu, ai să plângi timpul trecut în care nu ai iubit aşa cum erai dator şi ai să zici cu Fericitul Augustin: „Dimineaţa Te-am iubit, depărtează-Te de timpul acela când nu Te iubeam" (Rugăciunea a 30-a).
Şi fiindcă Domnul a venit din cer ca să aprindă în inimile oamenilor locul ceresc al dumnezeieştii Sale dragoste, roagă-L să-l aprindă acum şi în inima ta şi să- ţi dea har să nu se mai stingă în veci: „Foc am venit să aduc pe pământ şi cum as dori să fie acum aprins". Mai mult decât aceasta: roagă-L să-ţi lumineze mintea, ca întâi să-L cunoşti şi apoi să-L iubeşti. Pentru că pricina pentru care nu-L iubeşti pe Dumnezeu este că nu-L cunoşti, după cum zice dumnezeiescul iubitor de Dumnezeu, Augustin: „Lumină veşnică, luminează-mi sufletul ca să Te înţeleg, să Te cunosc şi să Te iubesc. De aceea, Doamne, sufletul nu Te iubeşte pentru că nu Te cunoaşte şi nu Te cunoaşte pentru că nu le înţelege. Şi de aceea nu Te înţelege pentru că nu înţelege (percepe) lumina Ta" (Rugăciune de dragoste, V).
Suntem datori să- L iubim pe Dumnezeu pentru că ne cheamă să-L iubim cu nenumărate binefaceri şi, mai ales, cu dragostea cu care El ne iubeşte.
Ia aminte, iubitule, la a treia cauză a sfintei dragoste de Dumnezeu şi anume, că Dumnezeu cheamă dragostea ta prin dragostea Sa şi cu nespusele binefaceri pe care ţi le-a făcut, ţi le face şi ţi le va mai face, încât dacă am presupune că Dumnezeu nu ne-a poruncit să-L iubim şi n-ar fi vrednic să fie iubit, totuşi, noi tot suntem datori să-L iubim ca răsplată pentru dragostea Sa faţă de noi, că la dragoste nu se răspunde cu altceva, decât tot cu dragoste. De aceea a zis şi Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Gal. 2, 20). Iar Sfântul Ignatie Teoforul a scris către Domnul: „Iubesc pe Iisus Cel Ce s-a dat pe Sine pentru mine. Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?" şi iarăşi: „Dragostea mea se răstigneşte şi nu este în mine foc iubitor, apă vie, curgând în mine, care să spună sufletului meu: haide la Tatăl! Băutură vreau, băutura Lui, care este dragostea nestricăcioasă şi viaţa veşnică”. Cum este cu putinţă să nu-L iubim pe Dumnezeu? „Noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit cel dintâi?" (I In. 4, 19). Pentru că şi un foc mai uşor se aprinde de la alt foc. Toată răceala pe care o avem în dragoste către Dumnezeu nu vine din altă parte decât de acolo că nu luăm în seamă cu grijă bunurile pe care ni le-a făcut Dumnezeu.
Prin urmare, ia aminte cum dragostea lui Dumnezeu pentru noi este veşnică şi nemărginită. Veşnică, deoarece El nu S-a iubit pe Sine şi propriul Său bine mai mult decât pe tine, ci precum fără început şi veşnic, în ideea dumnezeiască, te-a iubit şi pe tine şi din veac a dorit să te facă părtaş şi tovarăş al binelui şi fericirii Sale. Această dragoste este veşnică şi după început şi după sfârşit. Pentru că El nu poate, silit de dragoste, sa nu ne iubească, nici să ne lase, dacă nu-L lăsăm noi mai întâi şi dacă nu vom rupe lanţul dragostei pentru El, folosind rău libertatea. Este şi nemărginită dragoste a lui Dumnezeu pentru noi fiindcă Iisus Hristos, cu omenitatea Sa, iubeşte un suflet mai mult decât II iubesc pe El toţi sfinţii şi toţi fericiţii din rai. Şi dacă cu voia Sa omenească aşa de mult îl iubeşte, socoteşte cu cât mai mult îl va iubi cu voia Sa cea dumnezeiască. Fără îndoială aşa de mult îl va iubi, pe cât dragostea cea creată este întrecută de dragostea cea necreată şi esenţială, care este Dumnezeu: „Dumnezeu este iubire" (I In. 4, 8).
Prin urmare, Dumnezeu te iubeşte cu aceeaşi dragoste cu care se iubeşte pe sine şi, cu toate că faţă de tine nu este cu totul aceeaşi ca şi cum şi tu ai fi Dumnezeu după fire, pentru că aceasta nu este cu putinţă, totuşi, îţi doreşte un bine nemărginit, pentru că vrea să te facă alt dumnezeu după har, prin împărtăşirea din Dumnezeirea sa, binele care întrece nemărginit binele pe care ar putea să ţi-l dorească toate făpturile, dacă toate împreună şi-ar arăta dragostea pentru folosul şi binele tău. Mai adaugă la acest bine voit şi binele care în realitate ţi l-ar fi făcut prin fapte. Dar cine poate să înţeleagă ceea ce este mai presus de înţelegere? Sau să măsoare ceea ce nu se poate măsura? Şi ce sunt toate nenumăratele făpturi cereşti şi pământeşti, dacă nu tot atâtea binefaceri ale lui Dumnezeu care te înconjoară şi dinlăuntru şi din afară, din toate părţile?
Altă binefacere este aceea că Părintele ceresc ca să te libereze de nemărginita nenorocire care te aşteaptă în iad, şi ca să te facă părtaş unei nemăsurate fericiri în rai, ţi-a dăruit pe propriul Său Fiu: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul Născut L-a dat" (In. 3, 16); că pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat pentru tine propria Sa viaţă, mai scumpă decât toate vieţile, cu chinuri şi ocări cum nimeni altul n-a suferit vreodată pe lume: „Şi pentru ei, Eu mă sfinţesc pe Mine însumi" (In. 17, 19), adică Mă jertfesc, cum tâlcuieşte Sfântul Teofilact. Iar Duhul Sfânt a contribuit la acest bine cu dragoste nemărginită: „Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă" (Rom. 5, 5).
Dacă Tatăl ar fi avut ceva mai de preţ decât pe Fiul Său Cel Unul Născut, L-ar fi dat ca să cheme dragostea ta. Dacă Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu ar avea ceva mai scump decât viaţa Sa, Şi-ar da acel lucru ca să câştige dragostea ta. Şi dacă Preasfântul Duh ar avea mai mare dragoste, ar întrebuinţa-o pentru tine. Dar n-au şi de aceea n-au dat. O, binefaceri necuprinse ale dragostei lui Dumnezeu pentru om! O, dragoste atât de necuprinsă a lui Dumnezeu, izvor al tuturor bunurilor! Nu ajung oare toate acestea, frate, ca să te tacă să fii mulţumit? Nu ţii seama că nici un alt lucru, nici în cer, nici pe pământ, n-a fost cumpărat cu mai mare preţ decât dragostea ta. Căci pentru dragostea celor nouă cete îngereşti nu s-a vărsat nici măcar o picătură de sânge, dar pentru dragostea ta s-a vărsat tot sângele Unuia Născut, Fiul lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, tu tot nu doreşti să-L iubeşti pe Dumnezeu? Nu ştii tu că pentru o singură privire dulce şi veselă pe care ţi-o va arunca Dumnezeu o singură dată şi pentru o uşoară trudă pe care ar avea-o Dumnezeu ca să-ţi facă vreun bine nu eşti în stare să-I răsplăteşti cu o dragoste veşnică şi cu dăruirea a mii de inimi? Ce fel de nerecunoştinţă ai tu care nu vrei să-ţi dăruieşti Stăpânului tău nici măcar acea nenorocită inimă pe care El a cumpărat-o cu nenumărate binefaceri? Ce urâtă este această purtare a ta, că nu vrei să-L iubeşti pe Cel Ce te-a liberat de nenumărate rele şi Şi-a jertfit viaţa pentru tine: cinstea, odihna, bucuria, libertatea şi însăşi dumnezeiasca Sa viaţă?
Fără îndoială, dacă nu te vei lăsa cu totul în dragostea şi ascultarea acelui mai mare binefăcător al tău, este semn că de pe acum te osândeşti pe tine în iad şi mărturiseşti că iadul este pedeapsă mică pentru marea ta nerecunoştinţă! Ruşinează-te de răceala şi nerecunoştinţa pe care le-ai arătat până acum Stăpânului.
Indreptează-te şi te hotărăşte ca pe viitor dragostea lui Dumnezeu să aibă locul cel dintâi în inima ta. Dumnezeu să fie Dumnezeul inimii tale, după cum zice David: „Dumnezeul inimii mele şi partea mea, Dumnezeu, în veci" (Ps. 72, 25); şi să iubeşti pe Dumnezeu din toate puterile pentru nemăsurata Lui vrednicie, făcând pentru Dânsul ceea ce pentru nimeni n-ai făcut şi împiedicând de la tine şi de Ia alţii păcatul, marele tău vrăjmaş
Să nu doreşti ceva mai mult decât împlinirea voii Lui. Aceasta să fie hotărârea hotărârilor tale, părerea tuturor părerilor, dorinţa tuturor dorinţelor, culmea şi cununa tuturor cererilor tale de a iubi cu desăvârşire pe Stăpânul tău, pe Care roagă-L ca El, Dumnezeul milei, să nu Se lase să fie influenţat de nerecunoştinţa ta, ci cu toate că tu nu eşti vrednic să-L iubeşti, El Care este nemărginit de vrednic să fie iubit, să te facă să-L iubeşti.
Zi cu toată inima: „Doamne, robeşte dragostei Tale toată libertatea mea; primeşte cugetarea mea, mintea mea, voia mea" şi cu Fericitul Augustin: „Dărui inimă ca să cuget ale Tale, cuget care să Te iubească; memorie, care să-mi aducă aminte de Tine; minte, care să cugete la Tine; cuvânt, care să te iubească cu înţelepciunea, pe Tine care eşti dragostea cea înţeleaptă" (Rugăciunea de dragoste, 1). Căci dacă o am, Tu mi-ai dăruit-o şi Ţie ţi-o dau iarăşi înapoi. Totul îţi încredinţez ca să chiverniseşti cum voieşti. Numai dăruieşte-mi dragostea dimpreună cu harul Tău, ca eu să nu mai fiu al meu, ci cu totul al Tău. Pentru că acesta este semnul dumnezeieştii Tale dragoste să faci pe cei ce Te iubesc pe Tine să nu mai fie ai lor, ci ai Tăi, ai Celui iubit, după cum spune Dionisie Areopagitul: „Este prea minunată dragostea cea dumnezeiască, nelăsând pe cei ce-L iubesc să fie ai lor, ci ai Celui iubit" (Despre dumnezeieştile numiri, IV).
Deprinderi duhovniceşti. Meditaţii; Editura Reintregirea
Cumpara cartea "Deprinderi duhovniceşti. Meditaţii"
-
Iubirea ingereasca
Publicat in : Editoriale -
Iubirea fata de Dumnezeu
Publicat in : Morala -
Iubirea care trece dincolo de viata
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.