Concubinajul sau casatoria de proba

Concubinajul sau casatoria de proba Mareste imaginea.

Această formă de vieţuire a ajuns foarte răspândită. Mulţi psihologi recomandă tinerilor să accepte o căsătorie de „probă". Celebrităţile sau elitele societăţii dezvăluie nestingherit, în interviurile acordate revistelor, cum îşi trăiesc viaţa în concubinaj, fără „acte". De ce sunt atraşi oamenii de acest tip de „căsătorie"? Răspunsul este foarte simplu: are toate atributele căsătoriei, dar lipseşte responsabilitatea. Concubinajul este numit şi „căsătorie de probă", pentru că tinerii vor să-şi verifice sentimentele într-o pseudo-căsnicie, după care vor vedea dacă merg sau nu la oficiul stării civile. De altfel, uneori nici nu se pune problema căsătoriei civile. Soţul şi soţia sunt cei mai apropiaţi oameni, chiar mai apropiaţi decât fiii în raport cu părinţii. Vă propun să ne întrebăm următorul lucru: „Este oare posibil să fim părinţi de probă?" Adică să naştem copilul şi, dacă nu ne place, să-l abandonăm la casa de copii. Cred că mulţi vor spune că este imoral. Dacă iubeşti, atunci iubeşti până la capăt. Nu poţi iubi pe jumătate pe soţ sau pe soţie. Aceasta nu este dragoste, ci neîncredere sau nesiguranţă în iubire, care, de altfel, constituie baza „căsătoriei de probă". Se spune că într-o asemenea căsătorie se trăieşte cu o uşă deschisă pe care se poate fugi oricând. Dacă în casă este mereu deschisă o uşă, atunci este curent, devine inconfortabil şi periculos să stai acolo.

Odată, o fată a venit la mine să se spovedească şi a recunoscut că trăieşte cu un tânăr în căsătorie de „probă". A început să-mi vorbească despre relaţii libere, fără constrângere. I-am spus: „Cred că sunteţi nesigură de faptul dacă îl iubiţi sau nu." Atunci ea a răspuns: „Da, aveţi dreptate! Nu ştiu sigur dacă vom trăi împreună până la urmă." Daca nu sunteţi siguri de sentimentele voastre, fiţi prieteni, comunicaţi, dar nu numiţi aceasta căsătorie. Nu pretindeţi totul şi toate imediat. Cele mai importante lucruri lipsesc în această „căsătorie" - dragostea şi încrederea unuia în celălalt.

Există un site pe Internet: perejit.ru. El oferă ajutor celor care s-au despărţit de prietenii lor apropiaţi. Autorul acestui site scrie despre oamenii care trăiesc în „căsătorie de probă": la 16-20 de ani, ei au început să trăiască în aşa-numita căsătorie de probă şi aceasta durează trei, patru sau alteori cinci ani. Apoi, cei doi înţeleg că trebuie schimbat ceva, că acesta este un drum spre nicăieri. începe pregătirea pentru nuntă, îşi cumpără inele. Şi chiar în acest moment important ei se despart pentru totdeauna. Unii fac nunta, dar se despart la scut timp după ceremonie. Acest final era evident. De fapt, se trece cu vederea rolul educativ al „căsătoriei de probă", căreia nu întâmplător i se face atât de multă propagandă în revistele mondene de către unii psihologi. Această formă de convieţuire nu este nici pe departe pregătire pentru căsătorie, ci o altă cale. Este şcoala plăcerilor iresponsabile.

Din acest motiv oamenii trăiesc paşnic în concubinaj, pentru că demonii nu îi ispitesc: de ce ar mai fi nevoie să se lupte cu ei? Când, după câţiva ani de pseudo-căsnicie, ei hotărăsc să se căsătorească, realizează cât de subit se va schimba viaţa lor, că trebuie să-şi asume responsabilităţi etc. Consecinţele sunt grave de cele mai multe ori. Şcoala plăcerilor iresponsabile nu poate pregăti candidaţi pentru admiterea în academia responsabilităţii şi a dragostei. Dragostea nu este reprezentarea suspinurilor pe băncuţă, ci responsabilitate reciprocă. Aceasta lipseşte (în special la bărbaţi) în „căsătoria de probă". Intr-o revistă (mondenă, de altfel) am citit: „Căsătoria de probă" este iluzia căsniciei pentru femei şi iluzia libertăţii pentru bărbaţi. Femeile care trăiesc în acest fel vor, mai curând, oficializarea relaţiei. Şi e de înţeles. Orice femeie este o potenţială mamă şi nu vrea ca fiul ei să crească fără susţinerea morală şi materială a unui tată. De asemenea, nu există nici o siguranţă că acel copil va avea parte de moştenire, de casă sau de alimente asigurate de către tatăl său biologic. Constatăm un lucru interesant: de regulă, femeia îl numeşte pe concubinul ei soţ, iar bărbatul o numeşte, de fapt, iubită, prietenă, parteneră şi doar foarte puţini o numesc soţie. Bărbaţii înţeleg că nu pierd nimic. Mama va creşte copilul de una singură, iar să pretinzi bani de la un astfel de „soţ" e foarte dificil.

Oamenii vor să aibă o familie, un cămin, să se iubească, dar cultul desfrâului, al plăcerilor şi al iresponsabilităţii i-a ademenit pe mulţi. Ei se străduiesc să afle fericirea în „căsătoria de probă", dar nu o găsesc. Este doar o modalitate de a evada din realitate, a te cufunda în uitare şi a ignora faptul că fericirea adevărată e posibilă doar atunci când soţii se încred total unul în celălalt, se iubesc şi sunt responsabili înaintea Domnului şi a tuturor oamenilor de legătura lor.

Vreau să amintesc despre aspectul duhovnicesc în această chestiune. Oamenii care trăiesc în concubinaj se plasează pe sine în afara vieţii bisericeşti, moment pe care îl resimt acut. Aproape toţi recunosc la spovedanie că e un mare păcat (şi, de regulă, toţi se căiesc). Există o părere care susţine că respingerea persoanelor care trăiesc în concubinaj de la primirea Sfintei împărtăşanii îi va îndepărta de Dumnezeu şi de Biserică. Consider că este o minciună. Scopul preotului nu este să-i atragă pe oameni cu orice preţ în biserică, ci să le arate calea spre mântuire, îndreptându-le purtările şi înţelepţindu-i. De pildă, eu ţin cu stricteţe următorul canon: nu le permit celor care trăiesc necununaţi să se împărtăşească. Cu toate acestea, nu am văzut nici unul dintre ei, oprit fiind de la Sfintele Taine, să se lepede de Biserică. I-am văzut de multe ori în biserică, la Sfânta Liturghie, iar unii s-au cununat religios, moment despre care vom vorbi mai târziu. Contează mult cum ştii să vorbeşti cu oamenii.

De regulă, eu le explic amabil că tipul acesta de relaţie nu înseamnă căsătorie (şi argumentez), deci e devreme deocamdată să primească Sfânta Impărtăşanie. Pentru început, tinerii trebuie să îşi clarifice situaţia, astfel încât fie să-şi oficializeze relaţia, fie să se despartă. (Oamenii nu trebuie să se despartă, ci doar să nu mai săvârşească păcatele trupeşti atât timp cât sunt necununaţi, căci aceasta nu reprezintă totul într-o relaţie. Poate că vor ajunge la un acord şi se vor căsători.) Până atunci însă, nu se pot împărtăşi cu Sfintele Tai.ne. E acelaşi lucru cu a-i permite unei persoane care a desfrânat cu două zile înainte să se împărtăşească, şi care afirmă că de mâine o va face din nou. Oprirea de la Sfânta Impărtăşanie nu este anatema sau excluderea din Biserică, ci este epitimie. Este evident faptul că omul este neputincios, că nu-i este uşor să-şi schimbe subit viaţa. El poate să meargă la biserică, să se roage, să se spovedească, dar să se împărtăşească în stare de păcat continuu înseamnă nesocotire a Tainei.

Nu-i poţi spune omului că negrul este alb, că păcatul este normă. Dacă Biserica nu o va face, atunci cine? Conştientizarea stării sale de păcat care îl aşază în afara comuniunii euharistice, în afara Potirului, poate să-i influenţeze puternic viaţa. Odată, a venit la mine o femeie. Ea dorea să se împărtăşească, dar mi-a spus că trăieşte de mulţi ani în concubinaj. Am spovedit-o, am discutat cu ea, dar i-am explicat că nu se poate împărtăşi. Ea a înţeles totul, a discutat cu prietenul ei şi s-au căsătorit, motiv pentru care îmi era foarte recunoscătoare. Acest caz, slavă Domnului, nu este unic.

O femeie care trăia în „căsătorie de probă" i-a scris psihologului A.V. Kurpatov următoarele: „Prietenul meu nu mă ia cu sine la nici o petrecere organizată la birou, deşi ştiu că vin acolo şi soţiile angajaţilor. Avem o relaţie de mai mult de un an şi ne împăcăm bine." Iată ce i-a răspuns psihologul: „De fapt, «căsătoria de probă» este un concept iluzoriu. Credeţi că tânărul iubit vă este soţ, dar crede el acelaşi lucru despre dumneavoastră? Dacă nu vă ia la petreceri, cu siguranţă nu are aceeaşi părere. Intrebaţi-vă de ce până în acest moment căsătoria voastră este de probă, şi veţi înţelege de ce." Acelaşi psiholog mărturiseşte: „Cineva poate spune că se poate evita, chipurile, acest stres, dacă te muţi treptat, trăieşti doar puţin timp în concubinaj la început. Totuşi, datele statistice sunt necruţătoare atunci când demonstrează că perechile care trăiesc în concubinaj înainte de căsătorie divorţează mai uşor după ce îşi oficializează relaţia, decât cei care până la căsătorie nu au trăit împreună."

Reputatul jurnalist Ghenadie Bacinski, care a murit într-un accident de maşină, a spus odată într-un interviu: „Am trecut prin multe, am încercat de toate şi pot să afirm cu mâna pe inimă că nu există nimic mai bun pe lume decât familia. Când ai relaţii libere, când nu ţi-ai întemeiat o familie, există întotdeauna o portiţă pe care să evadezi, pentru că acesta este sentimentul lăuntric. Staţi împreună, dar eşti liber să renunţi oricând şi să pleci. Omul care ştie că nu poate pleca se poartă altfel. E la fel în relaţia dintre părinţi şi copii: nu poţi să-ţi schimbi tatăl şi nici mama, deci va trebui să-ţi consolidezi relaţia cu ei. La fel ne vom purta cu soţia."

Am citat în mod intenţionat părerile mirenilor, şi nu ale teologilor ortodocşi, ca să fie clar că orice om sincer şi onest înţelege mai devreme sau mai târziu că este un nonsens, o minciună „căsătoria de probă".

Adeseori sunt întrebat: „Ne putem cununa în biserică fără să mai oficializăm căsătoria? Pentru un creştin ortodox e mai importantă binecuvântarea bisericii din timpul Sfintei Cununii, nu-i aşa?"

Bineînţeles, pentru un creştin ortodox cununia religioasă e cel mai de seamă eveniment din viaţa sa, dar, totuşi, cununia civilă este la fel de importantă. De bine, de rău, se ştie că fără acte în ziua de azi nu se poate. Actele garantează respectarea legilor, reglementează drepturile şi obligaţiile cetăţenilor. De pildă, inspectorul de poliţie opreşte un şofer şi îi verifică actele sale şi ale maşinii. Altminteri, cum va demonstra că acesta este automobilul lui şi că are dreptul să-l conducă? Dacă nu avem, de pildă, acte pentru terenul pe care îl deţinem, oricine poate muta gardul peste noapte şi să afirme că aşa era şi, în general, ne poate priva de teren. Când dorim să ne angajăm, diploma de studii certifică faptul că am studiat, că suntem specialişti în domeniul ales.

Iubitorilor de relaţii libere le-aş propune să renunţe definitiv la orice fel de act măcar pentru jumătate de an. Cred că nu e amuzant deloc. Sunt puţini cei care doresc să-şi ardă toate actele şi să se mute în pădure.

Prin urmare, orice om întreg la minte recunoaşte că actele sunt importante. Totuşi, când se vorbeşte de oficializarea căsătoriei, unii sunt îngroziţi să audă aceasta. Ei caută orice motive, numai să nu se ajungă la oficiul stării civile. In esenţă, oamenii nu se tem de acte, ci de responsabilitate. Ei nu sunt siguri până la capăt nici de sine, nici de celălalt, se tem să-şi piardă libertatea, independenţa. Oficializarea căsătoriei nu este „o simplă ştampilă" şi nici „mâzgălitură în paşaport", aşa cum afirmă adepţii „căsătoriei de probă", ci un lucru foarte serios. Prin aceasta, soţul si soţia confirmă faptul că simt o familie şi vor fi responsabili unul pentru altul nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea societăţii şi a statului.

Adesea aud opinii precum că în vechime oamenii se căsătoreau simplu, fără acte, iar textul Slujbei Cununiei a fost modificat şi adăugit până în secolul al XH-lea. In genere, pe vremuri totul era mult mai simplu.

Să revenim totuşi la istoricul căsătoriei. In Imperiul Roman, care era un stat de drept de cel mai înalt grad şi unde se ţinea cont de starea sau numărul populaţiei, exista contract de căsătorie. Să ne amintim de recensământul din timpul Fecioarei Maria şi a logodnicului său Iosif, care au mers să se înscrie în oraşul lor natal, Betleem. Acest act apăra drepturile şi obligaţiile soţilor. Şi se semna în prezenţa martorilor. O căsătorie era oficială numai dacă avea dovadă juridică sau acte.

Desigur, existau şi alte forme de convieţuire, dar nu aveau putere legală şi nu se considerau căsătorie. De pildă, exista noţiunea de concubinaj. In traducere din latină înseamnă „culcat împreună". Concubinajul s-a răspândit după ce au fost introduse legi mai aspre în vederea căsătoriei. Acesta nu se considera căsătorie, ci doar convieţuire. De pildă, femeia nu avea drepturi asupra averii concubinului său, şi nici copiii săi. Concubinajul era osândit de Sfinţii Părinţi, mai
ales de Sfântul Vasile cel Mare. Chiar si în Bizanţ exista acest tip de convieţuire.

Alte popoare, de exemplu evreii antici, întocmeau un contract de căsătorie înaintea ceremoniei de nuntă. De asemenea, acest contract consemna obligaţiile soţului şi ale soţiei.

Logodna se făcea înaintea cununiei creştine. In primele veacuri, logodna creştină se făcea separat de cununie. Aceasta era considerată un act oficial şi se realiza conform legilor sau obiceiurilor locale, pe cât de accesibil era pentru creştini, bineînţeles. Logodna se celebra în prezenţa multor invitaţi sau martori care confirmau contractul de căsătorie. Acesta era un document oficial care consemna drepturile, obligaţiile şi distribuirea bunurilor în familia celor doi. Mirele şi mireasa făceau schimb de inele.

In Imperiul Rus, până la revoluţie, căsătoria era valabilă numai dacă cei doi se cununau religios în biserică, fie că asistau la alt tip de ceremonie religioasă conform cultului căruia aparţineau. Oamenii de alte credinţe nu erau cununaţi în biserică. Cununia avea şi valoare juridică. Pe vremuri, biserica consemna, arhiva şi întreţinea toate actele civile care sunt fixate în prezent la Oficiul Stării Civile.

Când omul se năştea, era botezat si trecut în condică sau catastif; când se cununa, i se oferea certificat de căsătorie. Copiii născuţi în afara căsătoriei erau consideraţi nelegitimi. Ei nu puteau să poarte numele de familie al tatălui, să moştenească averile părinţilor sau să aibă anumite privilegii. Oficializarea căsătoriei fără cununie religioasă şi invers se considera o ilegalitate. Acest lucru e bine să-l cunoască toţi cei care îşi doresc să se cunune fără oficializarea relaţiei lor. Ei încearcă prin orice metode să convingă preotul să-i cunune, fără să mai fie nevoie să-şi legalizeze relaţia. Preafericitul patriarh a avertizat nu o dată preoţii, în timpul adunărilor eparhiale, să cunune numai cuplurile care au certificat de căsătorie. Cu regret, vedem cum se destramă şi cuplurile cununate, căci pentru mulţi cununia nu este o piedică în calea divorţului.

In viaţa duhovnicească pot apărea perioade de răcire a credinţei, iar cununia nu-i va mai ţine legaţi pe cei doi soţi si nimic nu-i va împiedica să se despartă. Sentimentele umane sunt efemere. Căsătoria, familia trebuie să fie protejate. Este bine că vă încredeţi totalmente unul în altul, dar se pot întâmpla lucruri care nu depind de voi. Să zicem că femeia şi bărbatul trăiesc de mult timp împreună, fără să-şi oficializeze relaţia, şi au copii. Se întâmplă că soţul moare într-un accident auto. Astfel, moştenitorii legali, de pildă copiii din prima căsătorie sau rudele apropiate, e posibil să pretindă anumite bunuri. Problemele se vor amplifica, iar femeia poate fi privată de bunuri sau privilegii. Toate acestea se vor întâmpla pentru că omul nu a vrut să se îngrijească de apropiaţii lui la timp.

Am comparat deja relaţia dintre bărbat şi femeie cu relaţia dintre părinţi şi copii. Poate că mă repet, dar mi-aş dori să dezvolt această analogie. Să zicem că mama a născut un copil, dar nu vrea să-l înregistreze pe tată în actul său de identitate, nu vrea să-i fie menţionat numele în adeverinţa de naştere a copilului. Cu toate acestea, vrea să locuiască împreună cu el, să educe copilul etc. Acest lucru este imposibil. Această femeie va fi decăzută din drepturi părinteşti, iar copilul va fi predat la orfelinat. Drepturile copilului trebuie protejate. Copilul este consemnat în acte pe numele mamei, ea fiind datoare să aibă grijă de el. Acest lucru este reglementat juridic.
Soţii între ei îşi sunt mai apropiaţi chiar decât părinţii şi copiii proprii. Mama şi copilul reprezintă prima treaptă de rudenie, iar soţii - treapta superioară. Conform legilor civile, ei au statutul respectiv. Acest moment este accentuat mai ales în dreptul la succesiune sau moştenire. Soţii sunt moştenitori primari, iar copiii - secundari. Dacă oamenii sunt siguri pe sentimentele lor, atunci, dimpotrivă, se străduiesc să-şi legifereze relaţia şi sunt deschişi la aceasta. Iar faptul că ei tărăgănează lucrurile denotă că în mod conştient sau inconştient ei nu sunt siguri pe sentimentele lor.

PR.PAVEL GUMEROV

Fragment din cartea "FAMILIA -MICA BISERICĂ"

Cumpara cartea "FAMILIA -MICA BISERICĂ"

 

Pe aceeaşi temă

09 August 2018

Vizualizari: 1310

Voteaza:

Concubinajul sau casatoria de proba 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE