Scopul prim şi esenţial al practicii rugăciunii lui Iisus constă pentru stareţul Vasile în curăţirea minţii noastre de patimi. Numai cu o intenţie fermă şi hotărâtă de a lupta până la moarte împotriva rădăcinilor oricărui păcat al nostru, care sunt patimile, putem spera să înaintăm pe calea unirii cu Dumnezeu. Dacă vrem ca lupta noastră împotriva patimilor să aibă succes, este necesar să cunoaştem modul în care acestea se nasc, cresc şi lucrează în noi. Fără a le cunoaşte mecanismele intime, cum vom putea spera să tăiem rădăcinile adânci? Lipsiţi de o asemenea cunoaştere, lupta noastră este asemenea celei a unui om care „duce război cu duşmanii săi noaptea, pe întuneric: aude glasurile duşmanilor şi primeşte răni de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin şi cum anume şi de ce se războiesc cu el”.

Până când ignoră modul în care duşmanul său duhovnicesc îl îndeamnă la rău, suscitând sau aţâţând patimile, omul nu poate spera să scape de întunericul în care este înfăşurată mintea sa.

Pentru a lupta la lumină şi la vedere, în faţa duşmanului, nu este totuşi suficient atingerea unei trepte înalte în lucrarea unor practici ascetice. Drept exemplu, stareţul Vasile relatează despre un ascet care, după treizeci de ani trăiţi în cea mai desăvârşită singurătate, fără a fi întâlnit vreun om şi fără să fi mâncat pâine, hrănindu-se numai cu rădăcini, fusese în tot acest timp şi continua să fie pradă gândurilor rele. Motivul unei atari situaţii, ne explică stareţul Vasile, se datora faptului că acel ascet nu învăţase să cunoască modul în care lucrează patimile. La o atare cunoaştere însă nu se poate ajunge fără lucrarea minţii:

„Cine nu vrea să se înveţe lucrarea minţii, acela nu poate cunoaşte nici însăşi treapta începătorului, şi anume ce este sugestia, asocierea, captivitatea şi patima”.

Ultimii patru termeni se referă la concepţia clasică, destul de obişnuită în tradiţia ascetică răsăriteană, care explică modul în care se cuibăresc în noi patimile. Dispuşi în ordine bine definită, termenii indică diferitele faze succesive prin care ajungem să fim antrenaţi de o patimă şi, în acelaşi timp, permit individualizarea diferitelor grade ale responsabilităţii şi pătrunderii răului în mintea noastră. In textul stareţului Vasile, aceşti termeni nu sunt explicaţi defel, pentru că semnificaţia lor este considerată cunoscută, ţinând seama şi de faptul că ample explicaţii se găsesc tocmai în scrierile acelor autori înaintea cărora stareţul Vasile îşi aşază Introducerile. Să căutăm să vedem pe scurt la ce anume se referă acestea mai exact.

Primul termen, „momeala” sau atacul ori sugestia, indică pur şi simplu gândul sau imaginea unui obiect care se iveşte întâmplător şi pe negândite în mintea noastră. „însoţirea” constă în dialogul cu obiectul care ni s-a înfăţişat avându-ne atenţia unită cu el. „Robirea”sau captivitatea este caracterizată printr-o convieţuire stabilă cu obiectul care ni s-a înfăţişat şi care ne-a încântat inima în asemenea măsură, încât o obligă să acţioneze ca un prizonier înlănţuit. In fine, după o repetare frecventă de astfel de acţiuni, răul se cuibăreşte ca o obişnuinţă în adâncul inimii şi ne găsim cufundaţi în „patimă” care este adevărata boală a sufletului. Să mai adăugăm că în această succesiune la unii autori se poate întâlni şi un alt termen, „consimţirea”, care indică momentul precis în care voinţa acceptă obiectul propus. Acest termen poate fi absorbit, ca la stareţul Vasile, de cel următor, „robia”, care poate fi considerată ca o serie de „consimţiri”.

Numai cunoscând şi ştiind în practică să discernem aceste faze succesive care duc la patimă, avem posibilitatea de a ajunge la rădăcina răului şi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, de a reuşi să-l smulgem din rădăcină. Din moment ce întreg procesul de dezvoltare începe cu „momeala”, e uşor de intuit că, reuşind să intervenim în acest stadiu, se vor putea evita mai uşor cele următoare. Lupta noastră trebuie deci să aibă loc la nivelul „momelii” sau sugestiei.

Cei ce refuză să înveţe lucrarea minţii şi, prin urmare, după Vasile, nu pot ajunge la cunoaşterea modului în care lucrează patimile, se găsesc într-o situaţie extrem de primejdioasă. In fapt, aceştia se limitează la respingerea răului numai în stadiul consimţirii, cu convingerea că până în acel moment nimeni nu poate fi considerat vinovat din punct de vedere moral. Pentru ei, încălcarea poruncilor lui Dumnezeu trebuie să comporte o acţiune externă vinovată. Pe bună dreptate se întreabă stareţul Vasile cum este posibil ca un om să accepte să stea de vorbă cu gândurile rele şi să fie convins că merge pe calea bună numai pentru că se limitează să nu consimtă la acţiunea externă corespunzătoare. Acesta, aşa cum şi-l imaginează stareţul nostru, „face caz doar de preacurvie şi curvie, de culcarea cu bărbaţi şi cu dobitoace [adulter, desfrâu, homosexualitate şi bestialitate], de ucidere, furt şi otrăvire şi de alte păcate de moarte şi capitale asemănătoare, de la care ferindu-se i se pare că stă în picioare”.

Reclamând, mai cu seamă pentru un monah, necesitatea de a lupta împotriva răului începând de la gânduri, stareţul nostru se aliniază unui punct fundamental al tradiţiei ascetico-monahale. Potrivit Părinţilor, monahul se îndepărtează de lume nu numai pentru a se sustrage de la prilejurile şi de la obiectele externe care în mod obişnuit îi duc pe oameni la încălcarea poruncilor. Fuga sa de lume pentru a trăi în singurătate îşi atinge scopul în lupta împotriva răului până la distrugerea rădăcinilor lui celor mai profunde şi mai intime. Nu va trebui deci să înfrunte atât lucrurile şi prilejurile externe, de altfel destul de reduse în condiţiile sale de viaţă, cât mai ales reprezentările lor mentale. Intreaga tradiţie este de acord în a atribui monahului sarcina luptei mai ales la nivelul gândurilor. Gândurile păcătoase deci trebuie respinse încă de la prima lor ivire, atunci când mintea este atinsă de ispita lansată împotriva noastră de demon.

In scrierile sale, stareţul Vasile subliniază în mod repetat necesitatea de a şti să recunoaştem „momelile" încă la prima lor apariţie. Semnificativă în acest sens este interpretarea unui cunoscut pasaj scripturistic. Este vorba de versetul 9 al Psalmului 136: „Fericit este cel va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră”. „Pruncii”, adică fiii Babilonului, personificarea răului, sunt gândurile abia născute datorită cărora vrăjmaşul se insinuează în om; toate aceste gânduri trebuie să fie zdrobite de „piatra” care, după tipologia Sfântului Apostol Pavel, este Hristos. Iată cum îşi încheie stareţul Vasile Introducerea sa la Isihie, rezumând datoria specifică a rugăciunii lui Iisus: „Şi, mai cu seamă, [mintea] poate privi de la înălţimea ei toate cele ce se târăsc jos înaintea ei, de la unele întorcându-se, pe altele izgonindu-le, iar pe celelalte zdrobindu-le ca pe nişte prunci ai Babilonului de piatra care este Hristos”.

Dacă va reuşi să blocheze şi să distrugă toate ispitele încă de la ivirea lor, va fi total liber de orice patimă. Este vorba totuşi de o posibilitate foarte teoretică pentru omul care abia îşi începe propriul drum duhovnicesc. Din două motive: mai întâi, imposibilitatea practică de a fi totdeauna şi în mod constant în gardă şi atent la discernerea fie şi a celui mai mic gând. Războiul interior pe care Satana îl duce împotriva noastră are o caracteristică diferită, care îl deosebeşte de orice alt tip de război: nu se cunoaşte momentul declarării ostilităţilor şi nu există posibilitatea de a se ajunge la un armistiţiu. Aceasta înseamnă că duşmanul nostru e mereu la pândă şi poate în orice moment încerca să se furişeze în inima noastră cu o sugestie, profitând de momentele de oboseală şi de neatenţie. în al doilea rând, succesiunea diferitelor momente ale ispitirii e valabilă ca explicaţie generală şi se referă la o situaţie ideală. In fapt, atunci când un ascet îşi începe lupta, o serie de patimi sunt deja ivite în inima sa. In multe cazuri, imaginile care apar atunci minţii nu sunt propriu-zis sugestii, nu reprezintă prima fază a procesului care duce la patimă, ci sunt deja produsul patimii înseşi.

Nu mai avem atunci de-a face cu ,,pruncii” Babilonului, iar bătălia care rezultă de aici este de cu totul alt ordin. In prezenţa acţiunii unei anumite patimi, mai este oare posibil să te dedici practicii rugăciunii lui Iisus? Răspunsul stareţului Vasile este pozitiv: trebuie să lucrăm împotriva patimilor care sunt încă vii înăuntrul nostru în acelaşi mod în care ne comportăm faţă de ispite. Modul de luptă nu este cu nimic diferit, şi confirmarea faptului o putem găsi în aceea că, atunci când vorbeşte de lupta împotriva ispitelor, stareţul nostru face totdeauna referire şi la patimi şi la păcate. Singura particularitate constă în aceasta: în prezenţa „momelilor”, invocarea noastră este adresată lui Dumnezeu pentru a obţine ajutorul şi harul necesare pentru a rezista duşmanului; când însă suntem căzuţi în păcat, aceeaş-i invocare are scopul de a obţine mila dumnezeiască: „Şi în orice vreme în care din oarecare împrejurări şi din nebăgare de seamă alunecă, fie cu cuvântul, fie cu mânie, cu ochi poftitor sau cu slava deşartă ori cu părerea şi cele asemenea acestora, e împuns pentru ele în conştiinţa sa şi, nesuferind mustrările ei, se întoarce spre Dumnezeu căindu-se şi rugându-se din inimă şi din minte ca să fie miluit”.

Practicând în acest mod rugăciunea lui Iisus, ascetul care a făcut un anume păcat se pune de îndată în starea de a păzi din nou poruncile.

Vasile de la Poiana Marului

Introduceri in rugaciunea lui Iisus si Isihasm, Editura Deisis

Cumpara cartea "Introduceri in rugaciunea lui Iisus si Isihasm"

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Editoriale
• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Editoriale
• Rugaciunea inimii intr-o lume fara inima
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: