Slujba Sfintei Căsătorii este constituită din două părţi şi, iniţial, aceste două părţi erau săvârşite separat. Prima parte este slujba Logodnei, iar a doua este slujba Căsătoriei, punerea cununiilor pe capul mirelui şi al miresei, în ţările ortodoxe, în vechime, logodna era asumată cu sinceritate, după multă reflecţie, atunci când cei doi se hotărau să se căsătorească. Nu era o tentativă, ci se bucura de cinste şi de caracterul de lege morală, aşa cum căsătoria era constrângătoare din punct de vedere sacramental şi juridic. Prin urmare, săvârşirea Logodnei avea o semnificaţie deosebit de sinceră, de importantă.

Se săvârşea, de obicei, cu un an înainte de nuntă, şi aceasta explică de ce la începutul slujbei Căsătoriei cei doi sunt întrebaţi dacă sunt hotărâţi să se căsătorească unul cu celălalt (Autorul face referiri la ritualul slujbei Sfintei Cununii din Biserica Ortodoxă Rusă). Aceasta explică, de asemenea, faptul că, în zilele noastre, de vreme ce slujba Logodnei este de obicei săvârşită înaintea slujbei Căsătoriei, întrebările sunt mutate la începutul rânduielii. Incercaţi să vă zugrăviţi în minte momentul în care vin mirii la biserică. In Rusia - în lumea ortodoxă, de fapt - se obişnuia ca în acea zi mirele să nu se întâlnească până la slujbă cu mireasa, petrecând ceasurile premergătoare săvârşirii Sfintei Cununii pregătindu-se duhovniceşte prin rugăciune, fiind gata să se unească unul cu celălalt din punct de vedere sacramental. Erau întâmpinaţi de corul bisericii şi apoi, asemănător cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre, erau întrebaţi: „De bunăvoie şi neconstrâns/ă de nimeni şi cu o dorinţă neclintită doreşti să o iei de soţie/să îl iei de soţ pe această femeie/ pe acest bărbat pe care o vezi/îl vezi înaintea ta? Nu te-ai făgăduit unei alte femei/unui alt bărbat?".

După ce mirii răspund, preotul îi binecuvântează cu o candelă fie în tăcere, fie (aşa cum se face în anumite Biserici, parohii) rostind cuvintele: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri". Apoi zice: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...".
„Binecuvântat este Dumnezeul nostru..." fiindcă tot ceea ce se face atunci şi roadă acestei lucrări este zidirea treptată, progresivă şi uneori dureroasă a unei chilii în împărăţia lui Dumnezeu: mirele, mireasa si Dumnezeu pun împreună temelia cetăţii lui Dumnezeu într-o lume care a încetat să mai fie locul în care Dumnezeu sălăşluieşte, împărăţia lui Dumnezeu în sens deplin.

Urmează o ectenie. Vreau să subliniez câteva aspecte legate de această ectenie, lăsând la o parte celelalte (rugăciunile pentru mire şi mireasă, ca Domnul să trimită asupra lor iubire desăvârşită, pace şi ajutorul Său). Ceea ce tocmai am spus despre zidirea împărăţiei este îndeajuns pentru a înţelege cam de ce fel de ajutor avem nevoie; este ceva mai presus de relaţiile interumane. Este ceva mai măreţ decât o familie păgână, oricât de fericită ar fi aceasta. Mirii sunt chemaţi să zidească împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul lor, chiar ei, uniţi prin iubirea pe care o au unul pentru celălalt şi pentru Dumnezeu.

Poate că aici e de folos să remarc faptul că atunci când Dumnezeu vorbeşte despre iubire, despre a iubi, El nu foloseşte un limbaj sentimental. Când în Evanghelie spune: „Cine mă va iubi va împlini poruncile Mele", El nu face referire la o stare emoţională. El vorbeşte despre o fidelitate, o credincioşie sinceră, hotărâtă, o stare de recunoştinţă pentru ceea ce este Dumnezeu, o venerare a Sa care duce la o viaţă trăită conform standardelor lui Dumnezeu şi care sunt atât de străine lumii în care păcatul şi răul au biruit. Ne rugăm pentru miri ca să primească pace de la Dumnezeu şi, din nou, nu este vorba de amnistia care există între noi până în clipa în care se iscă o ceartă sau se iveşte o dificultate, ci e vorba de acea pace pe care numai Dumnezeu o poate dărui şi pe care nimic altceva nu o poate înlătura, o pace care înseamnă că omul este împăcat cu Dumnezeu, împăcat cu propria conştiinţă şi, drept consecinţă, împăcat cu oamenii şi cu tot ceea ce i se întâmplă. Şi ne rugăm pentru această iubire desăvârşită...

Filosoful rus Nikolai Feodorov a spus: „Sfânta Treime este programul social al creştinătăţii". Sfânta Treime este singura imagine a iubirii desăvârşite şi, conform cu această imagine, trebuie să fie făurită iubirea. Este o iubire în care se dăruieşte totul, totul este primit şi, în acelaşi timp, ea se află în centrul dorinţei, disponibilităţii de a te jertfi deplin, care este rădăcina unei relaţii. In Noul Testament, vedem că Fiul lui Dumnezeu este şi Mielul lui Dumnezeu ucis sub privirea tuturor lumilor. Pare a fi foarte uşor de dăruit; pare a fi foarte uşor de primit, dar nu este întotdeauna aşa. Sfântul Pavel a remarcat deja că a da este mai uşor decât a primi; pentru a primi cu bucurie deplină, pentru a primi cu veselia smereniei este nevoie de o încredinţare absolută că eşti iubit. Omul nu primeşte cu bucurie, cu inimă deschisă, cu recunoştinţă netulburată ceva de la cineva de a cărui iubire nu este pe deplin încredinţat. Un dar este primit numai în măsura în care exprimă iubirea celeilalte persoane, a celui ce-l oferă. Pe de altă parte, a da nu este aşa de uşor precum ne închipuim.

Imi amintesc de un cuplu care m-a rugat să vin la ei acasă şi să le rezolv problema căsătoriei lor. Am descoperit că soţia era cu totul anihilată, redusă la nimic de atitudinea soţului, care dăruia neîncetat. El dădea, iar ea, la început, primea cu bucurie, fiindcă tot ceea ce dădea el era o expresie a iubirii sale. Apoi a încercat să-i dăruiască şi lui ceva şi a descoperit că el nu voia să primească nimic; voia numai să dea. S-a simţit respinsă. A simţit că nu poate răspunde prin fapte de iubire la faptele de iubire din postura de primitor în care se afla. Treptat, treptat, a început să creadă că nu era nimic pe care putea să-l dea, nici măcar în propria persoană, soţului său.

Aşa cum mi-a spus ea însăşi, simţea că nu era decât un gol în care soţul vărsa daruri. Toate darurile erau expresii ale iubirii lui, şi totuşi această iubire, acest refuz de a primi, refuz de a fi deschis şi de a nu fi dependent de iubirea soţiei, le distrugea relaţia. Ea simţea că nu există, că nu mai are nici o valoare. Soţia era un spaţiu gol, un vid.

Prin urmare, este important să înţelegem că, într-o relaţie, dăruirea trebuie să fie făcută cu dreaptă socoteală, cu iubire, dar mai trebuie să fie, în acelaşi timp, o atitudine de deschidere care să îngăduie faptul de a primi, a primi cu aceeaşi bucurie cu care dăm, cu aceeaşi bucurie pe care ar trebui să o avem atunci când dăruim. Dar mai era ceva în relaţia lor, o latură negativă ce le pustia relaţia. El îşi iubea soţia cu toată puterea sa, din tot sufletul şi cugetul său şi credea că fiecare relaţie, fiecare persoană, fiecare interes, fiecare obiect pe care ea acum îl/o cunoştea sau avea în posesie înainte ca ei sa se fi cunoscut sau care încă exista în viaţa ei, ceva ce nu era exclusiv o expresie a relaţiei lor, era distructiv pentru această relaţie şi i-a cerut să se despartă de toţi prietenii pe care îi avea şi pe care nu îi aveau în comun, fiindcă ea existase pentru ei înainte de a exista pentru el.

I-a cerut să se despartă de toate obiectele, de toate cărţile pe care le avusese înainte de a se întâlni, fiindcă erau o mărturie a faptului că ea existase şi avusese o viaţă din care el nu făcuse parte. Şi aici, din nou, s-a simţit nimicită, fiindcă întregul său trecut, tot ceea ce o constituia, era respins, negat, trebuia să fie cu totul anihilat, transformat în nimic.

Sunt oameni care vor să fie mereu cel ce dă. Oameni care doresc ca viaţa să fie limitată la relaţia lor şi ca nimic să nu existe fie înainte să se fi întâlnit cu partenerul lor de viaţă, fie în jurul vieţii lor comune. Şi este important pentru amândoi nu doar să poată da şi să poată primi, ci şi să accepte cu smerenie, cu uimire şi lărgime de inimă existenţa unei întregi lumi de experienţă, de relaţii, de lucruri şi de persoane în viaţa persoanei iubite, să le accepte şi să le iubească, să-i integreze prin iubire în propria viaţă, să ia parte la ele. Dar pentru aceasta e nevoie de capacitatea de a renunţa: a renunţa să mai fii singurul, unicul şi absolutul centru, înseamnă, în cele din urmă, să accepţi nefiinţa, inexistenţa în trecutul persoanei iubite sau în anumite relaţii a iubirii familiale sau prieteneşti, un fel de nimicire de sine, să accepţi să faci un pas în afară şi să nu mai exişti deloc pentru ca persoana iubită să continue să aibă o viaţă deplină, fără ca o parte din ea să fie schilodită sau nimicită de viaţa cea nouă. Şi aceasta este, probabil, cea mai grea situaţie cu care se confruntă oamenii în timpul vieţii. Şi acesta este unul dintre lucrurile care se încadrează în cuvintele lui Hristos, cum că nimeni nu are o iubire mai mare decât cel care este gata să-şi pună viaţa pentru aproapele său, să-şi dea viaţa, să renunţe la viaţa sa.

In ectenia următoare cerem Domnului să-i binecuvânteze „în deplină înţelegere şi în credinţă tare". Iar această deplină înţelegere este posibilă numai dacă triumfă condiţiile pe care le-am enumerat mai devreme: dragoste desăvârşită, paşnică şi ajutor de la Dumnezeu, fiindcă această înţelegere reciprocă trebuie să includă tot ce a fost, ce este şi ce va fi. Când citim aceste cuvinte, ne gândim imediat la o credinţă viguroasă în Dumnezeu; Dumnezeu este piatra de temelie a cetăţii, indiferent dacă această cetate este familia sau cetatea lui Dumnezeu. Dar mai există o necesitate, o nevoie de credinţă neclintită reciprocă.

Credinţa înseamnă certitudine, certitudinea că lucrurile care păreau să fie acolo, care păreau vizibile, tangibile, perceptibile, dar care au dispărut din raza privirii noastre, sunt încă acolo. Credinţa este necesară în iubire, este necesară în chipul în care o relaţie fiinţează, se ofileşte şi învie. Sunt clipe în viaţă în care anumite aspecte ale unei relaţii pur şi simplu au dispărut. In anumite momente trebuie să avem o anumită certitudine în privinţa nevăzutului, nu îndoială; să fim siguri că el este de faţă. Acest aspect este exprimat într-o rugăciune din slujbă, în care este menţionat fiul risipitor. Vom ajunge imediat şi la aceasta. De asemenea, Ii cerem Domnului să-i binecuvânteze cu o „viaţă şi petrecere fără prihană... nuntă cinstită, viaţă neîntinată... ca să fie izbăviţi ei de tot necazul, mânia şi nevoia", ca să fie binecuvântaţi cu copii, [ne rugăm lui Dumnezeu] ca să le împlinească toate cererile care le sunt spre mântuire. Apoi urmează două rugăciuni de mare importanţă. Intr-una dintre ele, preotul spune:

Dumnezeule cel veşnic, Care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă; Cel ce ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebeca şi i-ai arătat pe ei moştenitori făgăduinţei Tale; însuţi binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia.

„Care pe cele despărţite le aduni întru unire." De la căderea lui Adam şi a Evei în păcat, ne naştem separaţi unul de celălalt. Singura putere care ne sudează întru înţelegere este iubirea, dar nu iubirea omenească. Şi iubirea între oameni, într-adevăr, dar o iubire plina şi împlinită de iubirea dumnezeiască - un grad de iubire, o calitate a iubirii, o măreţie şi frumuseţe a iubirii care sunt dincolo de nivelul la care poate omul ajunge o iubire care este evlavie, o iubire care este credincioşie şi curăţie. Cei care erau odinioară despărţiţi sunt acum uniţi prin acest miracol al iubirii omeneşti, iar ei se îndreaptă către Dumnezeu de la prima binecuvântare cu nădejdea că iubirea dumnezeiască va revărsată asupra lor ca o putere şi o înnoire. Imi vin în minte cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul despre întrupare:

La întrupare, firea omenească a fost îmbibată cu dumnezeire aşa cum o sabie ce se bagă în foc devine ea însăşi foc, astfel că poţi atunci să tai cu foc şi să arzi cu fier.

Pentru aceasta ne rugăm, pentru ca în unirea lor iubirea dumnezeiască să stăpânească în iubirea omenească, iar astfel tot ce este fragilitate, tot ceea ce este nedesăvârşit să fie nimicit şi ca tot ceea ce este omenesc să ajungă la statura celor dumnezeieşti.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
ASCEZA şi CĂSĂTORIA, EDITURA DOXOLOGIA

Cumpara cartea "ASCEZA şi CĂSĂTORIA"

 

• De ce e Taina Cununiei esentiala pentru implinirea vietii de cuplu?
  Publicat in : Religie
• Taina Cununiei si revalorizarea casatoriei de catre Sfantul Ioan Hrisostom
  Publicat in : Credinta
• Scurt comentariu la Taina Cununiei
  Publicat in : Nunta
• Egalitatea dintre barbat si femeie
  Publicat in : Morala
• Taina Cununiei
  Publicat in : Nunta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: