Evanghelia dupa Marcu, cea mai veche dintre Evanghelii

Evanghelia dupa Marcu, cea mai veche dintre Evanghelii Mareste imaginea.

Evanghelia după Marcu nu este doar cea mai veche dintre Evanghelii, ci se pare că ea a inaugurat un nou gen literar în literatura universală. De asemenea, a fost sursa principală a celorlalte două Evanghelii sinoptice, după Matei şi după Luca. Autorul ei este Ioan Marcu, colaboratorul lui Petru şi Pavel, şi el este amintit limpede în Faptele Apostolilor şi în Epistolele Apostolului Pavel. Locul scrierii se consideră a fi Roma, iar timpul se bănuieşte undeva între anii 65 şi 70; posibil să fi fost scrisă în perioada persecuţiilor din vremea lui Nero şi destinată a fi citită de creştinii proveniţi din păgâni din afara Palestinei. Cu toate că în Evanghelia lui Marcu nu se poate distinge o tendinţă stăruitoare de a încorpora Vechiul Testament în cel Nou, totuşi legătura dintre cele două Testamente se face firesc şi chiar de la început, prin începutul Evangheliei lui lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aşa cum au grăit prorocii - cum se zice - de la început despre Ioan Botezătorul, care pregătea calea Domnului (Is. 40, 3; leş. 23, 20; Mal. 3,1). Cu alte cuvinte, nici în această Evanghelie nu lipseşte ţesutul profetic uşor de distins, care constituie continuitatea istorică neîntreruptă între comunitatea lui Israil şi Biserica lui Hristos.

Puncte şi înţelesuri axiale ar putea fi amintite următoarele:

1. Printr-un discurs sobru, scurt, expresiv şi cuprinzător, Marcu derulează cu meşteşug dramatic un decor în care activitatea, învăţătura şi patimile lui Hristos ne introduc în etape istorice fundamentale ale omenirii, etape care trimit la un parcurs dureros şi totodată la o eliberare de greutăţile aferente acestui parcurs. Este vorba despre un mesaj de mântuire prin apropierea unei stăpâniri de neclintit. Sunt scoase în evidenţă, aşadar, eliberarea de puterile care provoacă stricăciunea şi totodată lupta prin care trebuie biruită moartea şi consecinţele ei. Foarte limpede este proiectată puterea izbăvitoare a lui Hristos, prin jertfa pe Cruce şi prin înviere. Prin urmare, în mod foarte nimerit, Evanghelia se adresează păgânilor, evidenţiind cu meşteşug dramatic lucrarea de mântuire, iar învăţătura comentează, tâlcuieşte foarte concis această lucrare. Altfel spus, acest cadru se impune mai mult prin activitate, iar cuvântul sobru, explicând-o, o evidenţiază la maximum.

2. Ceea ce izbeşte în paginile Evanghelici este accentul pus pe puterea eliberatoare a lui Iisus Hristos. Şi cu mult mai mult iese în evidenţă dorul oamenilor de a fi eliberaţi de tot felul de greutăţi; s-ar piutea spune că un mediu bolnav se tanguieşte, dorind izbăvire. Indrăciţi, surzi, muţi, paralitici, leproşi, chiar şi morţi, înfometaţi de pâine şi de cuvânt, tânjesc la propriu să se atingă de Mântuitorul Hristos; un vaiet puternic şi o cerere stăruitoare de vindecare! De cealaltă parte, Hristos, chezaşul acestei vindecări şi căpetenia împărăţiei lui Dumnezeu care vine, Domnul vieţii, al morţii şi al stihiilor firii, le vindecă pe toate şi învaţă prin minuni, precum şi prin tâlcuire şi in pilde: iar fără pildă nu le grăia (Mc. 4, 34). Această comunicare între Hristos şi mediul înconjurător, între Hristos şi oameni, care are un fundament duhovnicesc, cel al Duhului Sfânt, se exprimă într-un mod palpabil şi foarte concret. Cei ce flămânzesc şi însetează după izbăvire sunt plini de dorinţa de a se atinge de Hristos: că pe mulţi i-a tămăduit, încât năvăleau asupra Lui, ca să se atingă de El toţi câţi aveau suferinţe (Mc. 3, 10). Insă această atingere era reciprocă; în multe situaţii şi Hristos îi atingea pe oameni, pe orbi şi surzi, chiar şi cu gura Lui pe mădularele bolnave (Mc. 7, 33; 8, 23), fapt care înseamnă împărtăşire cu sufletul şi cu trupul! S-ar putea spune că este vorba despre o comunicare sacramentală, despre un preludiu al participării la tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Pe de o parte, domină eliberarea printr-o vindecare regeneratoare, iar pe de alta, o legătură concretă şi palpabilă, prin suflet şi trup, deci faţă către faţă.

Prin urmare, când cineva cercetează sau, mai bine, trăieşte o astfel de realitate, chiar şi prin mijlocirea textelor, înţelege vorbăria fără valoare a celor ce fac morală sau interpretează moralizator şi moral textele biblice, considerând, de pildă, închinarea la icoane un gest inferior al poporului imatur, în timp ce ei deţin superioritatea intelectuală! Respectiva lor vorbărie seamănă cu vorbăria mai mult sau mai puţin ipocrită a intelectualilor şi oamenilor de stat de astăzi despre drepturile omului. Aşadar, în primul rând este nevoie de vindecare şi de împărtăşire. Iar dacă moraliştii şi puritanii nu înţeleg aceasta, ar putea să le-o spună eventual şi Tucidide: aceleaşi şi aceleaşi, totdeauna aceleaşi cor face oamenii cât firea omenească va rămâne aceeaşi! (Tuc. 3, 81). Legat de cele de mai sus este şi acea corectitudine politică (political correctness) până la un punct deranjantă şi ipocrită, o născocire a mai mult sau mai puţin ipocriţilor care fac parte din stăpânirea rafinată, care urmăresc ca printr-un limbaj frumos să ascundă faptele lor murdare. Ce să facem cu numirile când nu avem realităţile? In orice caz, întotdeauna, lucrurile preced, iar numirile vin după.

3. Definitorie este o diferenţiere pe care Marcu o face în ceea ce priveşte transmiterea numirilor date persoanei lui Hristos. Dumnezeu Tatăl, îndrăcirii şi sutaşul roman sub cruce îl rmmesc pe Hristos Fiul lui Dumnezeu (Mc. 1, 11; 5, 7; 15, 39). Hristos însuşi Se numeşte pe Sine Fiul omului (Mc. 2, 28; 8, 38; 9, 9; 13, 26; 14, 21). Cu siguranţă, această diferenţiere nu este întâmplătoare.

4. In Evanghelia lui Marcu se poate distinge uşor o puternică tendinţă în acţiunile lui Hristos de a ascunde taina mesianităţii Sale. Uneori, această tendinţă este foarte accentuată. In mod evident, ducerea la bun sfârşit a lucrării asumate de Hristos se afundă într-un curs dureros, s-ar putea zice, într-o rătăcire nocturnă. Acest fapt, alături de celelalte, creează o imagine fermecătoare, care are legătură cu maturarea unui eveniment important. De altfel, în timpul zilei nimeni nu vede stele. Mai târziu, Părinţii Bisericii, bazându-se îndeosebi pe Evanghelistul loan şi pe Apostolul Pavel, ne vor spune că Mesia este Cuvântul, Care locuia netrupeste în patriarhi, în Moisi, în proroci, şi Care în trup, după ce a plinit Legea şi Prorocii, S-a făcut capul Bisericii Mângâietorului.

Nikolaos Matsoukas

Cartile Bibiliei, Editura Bizantina

Cumpara "Cartile Bibliei"

Pe aceeaşi temă

25 August 2017

Vizualizari: 2613

Voteaza:

Evanghelia dupa Marcu, cea mai veche dintre Evanghelii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE