- Ce înseamnă „nebun pentru Hristos"?
- „Nebun" înseamnă smintit.
- Ticnit.
- Ticnit. Unii oameni au fost foarte cinstiţi si slăviţi pentru sfinţenia lor. Fiindu-le teamă ca nu cumva lauda oamenilor să le aducă vătămare, făceau diferite nebunii, pentru ca oamenii să-i umilească, să-i ocărască, să-i batjocorească, s-arunce cu piatra după ei, şi să pătimească în felul acesta pentru iubirea şi slava lui Dumnezeu toate necinstirile. Aceşti oameni se numesc „nebuni pentru Hristos" fiindcă nu au fost într-adevăr nebuni, ci s-au comportat aşa spre a fugi de slava oamenilor şi de mândria de pe urma acesteia. Au făcut pe smintiţii de dragul lui Hristos; spre a fugi de slava şi lauda oamenilor. Aceasta înseamnă „nebun pentru Hristos". Au vânat necinstirea, lipsirea de slavă, dispreţuirea, cu încredinţarea că acestea îi vor păstra mereu în smerenie şi îi vor face mai buni decât până atunci.
Cândva, un om între două vârste se duse la mănăstire ca să se facă monah. L-au luat ca frate, spre a-l încerca, şi l-au pus la animale. De obicei, la mănăstire începătorii, rasoforii sunt trimişi la treburile mai de jos, la cele mai nedemne, am zice - chiar dacă nu există munci nedemne, dar din snobism aşa obişnuim să le socotim în lume. Ii trimiteau dintru început la animale, la spălătorie, la bucătărie ş.a.m.d. şi apoi le încredinţau o ascultare oarecum mai însemnată. După o vreme toţi fură foarte mulţumiţi de el. Şi egumenul împreună cu proestoşii se gândeau, după ce îl făcuseră deja monah, să-l hirotonească. Il cheamă egumenul: „Mănăstirea o să te facă cleric". „Nu, părinte stareţ", îi răspunde. Egumenul rămase surprins. Era primul „nu" pe care-l auzise după mulţi ani la mănăstire. „Copilul meu, am auzit bine, zici nu?". „Da, asta nu se poate, orice altceva în afară de asta!". „Bre, copilul meu, cum aşa?, chiar tu, care eşti fiu al ascultării?". Intristat, îi chemă pe proestoşi şi le spuse: „Uite, refuză să se hirotonească", la care aceia: „Sfinte egumene, vai de noi; dacă refuză, alungă-l! Nu e îngăduit să se facă pildă de neascultare şi nesupunere la mănăstire. Ori se va supune, ori va pleca!". II chemă din nou egumenul: „Hotărârea noastră este, dacă nu primeşti să te hirotoniseşti, să pleci de la mănăstire". Aşa că, în faţa primejdiei de a fi alungat de la mănăstirea pe care o iubea foarte mult, îi răspunse: „Făgăduieşte-mi înaintea Domnului, cel puţin pentru cât voi trăi, că n-o să descoperi nimănui pricina refuzului meu."
După ce egumenul îi făgădui, monahul spuse: „Cum să devin preot? Eu sunt mitropolit! Ţi-aminteşti de mitropolitul - să zicem - de Efes, care a dispărut şi nu se mai ştie nimic despre el?". „Da!". „Eu sunt acela. Fiindcă mi-a fost teamă de slava oamenilor, de laude şi linguşeli, de atâtea „întru mulţi ani, stăpâne!" şi de altele asemenea, ca să nu-mi pierd sufletul din pricina lor, într-o dimineaţă frumoasă le-am lăsat pe toate în urmă şi, pentru că puteam fi recunoscut, am mers pe jos zile întregi ca s-ajung cât mai departe, într-un loc unde să nu mă ştie nimeni, şi aşa am ajuns aici. Cum să devin preot dacă sunt episcop? Mai pot eu să fiu hirotonit?".
Egumenul rămase cu gura căscată. Fireşte, de vreme ce-i făgăduise, n-a spus nimănui, iar pe proestoşi i-a înştiinţat: „N-o să se facă preot; aşa am hotărât eu". Nu încape îndoială, dacă aşa a hotărât egumenul: „Aşa să fie, părinte, cum spui tu".
Nu după mult timp, l-a chemat Dumnezeu la el, aşa că egumenul porunci: „Trageţi clopotele! Astăzi îngropăm pe mitropolitul de Efes şi Cezareea" -, sau mai ştiu eu care îi era titulatura. Alţii au mers mult mai departe şi nu s-au mulţumit doar cu o asemenea smerire, ci au ajuns să facă şi lucruri ieşite din comun.
Nifon era patriarh al Constantinopolului când şi-a lăsat demnitatea şi s-a retras în Sfântul Munte, unde a ajuns să aibă în grijă catârii mănăstirii. Ducea animalele la păscut. Abia după ani au descoperit că era patriarhul paretisit. Se îngrijea ca un simplu monah de animalele mănăstirii în timp ce era patriarh al Constantinopolului şi sfânt. Biserica noastră îl socoteşte printre sfinţi.
Alţii, repet, au mers mult mai departe, săvârşind lucruri smintite. Ca oamenii să-i dispreţuiască. Se spune despre nu ştiu care ascet - nu-mi amintesc, au trecut ani de când am citit - că l-au înştiinţat că avea să vină să-l vadă guvernatorul Alexandriei. „A auzit multe despre tine, te cinsteşte, te admiră şi vrea să te vadă". Cum află de venirea sa, luă un colţ de pâine şi o bucată de brânză şi începu să mestece ca o făptură necuvântătoare „hap, hap, hap"! Guvernatorul, când îl văzu, se miră: „Asta-i vestitul de care mi-aţi tot vorbit? Ba, ăsta-i un scrântit!". Şi plecă în grabă. Când i-au făcut cunoscut ascetului, s-a bucurat foarte tare pentru că n-a avut parte de nici o cinstire şi guvernatorul l-a luat drept scrântit şi a făcut cale-ntoarsă.
Antonie cel Mare, probabil mulţi ştiţi asta, a primit o scrisoare de la Constantin cel Mare şi Sfânt, prin care-l ruga să vină la Constantinopol spre a-l binecuvânta pe împărat şi a rămâne câteva zile la palat drept blagoslovenie. Iar Antonie cel Mare îşi chemă ucenicul, pe Pavel cel Simplu, şi îl întrebă: „Papfas" - acesta era numele cu care-l alinta Antonie cel Mare, adică „bunicuţule, părinţele", căci era mai în vârstă decât el -, „am primit o scrisoare de la Constantin cel Mare. Să mă duc sau nu la palat?". „De te vei duce, vei fi Antonie. De nu te vei duce, vei fi Avva Antonie!". Un părinte mare, însemnat. Aşa că făcu ascultare de Pavel cel Simplu, îi mulţumi împăratului, dar la palat nu s-a dus.
ARHIMANDRIT EPIFANIE THEODOROPOULOS
Fragment din cartea "LEACURI PENTRU TULBURĂRI", Editura Sophia
Cumpara cartea "LEACURI PENTRU TULBURĂRI"
-
Nebunia de origine demonica
Publicat in : Editoriale -
Nebunia omului si tacerea lui Dumnezeu
Publicat in : Morala -
Lunaticul si nebunia lumii
Publicat in : Predici - Predica -
Nebunia pentru Hristos
Publicat in : Morala -
Nebunia idolatriei
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.